„Sacrificarea științifică a tatălui este o ultimă formă de abuz asupra copiilor” – Pierre Levy-Soussan, medic psihiatru de copii din Franța

Comentariu Provita Media: Guvernul francez a declarat, la sfârșitul lunii iunie, că va urma recomandările Comitetului Consiltativ Național de Etică (CCNE), în favoarea femeilor singure și a cuplurilor de lesbiene de a avea un copil prin reproducere asistată medical. Purtătorul de cuvânt al guvernului francez Christophe Castaner a declarat că nu s-a stabilit exact data când va avea loc schimbarea. CCNE, care a început studierea acestei chestiuni încă din 2013, și-a dat aprobarea la 27 iunie a.c. Reproducerea asistată medical este astăzi permisă în Franța doar pentru cuplurile infertile heterosexuale. Castaner a declarat că guvernul nu intenționează să permită procedura mamei-surogat, care este interzisă în Franța, în prezent. Legea din 2013, care a permis căsătoria homosexualilor, a arătat că Franța este foarte divizată în această chestiune, existând proteste de amploare pro și contra acestei legi. Redăm mai jos opinia cunoscutului psihiatru de copii din Franța, Pierre Levy-Soussan, publicată de revista LePoint. Levy-Soussan este complet împotriva deschiderii procedurii procreării asistate medical pentru femeile singure sau pentru cuplurile de lesbiene.

Autor:  Pierre Levy-Soussan, Sursa: LePoint.fr, 3 iulie 2017

Avizul Comitetului Consultativ Național de Etică din Franța (CCNE), ce propune deschiderea procreării asistate medical, fără a ține cont de condiția de infertilitate sau de cuplu, tuturor femeilor, este un regres pe mai multe planuri: un regres al dialogului democratic, un regres al locului tatălui sau al bărbatului, un regres al drepturilor copilului și al concepției umaniste asupra medicinii.

În primul rând, putem pune la îndoială tipul de „expertiză“ invocată de CCNE, căci constatăm că nici o societate științifică, nici o organizație specializată în domeniul protecției copiilor nu a fost audiată? De ce să eliminăm pur și simplu studiile – care există – și care demonstrează că copiii crescuți de cuplurile de același sex o duc mai rău, iar nu „nici mai bine, nici mai rău” decât alții? Pentru a fi corecți întrutotul trebuie să spunem că, atunci când CCNE ia în calcul  studiile ce îi contrazic argumentele (de exemplu, cele care arată că copiii femeilor singure prezintă o supra-morbiditate de tulburări psihice) o face pentru a elimina din nou, dintr-o lovitură, această contradicție în favoarea dreptului la „emancipare”, a dreptului la „autonomie” a individului, pentru a afirma, indiferent de orice, superioritatea „dorinței de a avea un copil”  asupra inegalității acelor copii, pe care îi vom priva în mod științific de tată.

„Eradicarea din punct de vedere „științific” a tatălui este o utilizare deosebit de perversă a științei”

Transformarea unui copil al „științei” în copilul tău nu merge de la sine, aceasta însemnând să faci apel la toate resursele psihice, simbolice, emoționale ale cuplului și, uneori, în zadar, căci această exigență a muncii psihice este înrădăcinată într-o traiectorie personală complicată în care fiecare rămâne mamă sau tată din motive inconștiente, familiale, ancestrale. Cât de multe femei care merg în străinătate pentru a fi „inseminate” descoperă, spre surprinderea lor, dificultățile legate de singurătate, de epuizare fizică și psihică, determinate de venirea copilului pe lume, câte dintre ele nu se simt foarte curând dezarmate în  fața unor întrebări scormonitoare ale copilului. Răspunsurile de-a gata nu sunt suficiente niciodată ( „mai sunt și alți copii fără tată“, „este mai bine să fii singur decât însoțit de cine nu trebuie“, „Am suficientă dragoste pentru tine” …), până când această problemă plonjează în intimitatea femeii și într-o istorie personală adesea foarte complexă. Copilul e încărcat cu această istorie, uneori prea grea pentru el, într-o relație duală, o dispută pe care nimeni nu o va putea limita, întrerupe, tempera.

Eradicarea tatălui din punct de vedere științific este o utilizare deosebit de perversă a științei, deoarece folosește o tehnică pură – grație „furnizorilor de resursă biologică” (CCNE dixit) –, necesară și suficientă pentru a crea un copil. Dar cu ce preț? Cu prețul unui determinism ireversibil, care îl va urmări pe copil toată viața: acela de a fi apatrid, cuvânt care, din punct de vedere etimologic ar însemna „fără țara tatălui”. Trebuie să avem curajul de a spune acest lucru. Chiar și în cazul cuplurilor infertile, care recurg la donare de spermă, unii copii suferă din cauza că trebuie să rămână „străini pentru familiile lor”: ei își vor exprima acest disconfort, de exemplu, prin „imposibilitatea de a-și cunoaște originile lor biologice”. Prin urmare, a ne imagina că o ridicare a anonimatului asupra donației [de spermă] ar putea atenua privarea de genealogie paternă este o altă capcană: un tată nu este niciodată reductibil la sperma sa, la donator, la „furnizor”, ci este o ficțiune, dacă e să ne exprimăm ca James Joyce, necesară unui copil și în care copilul „crede”.

Libertatea unor oameni, adulți, care, de multe ori, au toate motivele, conștiente și inconștiente,  de a se împotrivi să fie tați și, în consecință, bărbați, nu ar trebui să se exercite în detrimentul altora, respectiv, al copiilor, pe care societatea trebuie să-i protejeze de această atotputernicie parentală. Sacrificarea științifică a tatălui este o formă finală de abuz asupra copilului. Într-o zi sau alta, va trebui să plătim pentru asta.

Forumul European de Bioetica: cu transumanistii la psihanalist

Sursa: Gènéthique.org, 21 februarie 2017

Pe cine intalnim pe canapeaua psihanalistului? Pe transumanisti? Pe pacienti – barbati, femei sau cupluri? Si cu ce probleme umane?

De ce anume transumanistii pe canapeaua psihanalistului? Pentru a raspunde la aceasta intrebare, avem trei psihanalisti, un terapeut sexolog si un moderator.(1)

Mai presus de toate, despre ce vorbim, lanseaza intrebarea André Corman? „Eu, ca medic specialist in sexualitate, vad transumanismul ca pe o trecere a  medicinii, care, de milenii, repara si mentine potentialul fiecarei fiinte umane, o trecere la o crestere a acestui potential. Adica vom „hibridiza” fiinta umana, cum e ea in natura sa, cu masini, cu inteligenta artificiala, cu medicamente … ”

Astazi, explica Jean-Richard Freymann, lucram foarte mult in societate cu o lume virtuala sau cvasi-virtuala, a spus el. Iar in ceea ce priveste transumanismul, vorbim chiar de „a face dragoste cu un robot”! „Smartphone-ul a schimbat relatia mult”, adauga André Corman. „Utilizarea tehnologiei in sexualitate il face pe om complet dependent”. Si „unde este diferenta dintre fantezie si realitate?”. A avea fantezii se intampla foarte frecvent, a declarat Jean-Richard Freymann, dar ele nu sunt realizabile, totusi. Exista intotdeauna un decalaj intre vise si realitate. „Dar cand aceasta discrepanta nu este rezolvata, fantezia poate deveni un delir veritabil”.

Astazi, in ce priveste sexualitatea, suntem martorii unui moment ciudat, adauga André Corman:
„Ni se vinde o viata sexuala flamboaianta, relatii infinite, o mare fericire … Si, ca sexolog, in toata ziua, primesc in biroul meu un numar mare de cupluri, pacienti care au probleme cu sexualitatea”. Trebuie sa ne intrebam de ce oamenii sunt atat de fascinati de transhumanitate, inclusiv in ceea ce priveste sexualitatea, spune el. „Contrar ceea ce se crede, sexualitatea perversilor este trista si stereotipa. Ei se simt atrasi de o bucata de corp, nu de o persoana”.

Si, se intreaba moderatorul Mathieu Clavon „dorind sa crestem sexualitatea, nu cumva pierdem emotia si relatia intima?”. Intr-adevar, astazi, cautam performanta, adica, sa atingem cat mai repede posibil un scop, fara mari batai de cap, fapt ce elimina conceptul de dorinta si tot ceea ce implica o relatie.

Daniel Lemler, de asemenea, evoca una dintre principalele idei de frunte ale transumanismului: ectogeneza (= procrearea unei fiinte umane, care permite dezvoltarea ei in afara corpului mamei, intr-un pantec artificial). „Ei imagineaza un om fara trup, fara sexualitate, cuplat la un aparat. Poate o fiinta umana sa mai fie umana, daca nu are sexualitate, daca nu se confrunta cu problema de viata si de moarte?”. El adauga ca „in transumanism, in spatele omului imbunatatit, exista o idee a ameliorarii umane, ce poate merge pana la manipularea genomului si la eugenism; pana la ideea de sterilizare si de eliminare prin DPN (diagnosticul prenatal), prin DPI (diagnosticul de preimplantare) si prin FIV (fertilizare in vitro). Asa a fost, astfel, aproape eradicata Trisomia 21. Pentru omul imbunatatit sau ameliorat, nu vorbim decat de performanta, dar niciodata de om in spiritualitatea sa, sau pur si simplu in umanitatea sa. Daca nu se pune deloc problema mortii in viata noastra, este o nebunie ceea ce va urma. “

Transumanistii cauta fantezia atotputerniciei, a declarat Jean-Richard Freymann, oameni mult mai inteligenti si mult mai performanti decat masinile si aparatele,
„Vom retrai Babel-ul. Vom reconstrui turnul ca sa-L intalnim pe Dumnezeu. Dar in aceasta schimbare a societatii, cum va fi relatia umana daca omul este nu ne-muritor, ci a-mortal? Pentru ca eu cred ca fundalul pe care trebuie se lucreaza este fantezia nemuririi”.

De fapt,
„ce se intampla cu transumanismul, in ceea ce priveste transmiterea”, se intreaba cu intelepciune Olivier Putois. „In nemurire, transmiterea nu este intr-adevar o problema, pentru ca vom fi mereu acolo. Pentru a putea transmite ceva generatiei urmatoare, trebuie sa avem ideea ca totul s-a terminat. Numai atunci se poate pune intrebarea ce vrem sa transmitem: Poate ceea ce noi nu am realizat pe deplin?” Dar transumanistii cauta mai degraba sa controleze totul din punctul de vedere al transmiterii, in dragoste – producem copii in exterior[ul uterului] – si dupa, credem ca putem repara mostenirea genetica a generatiei urmatoare? „Dar, cand transmitem, chiar biologic, noi nu controlam”, spune el. Cu totii avem un istoric, adauga Daniel Lemler. Iar istoricul se angajeaza intotdeauna intr-un raport cu generatia anterioara, cu mostenirea pe care am primit-o. Cineva a observat din sala: „Potrivit transumanismului, tehnologiile ce ar trebui sa permita omului un control mai bun, de fapt, il fac sclav. Omul ar fi mai fericit daca ar invata sa traiasca cu limitele sale ”.

„Confruntandu-se cu o ideologie cum e cea a transumanismului, conchide Daniel Lemler, exista o forma de rezistenta: recunoasterea celuilalt in alteritatea sa. Dar dificultatea societatii de astazi este de a-l recunoaste pe celalalt drept celalalt”.

Olivier Putois, psiholog clinic si psihanalist, lector superior de Psihopatologie clinica analitica la Universitatea din Strasbourg; Jean-Richard Freymann, psihanalist, presedintele FEDEPSY (Scoala psihanalitica de la Strasbourg), Director editurii stiintifice Arcanes; André Corman: lector la Facultatea de Medicina din Toulouse, director de Educatie la Facultatea de Medicina din Toulouse III, membru titular al Societatii Francofone de Medicina sexuala; Daniel Lemler: psihanalist si presedinte al Asociatiei de Studii psihanalitice FEDEPSY (Scoala de psihanaliza de la Strasbourg); Moderator: Mathieu Clavon, Agentia Friendly.

Stiri © Asociatia Provita Media

 

Omul-papagal sau o alta ciudatenie a omului fara repere

Cine-i baietelul mumos?  

Sursa: Bioedge, 29 ianuarie 2017

Bioedge reia aceasta poveste, mediatizata la sfarsitul anului 2016. Un barbat britanic si-a „reconfigurat” capul ca sa arate ca papagalii sai ara, animalele lui de companie. Ted Parrotman (si-a schimbat numele in acte, din Ted Richards) si-a modificat intr-un mod extrem corpul. In afara de tatuaje faciale, urechile sale au fost eliminate, in capul lui au fost insurubate piroane si stifturi, iar globii oculari i-au fost injectati cu albastru stralucitor si rosu. Cea mai mare parte a corpului sau este acoperita de tatuaje, iar tatuajele de pe scalp imita nuantele stralucitoare ale papagalilor ara. „Am iesit din cochilie. Din moment ce am facut toate aceste (transformari – n.t.), am vorbit cu foarte multi oameni”, a declarat Ted pentru Daily Mail. Dl Parrotman intentioneaza sa continue transformarea personala, astfel incat nasul sau sa devina cioc. Lucrarea pare sa fi fost facuta de catre tehnicieni de arta a corpului, mai degraba decat de chirurgi cosmeticieni.

Stiri © Asociatia Provita Media

 

Ministerul Sanatatii din Marea Britanie si-a cerut scuze fata de victimele medicamentului thalidomide

Ministerul Sanatatii din Marea Britanie si-a cerut scuze fata de pacientii care au avut de suferit din cauza utilizarii thalidomidului, anunta ziarul The Times Online. Ministrul britanic al Sanatatii, Michael O’Brien, a declarat acest lucru pentru cei cateva sute de pacienti, sustinuti de organizatia de caritate „Thalidomide Trust”.

Ministrul a anuntat ca, pentru sustinerea victimelor, guvernul britanic a alocat suma de 20  de milioane de lire sterline, care vor fi distribuiti  in decursul a trei ani prin „Thalidomide Trust”. Reprezentantul Trustului, Guy Tweedy, la randul sau, a declarat ca saluta initiativa guvernului, chiar daca scuzele au fost aduse la peste o jumatate de veac de la aparitia thalidomide-ului pe piata. Thalidomide a fost creat de firma nemteasca Chemie Grünenthal, si a fost aplicat in 46 de tari ale lumii pentru simptome precum greturi, insomnie si nelinisti. In 1962, cand a fost dovedit ca administrarea acestui preparat la gravide a dus la peste 10 mii de cazuri de malformatii si deformatii ale membrelor la nou-nascuti, preparatul a fost scos de pe piata in toata lumea. In Marea Britanie, care a fost a doua tara, dupa Germania, care a folosit activ acest preparat, s-au nascut in jur de 2000 de copii cu malformatii. Jumatate dintre ei au murit in decursul primelor luni de viata. Compania Distillers Biochemicals, care producea medicamentul in Marea Britanie, a platit, in anii 1970, familiilor vitimelor 28 de milioane de lire sterline. Indiferent de faptul ca suma a fost marita de catre companie, volumul anual al compensatiei pentru fiecare familie nu a depasit 20 de mii de lire sterline. (Medportal.ru, 15 ianuarie 2009)

Infanticidul, ca raspuns la refuzul sarcinii

In timpul colocviului „A gandi despre infanticid astazi”, organizat de revista franceza Enfances et Psy, participantii au incercat sa reflecteze asupra infanticidului, avand in vedere ultimele dezbateri din presa franceza despre refuzul sarcinii. Pentru psihiatru, a explicat psihanalistul Michel Dubec, de pe langa Curtea de Apel din Paris, infanticidul, care are intotdeauna o incarcatura simbolica foarte puternica, este „probabil atat de vechi ca si nasterea. Cu atat mai mult, daca este comis de mame, intotdeauna este cu atat mai revoltator”.

Dr. Dubec noteaza, printre altele, ca „pana in 1994, exista o convergenta intre lege si intelegerea simbolica a crimei”. Reforma Codului penal din 1994 a suprimat infanticidul si paricidul, care nu mai depid de articolele generale privind moartea si asasinatul. Aceasta masura a provocat un vid juridic si simbolic deoarece „Codul penal nu mai asigura rolul sau de mediere si impacare”. El estimeaza de asemenea ca aplicarea termenului „neonaticid” in locul celiu de „infanticid” constituie un regres.

Michel Dubec a evidentiat, de asemenea, cazul refuzului sarcinii, atat de invocat in procesele de infanticid. El estimeaza ca toate femeile implicate in cazuri de infanticid prezinta o trasatura comuna: pentru ele, anuntul sarcinii este unul de blocare, din diverse motive. Sarcina devine, prin urmare, clandestina, inteleasa uneori doar de mama insasi: „semnele interioare ale sarcinii sunt refulate si daca acest lucru este remarcat, semnificatia sa este ascunsa. Femeia insarcinata in acest caz simte, insa, nu are perceptia corpului altuia. Din refulare, ea trece la refuz, care, insa, nu premedtieaza infanticidul”.

El insista nuantarea termenului „refuzul sarcinii”, de care fac atata uz mijloacele de media. Pentru Annick Le Nestour, pedopsihiatru si psihanalist, si Anne Tursz, pediatru, „abordarea epidemiologica si clinica a neonaticidului arata ca refuzul global nu se intalneste niciodata, de fapt, este vorba de o patologie extrem de rara.” Studiile arata ca toate femeile care comit acest tip de crima se afla in stare de solitudine, deprimare, frica de abandon si au o relatie total dereglata fata de timpul prezent, trecut si viitor Nimeni nu estein stare de refuz total. (Le Quotidien du Médecin, 14 decembrie 2009; Libération, 12 decembrie 2009)

Eugenism de masa in Franta?

In cotidianul francez Libération, Jacques Testart, directorul onorific al Cercetarilor de la INSERM, revine asupra chestiunii screening-ului de preimplantare (depistarii de preimplantare/DPI). El aminteste ca legea bioeticii din Franta, adoptata, in 1994, a autorizat DPI in cazuri „strict controlate”, pentru a evita maladii „in special grave”. Si constata ca, deja de mai multi ani, criteriile impuse devin tot mai laxe, pe tot cuprinsul Europei. Mai intai, a fost autorizata pentru handicapuri relative (hemofilie, diabet …), apoi, pentru bebelusii-medicament si pana la alegerea sexului, in anumite tari.  DPI a fost apoi extins pentru riscuri estetice (strabismul, in Marea Britanie), inainte de a se include predispozitiile la anumite patologii, precum cancerul.

Jacques Testart face referire la avizul nr.107, emis recent in Franta, de catre Comisia Consultativa Nationala de Etica, care extinde DPI catre embrionii purtatori ai trisomiei 21. El vorbeste de un tip de „depistare oportunista” si se intreaba „de ce atunci toti pacientii pe care sterilitatea i-a facut sa apeleze la fecundare in vitro nu revendica acest drept la depistarea trisomiei pentru embrionii deja disponibili?” Si de ce „nu este logic si eficace atunci sa se extinda acest tip oportunist de DPI si pentru trisomii, pana la zeci de mutatii cunoscute?” El vorbeste despre un DPI „integral” si deplange caderea intr-un tip de „depistare universala”, care va presupune ca un cuplu nesteril si fara factori de risc, sa conceapa copilul in eprubeta in scopul unic de a beneficia de asemenea garantii pentru „copilul-produs”.

El aminteste ca, la aparitia DPI, CCNE a dezavuat aceasta tehnica, vazand in ea un risc de eugenism: „diagnosticul genetic de preimplantare va conduce la o deriva a indicatiilor din procrearea asistata medical […] Comitetul reafirma consideratiile eticea avizului sau precedent si recomanda sa nu se intreprinda diagnosticul genetic de preimplantare. Dezvoltarea cunostintelor, deschiderea de noi cai ar putea ca, in anii urmatori, sa modifice situatia actuala…”. Totusi, astazi, prin avizul nr. 107, din noiembrie 2009, CNNE propune extinderea DPI. „Care sunt acele « noi cunostinte» si «noi cai», care justifica asemenea evolutie”? se intreaba profesorul Testart. Domnia sa mai afirma ca toate concesiile succesive sunt motivate de adaptarea la noile tehnologii si dorinta de eficacitate. El avertizeaza asupra unei alunecari progresive spre eugenismul de masa. Potrivit spuselor sale, „extinderea campului de interventie in DPI poate fi considerata  drept o noua deriva, daca nu va fi insotita de o regula clara si definitiva pentru limitarea lui”.

Concluzia profesorului Testart este ca „surpriza va veni in momentul in care lenesii eticieni se vor arata mirati, constatand inca o data ca stiinta a luat-o inaintea eticii…” (Libération, 10 decembrie 2009)

Concilierea stiintei cu etica

Revista franceza Valeurs Actuelles publica un interviu cu Jean-Marie Le Méné, presedintele Fundatiei Jérôme Lejeune si autor al lucrarii „Nascituri te salutant!” La crise de conscience bioéthique (Ed. Salvator). In aceasta carte, Jean-Marie Le Méné cere parlamentarilor francezi sa concilieze stiinta si etica. Intrebat despre anuntul facut recent de o echipa de cercetatori americani care au reusit sa amelioreze capacitatile cognitive  la soarecii atinsi de trisomia 21, Jean-Marie Le Méné sustine ca „este o stire foarte imbucuratoare”. „Se recunoaste de acum incolo ca aceasta patologie nu este incurabila si ca este util sa se consacre timp si bani cercetarii trisomiei 21. Fatalismul a fost biruit!”, a adaugat el. El denunta avizul Comisiei Nationale Consultative de Etica care ia in considerare extinderea diagnosticului de preimplantare la trisomia 21.

In cartea sa, „Nascituri te salutant!”La crise de la conscience bioéthique, Jean-Marie Le Méné avertizeaza asupra aparitiei unui „eugenism de stat”. El aminteste ca profesorul Jean-Francois Mattéi, fostul ministru al Sanatatii, deja a afirmat ca „in Franta exista cu adevarat un eugenism de masa”. Profesorul Didier Sicard, fostul presedinte al CCNE, a denuntat si el consecintele procedurii de depistare, devenita aproape obligatorie, care trimite „la o perspectiva terifianta, aceea de eradicare”. Iar Jean-Marie Le Méné explica faptul ca eugenismul de masa, nascut din diagnosticul prenatal al trisomiei 21, este consecinta unei alegeri colective a statului, care antreneaza alegerile individuale, prin care parintii si copiii sunt victime.

In sfarsit, intrebat despre crearea de epiderma, plecandu-se de la celulele stem embrionare umane la soareci, Jean-Marie Le Méné precizeaza ca „nu este necesar a se recurge la celulele embrionare umane pentru progresul medicinei”. El a revenit asupra interventiilor facute la Congresul organizat la Monaco despre celulele stem si medicina regenerativa, citandu-l pe profesorul John Wagner, care a prezentat rezultatele unor tratamente incurajatoare pentru unii bolnavi atinsi de epidermoliza buloasa, plecand de la celulele stem de adult. Pe langa aceasta, Jean-Marie Le Méné aminteste de cercetarile asupra celulelor stem de adult sau cele extrase din sangele din cordonul ombilical, care au dus la terapii eficace, ceea ce nu este cazul cu privire la celulele stem embrionare umane. (Valeurs Actuelles, 3 decembrie 2009)

Diagnosticul prenatal si eugenismul – tema de dezbatere in Franta

Publicatia franceza La Croix consacra o intreaga rubrica chestiunii eugenismului, cu ocazia Zilei anuale a eticii, sarbatorita in Franta pe 24 noiembrie. Temele abordate sunt diagnosticul de preimplantare si diagnosticul prenatal. Aceste doua tehnici au ca obiect de activitate cercetarea anomaliilor la embrion. Diagnosticul de preimplantare (DPI) este folosit in cazuri particulare din cadrul procedurii de fertilizare in vitro, inainte ca embrionul sa fie reimplantat in uterul mamei. Aceasta tehnica vizeaza selectionarea unui embrion sanatos si fara nicio boala genetica grava, prezenta in familie.  Diagnosticul prenatal (DPN) este facut, in Franta,  sistematic tuturor sarcinilor si presupune examene ce permit detectarea unor eventuale anomalii la copilul nenascut. „Problema este cea a legaturii cvasi-automate intre depistarea unei anomalii si recursul la intreruperea sarcinii”, observa Didier Sicard, fost presedinte al CCNE. Jurnalistul se intreaba daca este cu atat mai  „legitim” sa se vorbeasca despre eugenism aici.

Eugenismul s-a nascut la sfarsitul sec. XIX, termenul fiind inventat de catre Francis Galton, varul lui Charles Darwin, care a vazut in acesta „stiinta ameliorarii urmasilor”. Pentru istoricul stiintelor, André Pichot, eugenismul este „dorinta de a ameliora selectia naturala in societatile umane, prin stabilirea unui tip de selectie artificiala”. De observat ca majoritatea biologilor din sec. al XIX-lea au fost partizani ai acestor idei, distingand intre un eugenism negativ (restrictia casatoriei, sterilizare sau eliminare fizica a persoanelor purtatoare ale unor gene rusinoase etc.) si un eugenism pozitiv (reproducerea indivizilor cu potential genetic ridicat etc.). Filozoful Jean-Paul Thomas explica: „De fapt, cele doua pozitii se combina. Singurul eugenism pozitiv pus in practica este Lebensborn (n.red.: cresele copiilor nascuti din parinti de rasa ariana) din Germania nazista”.

Miscarea eugenista a avut rapid o mare influenta asupra legislatiilor. Astfel, in 1907, statul american Indiana a autorizat sterilizarea a anumitor tipuri de criminali si de purtatori de boli. Intre cele doua razboaie, exemplul acestui stat a fost urmat de un numar de tari, in special protestante, caci Biserica Catolica a condamnat eugenismul, in 1935. Aceste tari au fost: Elvetia (1928), Danemarca (1929), Norvegia, Finlanda si Suedia (1935). Legea din 14 iulie 1933, adoptata de regimul nazist, care a impus sterilizarea obligatorie a persoanelor atinse de 9 maladii considerate ereditare sau congenitale, si a fost acceptata de catre aproape toata comunitatea medicala germana. Ea a reprezentat o reluare a unui proiect al Republicii de la Weimar.

Legile eugeniste au precedat perioada nazista si i-au supravietuit. Japonia a autorizat, in 1948, ca guvernul sa impuna sterilizarea criminalilor „care au predispozitii genetice la crime”. Cat despre Suedia, aceasta avea sa sterilizeze persoanele handicapate pana in 1980. Este deci posibil sa se vorbeasca astazi, in Franta, de o politica eugenista?

Legile bioeticii din Franta condamna „practicile eugeniste care tind organizarea selectiei persoanelor”, aceasta insemnand anumite practici organizate si impuse de catre stat, in timp ce altii sistin ca se poate vorbi de eugenism in momentul in care depistarea anomaliilor este generalizata, organizata si conduce la eliminarea copiilor bolnavi, in majoritatea cazurilor. Eugenismul poate duce la o politica fie de constrangere, fie liberala, consimtita de intreaga societate. Jean-François Mattei, fost ministru al Sanatatii franceze, remarca faptul ca nu exista „o decizie colectiva de a elimina copiii nascuti bolnavi sau handicapati, insa suma deciziilor individuale are, de fapt, acelasi rezultat”.

Cat priveste practicienii din acest domeniu, parerile lor sunt impartite si paradoxale. Stéphane Viville, de la Laboratorul de biologie a reproducerii CHU, Strasbourg, a recunoscut ca este „deranjat” de „aspectul sistematic” al cercetarii anomaliilor. El estimeaza ca Franta se afla „la limita” eugenismului, deoarece presiunea sociala este atat de puternica, incat femeile sunt conduse sa avorteze aproape sistematic: „e ceva jenant. Nu exista cu adevarat un liber arbitru”. Perrine Malzac, genetician la Spitalul Timone, Marsilia, constata, de asemenea: „Discursul celor din jur – medical, familial – face ca, in practica, cuplurile sa aiba o marja ingusta de manevra! Doar cei care au convingeri ferme rezista”. Cu atat mai mult, atat pentru unii cat si pentru altii, nu se pune problema de a respinge practicile actuale deoarece intentia selectarii acestor fiinte umane este „compasiunea pentru cupluri si copilul care vine”. Stéphane Viville afirma: „Eradicarea unei patologii grave in sanul unei familii nu-mi pune probleme etice. Vom avea eugenism, daca vom tria embrionii, plecand de la o lista prestabilita a patologiilor de depistat, desemnandu-i pe cei care nu au vocatia sa traiasca”. Dupa el, aceasta dovedeste chiar ca un prag suplimentar ar fi depasit, avand in vedere extinderea diagnosticului de preimplantare spre detectarea mutatiilor legate de dezvoltarea anumitor cancere de san.  „E vorba despre cancere extrem de agresive, pe care indivizii purtatori ai mutatiei il dezvolta rapid”, explica el.

Biologul Jacques Testart a protestat mereu ferm impotriva acestei selectii, prin diagnosticul de preimplantare, a „celui mai bun embrion”. Pozitia sa se delimiteaza net de acceptia globala a practicilor de diagnostic in societate: nimeni nu pare sa perceapa cum atenteaza acest lucru la demnitatea persoanelor cu handicap. (La Croix, 25 noiembrie 2009)

Fostul ministru al Sanatatii din Franta isi lanseaza volumul „Umanizarea vietii”

Fostul ministru al Sanatatii din Franta si presedintele Crucii Rosii, Jean-François Mattei, a publicat recent o carte intitulata „Humaniser la vie” („Umanizarea vietii”). El face constatarea ca „nu mai suntem intr-o societate total compatibila cu daruirea umana. […]Nu mai suntem intr-o lume umana”. De la cel de-al Doilea Razboi Mondial, a luat nastere o miscare ampla nevazuta, care a distrus legatura sociala si solidaritatea intre oameni, care se numeste individualism.  „Am intrat progresiv, dupa razboi, intr-o societate mai materialista, mai consumista, mai individualista. Toti suntem absolut de acord cu masuri colective, cu conditia sa nu ne priveasca pe noi insine”. Pentru a iesi din impas, Mattei vorbeste despre o „transformare intima” in relatia cu celalalt: „Solutia este sa consideram fiecare fiinta umana ca purtatoare al aceleiasi umanitati. Sa intelegem ca celalalt este un altfel de eu, care imparte cu mine aceeasi umanitate. Din acel moment, el este purtator al aceleiasi demnitati. Daca vom recunoaste imediat demnitatea celuilalt, vom vedea cate lucruri se vor schimba. Consideratia ca suntem unul pentru altul este un motor personal, caci nicio lege nu ne obliga sa zambim cuiva sau sa-i intindem mana”. (La Croix, 6 noiembrie 2009)

Conventia de la Oviedo – 10 ani de bilant

Conventia Europeana de Bioetica, numita si Conventia de la Oviedo, serbeaza cea de-a 10-a aniversare, de la intarea sa in vigoare. Compusa din 38 de articole, ea abordeaza subiecte ca primordialitatea individului asupra stiintei si societatii, consimtamantul pacientului, respectul vietii private etc. Ea a fost ratificata de catre tarile membre ale Uniunii Europene, in special, de tarile din Europa de Est, pe care caderea comunismului le-a lasat fara o legislatie bioetica. Anumite tari nu au semnat aceasta conventie, printre care Franta, care a participat intens la redactarea acesteia, insa ale carei legi de bioetica sunt aproape de textul Conventiei, Marea Britanie, care gaseste textul prea constrangator, in special, in materie de genetica si de protectie a embrionului, si Germania, care considera ca reglementarile privind consimtamantul si cercetarile pe fiinta umana nu sunt destul de stricte.

Conventia de la Oviedo a marcat puternic legislatiile in materie de bioetica din toate tarile, devenind un reper de necontestat. Aceste principii influenteaza deciziile Curtii Europene a Drepturilor Omului si numeroase decizii judecatoresti la nivel national. Profesorul Herman Nys (Belgia) estimeaza ca aceasta conventie a permis includerea dreptului pacientilor in legislatiile nationale. Potrivit profesorului Sadec Beloucif, presedintele Consiliului de Orientare a Agentiei Franceze de Biomedicina, Conventia raspunde nevoii unor valori comune, in lumea noastra din ce in ce mai globalizata.

Profesorul Joszef Glasa din Slovacia regreta ca aceasta nu abordeaza chestiunile legate de sanatatea mintala, procrearea asistata medical sau sfarsitul vietii omului. Profesorul Beloucif preconizeaza un viitor protocol, care are in vedere chestiuni etice puse de neurostiinte. El cere, de asemenea, ca Europa sa se inspire din diferite legislatii nationale, in special din cele care privesc directivele anticipate a pacientilor in legatura cu sfarsitul vietii.

Printre altele, Uniunea Europeana, care are o carta a drepturilor fundamentale, in care principiile din biomedicina protejeaza mai putin ca cele ale Conventiei de la Oviedo, se pune problema ca UE sa adere la Conventie cu scopul de a evita doua nivele diferite de legislatie in bioetica. (La Quotidien du Médecin, 6 noiembrie 2009)