Eutanasia – dreptul de a muri sau un strigăt de ajutor?

Modul de „a muri voluntar” se răspândește tot mai mult în lume, cu toate că eutanasia are și susținători, și adversari.
Autor: Natalia Konstantinova, Sursa: Pravmir.ru, 24 octombrie 2019

În Belgia, a fost eutanasiată recent campioana Jocurilor Paralimpice de la Londra, Marique Werworth. Avea paralizie motorie a brațelor și picioarelor, care a progresat cu timpul, provocându-i dureri severe. Werworth a apărat întotdeauna în mod deschis dreptul oamenilor la eutanasie, spunând că „ar exista mai puține sinucideri, dacă eutanasia ar fi legalizată în toate țările”.

„Sportul este unicul sens al vieții mele. Îmi este foarte dificil să lupt împotriva bolii și să mă antrenez. Jocurile din 2016 reprezintă visul meu ultim. Nu vreau nicio înmormântare – este suficient ca toți să bea un pahar de șampanie și să se gândească la mine”, a spus Marika în 2016. Chiar atunci, după olimpiadă, avea de gând să meargă la eutanasiere. În Belgia, procedura este legală; iar Marique a obținut acordul a trei medici, care era necesar.

Asistenții morții

Primul care a pus în practică eutanasia a fost medicul american Jack Kevorkian, „Doctorul Moarte”. „De ce să-ți fie frică de moarte? O să vină oricum. Eu nu opresc viața, opresc suferința ”, spunea Kevorkian. În 1989, a dezvoltat mașinăria numită, mersitron, „mașina sinuciderii”. Dispozitivul elibera în sânge o doză letală de analgezice și medicamente letale. Primul pacient al lui Kevorkian s-a sinucis la 4 iunie 1990. El suferea de boala Alzheimer. Comunitatea medicală și autoritățile americane au condamnat ideile lui Kevorkian. El a fost privat de licență și a petrecut câțiva ani în închisoare.

Eutanasia este acum permisă în câteva țări: Olanda, Belgia, Elveția, Luxemburg, Canada și unele state americane. În multe țări, inclusiv Rusia, Ucraina și Belarus, eutanasia este interzisă și este considerată o crimă.

Nu peste tot se numește așa. Într-o serie de țări, medicii „ajută” să moară o persoană bolnavă fără speranță sau o persoană în comă, deconectând-o de la dispozitivele de susținere în viață, iar această acțiune poartă denumiri diferite. Sau pacientul însuși poate refuza voluntar tratamentul, de exemplu, ventilația mecanică. În cele din urmă, există „uciderea din compasiune” – un medicament care este dat pacientului „din  compasiune”, care moare, drept rezultat al administrării lui.

Și există eutanasia activă – când nu medicii sunt cei care opresc suferința pacientului, ci bolnavul însuși alege o moarte nedureroasă cu ajutorul medicamentelor care i-au fost date de către medici.

În 2013, Belgia a permis un caz de eutanasie fără dovezi – adică atunci când pacientul nu are dureri fizice. Astfel, au murit belgienii Mark și Edmond Verbessem, frați gemeni, amândoi surzi din naștere. La vârsta de 45 de ani, amândoi au început să-și piardă brusc vederea. Bărbații au considerat că este insuportabil pentru ei să trăiască ca într-un hău – și fără auz, și fără vedere. Și au cerut să fie eutanasiați.

Distrugerea propriei vieți din rațiuni ateiste

Marika avea un handicap sever, degenerarea musculară, care progresa. Sportiva devenise celebră, după câștigarea aurului la Jocurile Paralimpice din 2012 de la Londra, în cursa de 100 de metri. Dar Werworth era de părere că toată lumea a văzut-o cu o medalie de aur, însă puțini oameni cunoșteau cealaltă parte a medaliei, viața ei. Femeia recunoștea că își purta cu greu suferința. În plus, își încheia cariera sportivă, iar ea nu-și putea imagina viața fără sport.

Cu puțin timp înainte de declarația Marikăi Werworth, o americancă de 14 ani, Jerika Bolen, și-a exprimat dorința de a muri. Fata suferă de atrofie musculară spinală. Suferise deja 30 de operații și afirma că nu mai poate trăi. Adolescenta a cerut să se pună în aplicare hotărârea ei de a fi eutanasiată. Mai mult, familia Jerikăi, mama și bunica, au susținut dorința fetei.

Prin urmare, o persoană grav bolnavă, care și-a realizat pe deplin viața și consideră că și-a atins de fapt sensul și scopul în viață, are dreptul să-și încheie voluntar drumul pe pământ, înainte de timpul hărăzit de Ceruri? Poate fi considerată sinuciderea voluntară – ceea ce este, în esență, eutanasia în acest caz – un colac de salvare, o cale de ieșire pentru o persoană?

„Biserica Ortodoxă (precum și cea Catolică) este categoric împotriva eutanasiei, considerând pacientul drept sinucigaș, iar medicul drept criminal”, observă ieromonahul Teodorit (Senciukov). Această judecată se bazează pe acceptarea voinței lui Dumnezeu, de aceea un sinucigaș este întotdeauna ateu. Nu neapărat un dușman al lui Dumnezeu, ci întotdeauna unul care se luptă cu Dumnezeu. Prin urmare, nu poate fi îndreptățit”.

„Altceva este, observă ieromonahul Teodorit, că Biserica tratează cu îngăduință pastorală păcătoșii, care și-au săvârșit păcatul din cauza neputinței de a rezista circumstanțelor externe. „Prin urmare, credem că o persoană care a dorit eutanasia din cauza unei boli incurabile de nesuportat, dureri severe, crunte, nevindecabile, va fi iertată de Domnul. Este posibil ca un medic care săvârșește acest act din compasiune să fie iertat și el. Dar nu știu dacă un „profesionist al eutanasiei care lucrează pentru bani poate fi iertat”.

Protoiereul Gheorghii Mitrofanov afirmă: „Sunt preot deja de 30 de ani și sunt din ce în ce mai convins că există situații în care nu găsești un răspuns. Poți doar să te rogi și să ceri Domnului să-ti dezvăluie voia Lui. O sportivă se luptă, vrea să rămână o personalitate deplină și, dintr-o dată, nu are suficientă forță. O putem învinovăți pentru o astfel de decizie? Trebuie să vorbim față în față cu persoana și abia după aceea să tragem concluzii ”.

Interlocutorul nostru amintește de o înțelepciune importantă: cel fără de păcat să arunce cu piatra. Doar dacă tu însuți ești fără păcat, poți vorbi categoric despre acțiunile altor oameni.
„Există conceptul de„ crimă”. Este întotdeauna păcat, dar, în același timp, se întâmplă ca persoanele care săvârșesc o crimă să fie considerate chiar eroi. Omul admite păcatul într-o situație – în lumea noastră plină de rău – când altfel ar fi fost mai rău. Un luptător, pe câmpul de luptă, un polițist care urmărește infractorii – oamenii nimeresc în situații în care altfel nu se poate. Sinuciderea este un caz și mai complicat. Să zicem că un om merge la moarte, salvându-i altuia viața, aduce exemple părintele Gheorghiie Mitrofanov. Drept urmare, oamenii încalcă poruncile lui Dumnezeu. Dar de fiecare dată trebuie să lămurim lucrurile”.

„Dorința de a fi mai bun decât Dumnezeu este mândrie” 

Dar medicul, în această situație, își ia o responsabilitate grea. Și înaintea pacientului, și înaintea lui însuși, și înaintea lui Dumnezeu.

„Este uman să condamnăm o persoană în suferință? Voi răspunde sincer – nu, nu e uman. Uman e ca o persoană să nu sufere. Pentru aceasta există anestezie, terapie psihotropă, ajutorul psihologului, observă ieromonahul Teodorit. Niuta Federmesser a scris odată că, atunci când o persoană se află în condiții confortabile, nu mai cere să fie eutanasiată. Am observat acest lucru în Belgia, când pacienții cu ventilație mecanică aleg să trăiască tocmai pentru că au create condiții de confort maximum, până stațiuni la stațiuni balneare.

Medicina în ansamblu respinge eutanasia. În contextul eticii seculare, a apărut conceptul de libertate a pacientului, motiv pentru care o serie de medici sunt susținători pe față sau ascunși ai eutanasiei. Cu toate acestea, ar trebui să fim conștienți că dorința de a pune capăt vieții umane este în cele din urmă nefirească, în special pentru un medic, iar cel mai adesea în spatele unei astfel de „milostenii” există mândria monstruoasă – dorința de a fi mai bun, mai milostiv decât Dumnezeu ”, avertizează ieromonahul Teodorit.

„Fără îndoială, situațiile sunt diferite, observă expertul. Să spunem, stadiul terminal al unui proces oncologic, de regulă, este caracterizat prin lipsa de sens a tratamentului etiotrop activ (orientat direct către procesul oncologic), de aceea este de obicei oprit, spune ieromonahul Teodorit. În același timp, alimentația artificială, diferite metode care vizează tratarea sindromului de „anorexie-cachexie”, adesea nu duc la stabilizarea stării pacientului, ci la creșterea continuă a tumorii. Prin urmare, în acest caz, refuzul unui astfel de tratament nu va fi o impietate”.

Recent, o instanță engleză a decis în procesul dintre părinții unui copil cu handicap și o clinică medicală. Un copilaș suferea de atrofie musculară spinală – aceeași boală ca Jerika, de 14 ani. Jerica a trăit 14 ani și a simțit că nu mai este capabilă să facă față unei astfel de vieți. Pentru prima dată în istoria engleză, medicii au luat decizia pentru copil. Ei au deconectat copilul, care avea 3,5 luni în acel moment, de la ventilația artificială. Împotriva voinței părinților. Însă instanța i-a achitat pe medici, menționând că acțiunile lor au fost dictate de suferința puternică a copilului și nu exista nicio speranță de îmbunătățire a stării sale.

Aveau dreptate medicii în această situație? Răspunsul aici este cu dus și întors. Pe de o parte, aceasta este o atitudine umană față de copil, e compasiune față de el. Pe de altă parte, ar putea medicii lua o decizie atât de fatidică? Cine știe ce putea să i se întâmple acestei persoane în viață, ce o aștepta în continuare?

„Medicii care au luat o astfel de decizie în legătură cu un copil cu handicap, desigur, au comis un păcat, observă pr. Gheorghe Mitrofanov. Dar cred că ei înșiși înțeleg acest lucru, sunt oameni destul de responsabili, din moment ce au intervenit într-o situație atât de gravă. Da, sentimentele părinților sunt de înțeles. Dar, poate, medicii știau deja perspectiva și nu au cedat impulsului nobil al părinților. Și trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu să nu ne aflăm în această situație, nici ca părinți, nici ca medici.

Demnitatea e în noi 

Poziția bioeticii conservatoare, ca și a Bisericii, este în mod clar o atitudine negativă față de eutanasie, iar aceasta este o poziție tradițională pentru etica medicală, amintește Irina Siluyanova, șefa catedrei de etică biomedicală a Universității Medicale de Stat din Rusia, doctor în filozofie. „Acest lucru a fost formulat pentru prima dată de Hippocrate în Jurământul său de medic: «Nu voi da nimănui nici un mijloc letal și nu voi arăta calea către o astfel de intenție.» Se aplică marele principiu moral «Să nu ucizi». Este de datoria medicilor să salveze viața”.

Pentru un medic, reamintește Irina Siluyanova, o astfel de decizie, de a ajuta pacientul să moară, nu este, de asemenea, ușoară. Căci îi va afecta soarta, starea psihică. „Ideea sportivei Marika Werworth despre eutanasie este, desigur, decizia ei. Dar nu ar trebui să împovăreze cu ea alte persoane, inclusiv pe medicii, astfel încât ei să nu comită acte imorale, chiar dacă acest lucru este legal.”

Episodul englez, crede I. Siluyanova, reflectă o nouă tendință liberală în civilizația europeană, care se opune principiilor tradiționale ale eticii medicale: dreptul omului de a pleca din viață este legalizat, iar medicilor li se recunoaște dreptul de a lua parte în aceste evenimente de ucidere. Faptul că medicii nu au ținut cont de părerea părinților, fapt care este contradictoriu în sine, și au decis ei înșiși să pună capăt vieții copilului, le diminuează propria lor demnitate, este convinsă Irina Siluyanova.  Este dereglat fundamentul înțelegerii lumii și, în acest sens, ne putem aștepta la orice absurditate”.

De ce oamenii se gândesc chiar atât de ușor la părăsirea vieții? Irina Siluyanova este convinsă că, în urmă cu o sută de ani, nici unui adult (precum Marika Werworth), nici unui adolescent (ca Jerika, în vârstă de 14 ani) nu i-ar fi venit astfel de idei. „Oamenii erau greu bolnavi și atunci. Cred că ceea ce se întâmplă este dovada apariției unei astfel de conștiințe, despre care vorbea Dostoievski: dacă recunoaștem că nu există Dumnezeu, atunci totul este permis”.

Apropo, reamintește un profesor de la Universitatea „Pirogov”, Olanda a fost primul stat, care a legalizat eutanasia, la începutul anilor 1990, iar acest lucru a avut loc sub sloganurile unei morți frumoase, demne. „Dar s-a dovedit că persoanele care au promovat ideea legalizării eutanasiei erau reprezentanți ai companiilor de asigurări medicale, pentru care nu era avantajoasă întreținerea îndelungată și scumpă a persoanelor bolnave fără speranță. Se dovedește că la baza acestei idei nu se află principii umaniste, ci interese pur financiare”. Discuțiile despre umanitatea și demnitatea eutanasiei sunt lucruri îndoielnice. „Trebuie să-i dezvăluim adevărata esență. Și să muncim, desigur, pentru a îmbunătăți calitatea îngrijirii medicale. Să creăm medicamente noi. Prezența unor astfel de pacienți cu boli severe este un stimul pentru dezvoltarea medicinii. Trebuie să-i ajutăm.”

O cerere de eutanasiere este, de fapt, un strigăt de ajutor

Șefa primului spital de tip hospice din Moscova, Niuta Federmesser cunoaște bine cererile de a primi „ultima injecție” și a explicat în mod repetat diferența dintre dorința de a muri și dorința de a nu simți durere: „Astăzi, în orice spital ca al nostru, când pacienții se internează, cer adesea medicilor o astfel de injecție, „pentru ca totul să se termine”. Este o solicitare nu a unei persoane care vrea să moară, ci a unei persoane care nu mai suportă durerea. De îndată ce îi oferi o ameliorare adecvată a durerii, îi reglezi puțin respirația, inflamațiile trec, te asiguri că nu mai vomite de șaizeci de ori, ci de trei ori pe zi, devine mai ușor pentru pacient. Trei zile mai târziu, pacientul se obișnuiește cu tine și începe să simtă că nu este singur, că există oameni care nu-i vor spune niciodată: «Nu te mai pot ajuta». Și nu mai cere o injecție, care să-i ia viața”, a explicat Niuta Federmesser în blogul ei. „Pacienții din spital vor să trăiască. Dacă ei chiar cer eutanasie, în realitate, ei cer ajutor – atât adulții, cât și copiii”, spune Federmesser.

„În opinia mea, eutanasia este un astfel de mod de ajutor, care lasă un sentiment de vinovăție, ineluctabil, atât pentru rudele pacientului, cât și pentru medici. Ei nu vor putea clarifica justețea faptelor lor până la sfârșitul vieții. Trăim în continuare într-o lumea creștină, cu moralitate creștină. Este prea devreme să vorbim la noi despre eutanasie, nu cred în asta”, a spus șefa acestui spital.

Varia