Ivan Bunin despre revoluția bolșevică (II)

Din jurnalul „Zile blestemate”

(Titlul și subtitlurile ne aparțin). Traducere de Larisa Iftime

 „Niște pari de o simplitate nu mai puțin sălbatică”

Odessa, noaptea spre 22 aprilie: „M-am uitat în jur la acest Petersburg … «Așa este – pauză». Dar în adâncul sufletului meu încă mai speram la ceva, chiar și în absența totală a guvernului, tot mai speram. Nu credeam, totuși, era imposibil. Am simțit-o mai ales în Petersburg: era ca și cum în casa noastră uriașă și veche de o mie de ani, s-a întâmplat o moarte cumplită, iar acum ea era deschisă, cu ușile vraiște, și plină de o mulțime nenumărată, care se plimba fără nici un scop, pentru care nu mai era nimic sfânt și de neatins în nici una dintre camerele sale. Iar în această mulțime se aflau urmașii mortului, înnebuniți de griji, de ordine, pe care, totuși,  nimeni nu le asculta. Mulțimea hoinărea dintr-un loc în altul, din cameră în cameră, nici pentru un minut neîncetând să ronțăie și să mestece semințe, timp în care nu făcea decât să privească, încă tăcută. Iar urmașii erau preocupați și vorbeau neîncetat, încercau în orice fel să-i intre mulțimii în voie, o încredințau, și pe ea și pe ei înșiși, că anume ea, mulțimea suverană, a rupt pentru totdeauna „cătușele”, în „mânia ei sfântă“, și tot încercau să se convingă, și pe ei și pe alții că, în realitate, ei nu sunt urmașii, ci, așa, pur și simplu, administratori temporari, cum ar fi din proprie inițiativă.
Am văzut  Marsovo Pole (piață în centrul Peterburgului – n.t.), pe care tocmai se săvârșise, ca un fel de sacrificiu tradițional al revoluției, comedia unei înmormântări a eroilor, se spune, morți pentru libertate. Pentru ce a fost nevoie, de fapt, această bătaie de joc de morți. Au fost lipsiți de o înmormântare creștină cinstită. I-au băgat în niște  sicrie, nu se știe de ce, de culoare roșie, și au fost îngropați nefiresc în centrul orașului celor vii! Comedia a fost făcută cu nechibzuință totală, insultând rămășițele morților absolut necunoscuți cu cuvântări pompoase, săpând și călcând în picioare, dintr-un capăt în altul, o piață minunată, desfigurând-o cu movile, înfigând niște pari, în capătul cărora au legat niște cârpe înguste și negre și, dintr-un motiv oarecare, împrejmuind-o cu un gard de scândură, înținat, în mare grabă, cu niște pari de o simplitate nu mai puțin sălbatică”.

Jargonul bolșevic

Odessa, 22 aprilie 1918: „Absolut insuportabil jargonul bolșevic. Și care era limba stângii noastre, în general? «Cu cinism, ajungem la grație … Azi brunet, mâine blondin… Cititul în inimă … A interoga cu pasiune… Ori – ori: a treia soluție nu există (din latină, aut, aut, tretium non datur, n.t.) Trageți concluziile adecvate… Cine ar trebui să fie responsabil de aceste lucruri… A fierbe în sucul propriu… Scamatorie… Tinerii frumoși de astăzi…» Și aceasta utilizare, chipurile, cu o anume  ironie usturătoare (îndreptată nu se știe împotriva cui sau a ce), e de mare stil ? Chiar și la Korolenko (e vorba de V. G. Korolenko, scriitor rus de origine ucraineană (1853-1921), n.t.)  (în special în scrisori) apare la fiecare pas. Desigur, nu un cal, ci Rossinanta, în loc de „M-am așezat să scriu”, „Mi-am înșeuat Pegasul”, jandarmii –  „uniforme de culoare cerească”. Apropo, despre Korolenko. În vara lui 1917, ce articol tumultuos a publicat în „Gazeta Rusă” în apărarea lui Rakovski!”

Aristocrația roșie

Odessa, 22 aprilie 1919: „Seara, se întâmplă ceva grozav de misterios. Este încă lumină, iar ceasul arată, în mod absurd, oră de noapte. Felinarele nu se aprind. Iar pe toate instituțiile „guvernamentale”, în teatre și cluburi, сu nume de „Troțki”, „Sverdlov”, „Lenin”, pâlpâie ceva transparent de forma unor meduze, niște steluțe roz din sticlă. Și pe străzile ciudat de goale, încă  luminate, toată aristocrația roșie, în mașini, în echipaje – adesea pline de fete degajate –, se îndreaptă spre aceste cluburi și teatre (să se uite la actorii-sclavi): marinari cu Browning-uri uriașe la talie, hoți de buzunare, criminali, ticăloși, unii dandy rași și cu tunici, cu pantaloni de călărie absolut obsceni, în cizme dichisite neapărat cu pinteni, toți cu dinții de aur și cu ochii mari întunecați de la cocaină… Dar e înfiorător și în timpul zilei. Întregul oraș imens nu trăiește, stă acasă, iese puțin pe stradă. Orașul este cucerit, stăpânit de un anume popor, care pare mult mai crunt, cred, decât le păreau pecenegii strămoșilor noștri. Și cuceritorul se plimbă în voie, vinde de la tarabă, scuipă coji de semințe și înjură birjărește. Pe Strada Deribasovskaia, se îndreaptă o mulțime de oameni ce însoțește, pentru divertisment, sicriul vreunui escroc, care e dat drept „luptător căzut” (într-un sicriu de culoare roșie, iar în față se află fanfara și sute de steaguri roșii și negre), sau se văd grămezi negre de oameni, care cântă la acordeon, dansează și strigă: «Hei, mărule,/ Unde te cotilești!»”.

Înmormântare tulburată de un „revoluționar”

Odessa, 22 aprilie 1919: „Îmi amintesc o zi mizerabilă, cu ploaie, cu zăpadă, cu mizerie, Moscova, anul trecut, sfârșitul lui martie. Prin Piața Kudrinskaia trece o înmormântare amărâtă și, dintr-o dată, de pe strada Nikitskaia, zboară turbat, călare pe o motocicletă, un dobitoc în șapcă de piele cu cozoroc, cu scurtă de piele, care amenință din mers, fluturând un revolver imens și împroșcându-i cu noroi pe cei care cară sicriul: «La o parte!». Cei care cară se trag într-o parte, poticnindu-se, zdruncinând sicriul, și fug cât îi țin picioarele. La colț, stă o bătrână aplecată și plânge în hohote atât de amar, încât, nevrând, mă opresc și încep să o alin, s-o liniștesc. Bolborosesc: «Bine, bine, Dumnezeu cu tine». O întreb: «Ți-e vreo rudă, ceva, probabil, cel mort?» Iar băbuța vrea să-și tragă sufletul, să-și învingă lacrimile și, în sfârșit, cu greu, îngaimă: «Nu… E un străin… Îl invidiez…»”. 

Literatura iese în stradă

Odessa, 23 aprilie 1919: „Literatura rusă s-a depravat în ultimele decenii neobișnuit de mult. Strada, mulțimea au început să joace un rol foarte important. Totul – și literatura în special – iese în stradă, comunică cu strada și intră sub influența sa. Și strada pervertește, enervează chiar și numai pentru faptul că este extrem de imorală în laudele sale, dacă i te căciulești. În literatura rusă acum nu există decât „genii”. Uimitoare recoltă! Geniul Briusov, geniul Gorki, geniul Igor Severeanin, Blok, Belîi … Cum să stai liniștit, când poți să sari atât de rapid și de ușor direct în rândul geniilor? Și fiecare încearcă să-și facă loc cu coatele, să uimească, să atragă atenția.”

Odessa, noaptea, spre 24 aprilie 1919: „La Moscova, nu mai era viață, deși noii conducători erau nebuni în prostia și imitarea lor febrilă a unui fel de ordini noi, a unei noi organizări a vieții și chiar a unei parade a vieții. Același lucru, dar totuși chiar la grad superlativ, se întâmpla la Sankt Petersburg. Se țineau în continuu ședințe, întâlniri, mitinguri, s-au revărsat proclamațiile, una după alta, decretele, funcționa neîncetat arhicunoscutul «fir direct» – și numai cine nu striga, și nu poruncea pe acest fir! Iar pe Bulevardul Nevski au început să treacă, fără contenire, mașinile guvernamentale cu steaguri roșii, huruiau camioanele supraîncărcate, detașamentele băteau pasul precis și îndrăzneț, cu steaguri roșii și muzică… Bulevardul Nevski fusese inundat de mulțimea gri, de soldați în mantale, de muncitori care nu munceau, de servitori care se plimbau și de tot felul de bețivani, care făceau negoț la tarabe și cu țigări,  și cu funde roșii, și cu cărți obscene, și cu dulciuri și cu tot ce vrei. Iar pe trotuare, coji de floarea-soarelui, bălegar înghețat, denivelări și gropi”.

 Soldații Armatei Roșii – țigara între dinți, ochi plictisitori, aroganți, șapca pe ceafă, iar pe frunte le cade «un moț»

Odessa, 24 aprilie 1919: „Despre [Alexandra] Kollontai (îmi povestea aseară N.N.): – O cunosc foarte bine. Odată era ca un înger. Dimineața își punea rochia cea mai simplă și mergea în cartierele muncitorești „la muncă”. Iar când sa întorcea acasă, făcea baie, își punea o cămașă albastră și, zbughi!, cu o cutie de bomboane, în pat, cu o prietenă. „Ei, hai, drăguță, să vorbim acum după pofta inimii!”

Odessa, 25 aprilie 1919: „Iar mulțimea? Ce murdărie, în primul rând! Câte mantale soldățești răsmurdare, câte obiele înroșite în picioare și șepci, cu care sigur au măturat străzile, unsuroase, pe capetele păduchioase! Și ce groază te apucă când te gândești că atâta lume umblă astăzi în haine scoase de pe oameni uciși, de pe cadavre! Iar la soldații Armatei Roșii sare în ochi destrăbălarea. Țigara între dinți, ochi plictisitori, aroganți, șapca pe ceafă, iar pe frunte le cade «un moț»”.

Odessa, 11 mai 1919: „Apeluri în spirit pur rusesc: «Înainte, tovarăși, nu numărați cadavrele!»”.

„Cine este mai vrednic de dispreț, mai însetat de sânge?”

Odessa, 11 mai 1919: „Chiar acum îl citesc pe Lenôtre. Saint-Just, Robespierre, Couthon … Lenin, Troțki, Dzerjinski … Cine este mai vrednic de dispreț, mai însetat de sânge, mai ticălos? Desigur, cei de la Moscova, totuși. Dar nici cei de la Paris nu erau mai prejos”.

Odessa, 9 iunie 1919: „Napoleon: «Ce a creat revoluția? Ambiția. Ce a pus capăt revoluției? Tot ambiția. Și ce pretext perfect pentru a prosti mulțimea este pentru noi libertatea!»”.

Odessa, noaptea, 10 iunie 1919: ,„Se spune că marinarii, trimiși la noi din Peterburg, au turbat de tot din cauza beției, a cocainei, a samavolniciei. Beți, se năpustesc la arestați, fără ordine de la superiori, și omoară pe cine găsesc. Nu demult, au omorât o femeie cu un copil. Ea se ruga s-o cruțe de dragul copilului, dar ei au strigat: «Nu te neliniști, îi dăm și lui o măslină (un glonț – n.t.)!» și l-au împușcat. Pentru distracție, îi scot pe arestați afară și îi pun să fugă, apoi împușcă, dând anume greș”.

Cain al Rusiei

Odessa, 11 iunie 1919 (despre căderea Moscovei în mâinile bolșevicilor): „Și apoi a fost 3 noiembrie. Cain al Rusiei, cu furie oarbă, cu frenezie și bucurie nebună pentru treizeci de arginți și-a aruncat sufletul întreg la picioarele diavolului, a triumfat total. Moscova – o săptămână întreagă, apărată de o mână de cadeți, o săptămână întreagă în suferință, zguduită de canonade – s-a predat, s-a supus. Totul a tăcut, toate obstacolele, toate avanposturile divine și umane au căzut – cuceritorii au luat în posesie fără efort, fiecare stradă, fiecare locuință, și deja și-au arborat steagul deasupra bastionului, deasupra sanctuarului Moscovei, deasupra Kremlinului. Și n-a fost nici o singură zi, în toată viața mea, mai rea ca aceasta – Dumnezeu mi-e martor, cu adevărat! După o săptămână de captivitate între patru pereți, fără aer, aproape fără somn și mâncare, cu pereții și ferestrele baricadate, am ieșit împleticindu-mă afară, de unde, dând cu ușa de perete, deja a treia oară, au încercat să intre, în căutarea de dușmani și de arme, gașca de «luptători pentru un viitor luminos», complet amețiți de victorie,  de rachiu și de ură arhi-animalică, cu buze uscate și priviri sălbatice, cu un exces atât de ridicol de tot felul de arme asupra lor, consfințite de tradițiile tuturor «marilor revoluții». Ziua scurtă, înghețată, întunecată și umedă, de toamnă târzie, se sfârșea, ciorile cârâiau răgușit. Moscova, mizerabilă, murdară, siluită, împușcată și deja supusă, își relua viața monotonă.

Începuseră să circule birjarii, pe străzi, se scurgea gloata triumfătoare a Moscovei. O bătrână soioasă, cu ochii aprigi, verzi, cu venele gâtului umflate stătea în stradă și striga: – Tovarăși, dragilor! Bateți-i, executați-i, înecați-i!

Am stat, m-am uitat și am plecat încet spre casă. Iar noaptea, rămas singur, fiind de la natură nu prea înclinat să vărs lacrimi, în cele din urmă, am izbucnit în plâns și am plâns atât de amarnic și zguduitor, încât nu mi-am imaginat vreodată că-i posibil.”

Ivan Bunin despre revoluția bolșevică (I)

Din jurnalul „Zile blestemate”

Traducere de Larisa Iftime

La împlinirea a 100 de ani de la revoluția bolșevică, publicăm cateva fragmente din jurnalului scriitorului rus Ivan Bunin (1870-1953), primul scriitor din Rusia laureat al Premiului Nobel (1933).  Jurnalul, întitulat pe drept cuvânt „Zile blestemate”, reflectă oroarea trăită de autor în anii revoluției și ai războiului civil, la Moscova și la Odessa (1918-1920).

În 1920, după înfrângerea Armatei albe, scriitorul părăsește Rusia, pe un vapor plin de refugiați ruși și se stabilește la Paris. Până la sfârșitul vieții sale, în 1953, nu va mai vizita Rusia.

La decernarea Premiului Nobel, Ivan Bunin afirmă: „Pentru prima dată de la înființarea Premiului Nobel, l-ați acordat unui surghiunit. Pentru că cine sunt eu? Un surghiunit, care se bucură de ospitalitatea Franței, față de care voi fi recunoscător pentru totdeauna. Domnilor membri ai Academiei, permiteți-mi ca, lăsând la o parte persoana mea și operele mele, să vă spun cât este de frumos gestul dvs. în sine. În lume, trebuie să existe zone de independență totală. Fără îndoială, în jurul acestei mese sunt oameni cu tot felul de opinii, tot felul de credințe filosofice și religioase. Dar există ceva de neclintit, care ne unește pe toți: libertatea gândirii și a conștiinței, ceea ce datorăm civilizației. Pentru un scriitor, această libertate este necesară în mod deosebit – pentru el este o dogmă, o axiomă.”

Fragmente din jurnalul lui Bunin au fost publicate în 1925-1926, în ziarul rus de la Paris „Vozrojdenie”. Iar în format complet, volumul de amintiri apare în 1936, la Editura „Petropolis” de la Berlin. În URSS, jurnalul lui Ivan Bunin a fost interzis. Abia după căderea URSS, în 1991, cartea „Zile blestemate” a putut fi publicată în Rusia și s-a bucurat de un mare succes, fiind reeditată nu mai puțin de 15 ori. Volumul nu a fost tradus în limba română.

Redăm aici câteva dintre însemnările sale despre revoluția bolșevică, al cărei martor a fost. (Titlul și subtitlurile ne aparțin).

Spectacolul diabolic al schimbării

 „Nu am fost unul dintre cei luați pe nepregătite [de revoluție], și nici unul dintre cei pentru care dimensiunea și atrocitățile ei au fost o surpriză, dar, totuși, realitatea a întrecut toate așteptările mele: în ce s-a transformat foarte curând revoluția rusă – nimeni nu va înțelege, dacă nu a văzut-o. Spectacolul a fost de o oroare absolută  pentru toți cei care n-au pierdut chipul și asemănarea lui Dumnezeu, astfel că, după preluarea puterii de către Lenin, sute de mii de persoane au fugit din Rusia, atunci când au avut cea mai mică șansă de a scăpa”.  (Citat din Ivan Bunin, „Notițe autobiografice”)

Moscova, 1918

Moscova, 6 februarie 1918:„…Doi hoți au fost prinși asupra faptului. Ei au fost imediat «judecați» și condamnați la moarte pe loc. La început l-au ucis pe unul: i-au sfărâmat capul cu un cântar, i-au străpuns coastele cu furca și l-au aruncat pe carosabil mort, dezbrăcat la piele. Apoi s-au apucat de celălalt…”.

Moscova, 9 februarie 1918: „Mă apropii, ascult. O doamnă cu manșon și o femeie din popor cu nasul pe sus. Doamna vorbește repezit, de emoție se înroșește, se pierde: «Asta pentru mine nu e deloc piatră, mănăstirea asta pentru mine e o biserică sfântă, iar dvs. încercați să-mi arătați…». Femeia o întrerupe obraznic: «Nu-i nevoie să arăt, pentru tine-i sfințită, iar pentru noi e piatră-piatră! Știm noi! Am văzut în [orașul] Vladimir asta! A luat un zugrav o scândură, a mâzgălit pe ea ceva și, poftim, iată-L pe Dumnezeu! Ei, închină-te Lui singură.»”

Moscova, 9 februarie 1918: „Soțiile acestor …, care stau acum la Kremlin, vorbesc la telefon pe linie directă, ca la telefoanele lor personale”.

Moscova, 26 februarie 1918: „Am citit un articolaș de Lenin. O mizerie, o șarlatanie – ba e internaționala, ba «avânt național rusesc»”.

„De muncă n-avem, dar iată două mandate de percheziție, poți profita foarte bine”

Moscova, 1 martie 1918: „Gruzinski aude pe cineva într-un tramvai plin de soldați:  «Nu am de muncă, am mers la consiliul de deputați ca să-mi dea de muncă, iar ei spun: de muncă n-avem, dar iată două mandate de percheziție, poți profita foarte bine. I-am trimis undeva, sunt un om cinstit»”.

Moscova, 1 martie 1918: „«Bolșevicii în Rostov au săvârșit atrocități groaznice. Au profanat mormântul lui Kaledin (A. Kaledin, general rus (1861-1918), n.t.), au împușcat 600 de surori de caritate»”.

Moscova, 2 martie 1918: „Noua josnicie literară, mai jos de atât nu e posibil să cazi: s-a deschis într-o cârciumă infamă un club, „Tabachera muzicală”. Acolo stau speculanții, trișorii, fetele ușoare, înfulecă prăjituri de o sută de ruble bucata, beau hanja (votcă chinezească, n.t.) din ceainic, iar poeții, beletriștii  (Alioșka (Alexei – n.t.) Tolstoi, Briusov ș.a.) le citesc din lucrările lor și ale altora, selectându-le pe cele mai obscene”.

Bolșevicii nu se așteptau la victorie în octombrie

Moscova, 2 martie 1918: „Congresul Sovietelor”. Discursul lui Lenin. O, ce brută! Am citit despre o mare de cadavre, ofițeri omorâți, înecați. Iar aici «Tabachera muzicală»”.

Moscova, 3 martie 1918: „În gazeta de seară, citesc despre luarea Harkovului de către nemți. Vânzătorul, care mi-a vândut gazeta, a spus: «Slavă Ție, Doamne. Mai bine dracu’ decât Lenin».”.

Moscova, 11 martie 1918: „Soția arhitectului Malinovski, mărginită, cu o frunte lătăreață, care nu a avut în viața ei de-a face cu teatrul, acum este comisarul teatrelor, doar pentru că ea și soțul ei sunt prieteni cu Gorki, pe Nijni”.

Moscova, 11 martie 1918: „M-am întors cu Tihonov. El mi-a povestit pe drum mult, mult, despre liderii bolșevici, ca om foarte apropiat de ei: Lenin și Troțki au decis să țină Rusia în tensiune și să nu oprească teroarea și războiul civil, până la apariția pe scenă a proletariatului european. Apartenența lor la scenariul german? Nu, e un nonsens, sunt fanatici, cred într-o conflagrație mondială. Și le este teamă de tot, ca de foc, oriunde visează numai conspirații. Încă tremură pentru putere și pentru viața lor. Ei, repet, nu se așteptau la victorie în octombrie. După ce Moscova a căzut, au fost foarte confuzi, au alergat la noi la „Novaia Jizni” („Viața Nouă”) și ne rugau să fim miniștri, ne ofereau portofolii…”

Moscova, 24 martie 1918: „Am cumpărat o carte despre bolșevici, publicată de «Zadruga». O galerie oribilă de ocnași!”.

Lua ființă o limbă cu totul nouă, specială

Odessa, 1919

Odessa, 12 aprilie 1919: „Totuși, poșta rusă a încetat să mai funcționeze din vara lui 1917, de atunci de când, în chip european, a apărut un „ministru al poștei și telegrafului”. Tot atunci, a apărut și „ministrul muncii” pentru prima dată, și apoi toată Rusia a încetat să mai lucreze. Dar și satana, cu ură de Cain, însetat de sânge și cu cea mai sălbatică samavolnicie, a suflat asupra Rusiei anume în zilele când au fost proclamate fraternitatea, egalitatea și libertatea. Apoi a venit imediat o frenezie, o demență acută. Toți strigau unii la alții la cea mai mică contradicție: «Te arestez, fiu de cățea!» Aproape că am fost ucis de un soldat în Piața Arbat, la sfârșitul lui  martie 1917, pentru că mi-am permis  o oarecare «libertate a cuvântului», trimițând la mama dracului ziarul «Soțial-Demokrat», care îmi era băgat cu sila de către vânzătorul de ziare. Mizerabilul știa perfect că poate face orice cu mine, absolut fără a fi pedepsit – mulțimea, care ne înconjura, și vânzătorul erau de partea lui: «Ce faceți, tovarășe, disprețuiți ziarul poporului, în interesul maselor muncitoare? Sunteți, deci, un contrarevoluționar?» Cum se mai aseamănă toate aceste revoluții! În timpul Revoluției Franceze, tot așa, au fost create imediat o puzderie de noi instituții administrative, s-a revărsat un potop de decrete, circulare, a crescut numărul de comisari – neapărat, nu se știe  de ce anume, comisari – și au apărut nenumărate autorități, comitete, sindicate. Partidele se înmulțeau ca ciupercile după ploaie, și toți se «devorau reciproc». Lua ființă o limbă cu totul nouă, specială, compusă în întregime din exclamații pompos intercalate cu insulte dintre cele mai vulgare la adresa «rămășițelor mizerabile ale tiraniei pe moarte». Toate acestea se repetă pentru că, în primul rând, una dintre cele mai distincte caracteristici ale unei revoluții este setea nebună de a juca teatru, de a-ți arăta fățărnicia, de a poza, de a te da în stambă. În om se trezește maimuța”.

„Orgia morții”

Odessa, 12 aprilie 1919: „Ah, aceste vise despre moarte! Ce loc extraordinar are moartea în existența noastră deja infimă! Iar despre acești ani nici nu mai spun nimic: zi și noapte trăim în această orgie a morții. Și toate în numele unui «viitor strălucit», care se presupune că ar trebui să se nască anume din această beznă diavolească. Și deja o legiune întreagă de specialiști și întreprinzători s-a înființat aici, pe pământ, pentru organizarea bunăstării umane. «Și în ce an va veni el, acest viitor?», întreabă clopotarul la Ibsen. Mereu ni se spune: acuș-acușica,  «Asta va fi ultima luptă decisivă!». Povestea eternă cu cocoșul roșu…”.

Odessa, 16 aprilie 1919: „Ne-am întâlnit cu L.I. Galberstadt (fost angajat al ziarelor „Russkie Vedomosti”, „Russkaia Mîsli”). Și ăsta s-a „vopsit”. Ieri, era un aprig apărător al Gărzii albe, care plângea (la propriu) la plecarea francezilor, iar acum e deja angajat la ziarul “Golos Krasnoarmeița” („Vocea Armatei Roșii”). Ne-a șoptit pe furiș că a fost „complet zdrobit” de știrile din Europa: acolo sunt ferm hotărâți – nici o intervenție în afacerile interne ruse… Da, da,  asta se numește „afaceri interne”, când în casa vecinilor, în plină zi, taie și jefuiesc tâlharii!”.(…) 

„În ziarul „Golos Krasnoarmeița”, o știre despre „invazia masivă a românilor în Ungaria sovietică”. Suntem mulțumiți la infinit. Iată, poftim!, și neintervenția în afacerile „interne”! Cu toate acestea, nu e vorba de Rusia”.

Odessa, 17 aprilie 1919: «Onoare nebunului care va aduce omenirii visul de aur…» Cum îi mai plăcea lui Gorki să urle această frază! Dar visul este doar pentru a sparge capul  fabricantului, de a-i întoarce buzunarele pe dos și de a deveni o scârbă și mai ordinară decât acest fabricant”.

Odessa, 17 aprilie 2019: „De două ori m-am dus să mă uit la sărbătoarea de 1 Mai. M-am forțat, căci asemenea reprezentații îmi întorc tot sufletul pe dos, literalmente. «Eu simt fizic, nu știu cum, oamenii», scria despre el însuși Tolstoi. Și eu la fel. Aceasta nu înțelegeau la Tolstoi, și nu înțeleg nici la mine și se miră, uneori, de pasiunea, de «atitudinea părtinitoare» a mea. Pentru cei mai mulți, până acum «poporul», «proletariatul“ sunt doar cuvinte, dar pentru mine ele întotdeauna înseamnă ochi, gura, sunetul vocilor. Pentru mine, discursul la un miting  înseamnă toată natura celui care îl pronunță. Când am ieșit la amiază, începuse să plouă, lângă Piața Catedralei, mai mulți oameni decenți  stăteau fără nici un sens să se uite, într-un mod absolut stupid, la tot acest balamuc. Au fost, desigur, procesiuni cu steaguri roșii și negre, au fost «care triumfale» încropite din flori de hârtie, panglici și steaguri, printre care stăteau și cântau, mângâiau «proletariatul», actorii și actrițele în costume pe jumătate de operă, pe jumătate populare, erau și «imagini vii», ilustrând «puterea și frumusețea lumii muncitorești», îmbrățișare comunistă «frățească», muncitorii «furioși” în șorțuri din piele și «țărani pașnici» – într-un cuvânt, tot ceea ce era necesar să fie pus în scenă la ordinele venite de la Moscova, ale acestui parazit, Lunacearski. Mă întreb unde se termină la unii bolșevici bătaia de joc cea mai josnică față de gloată, cea mai josnică cumpărare a sufletului și a pântecelui gloatei, și unde începe partea cunoscută de sinceritate și de entuziasm nervos?”

Revoluționari cuprinși de «flacăra iubirii altruiste pentru om»

Odessa, 19 aprilie 1919: „Vorbește, strigă, se bâlbâie, cu saliva la gură, ochii, prin pince-nez-ul atârnându-i strâmb, par foarte violenți. Cravata mică i-a ieșit pe la spate, deasupra gulerașului murdar de hârtie, vesta complet murdară, pe umerii vestonului prea strâmt, mătreață, părul unsuros, umed și zbârlit… Și sunt asigurat că această viperă e cuprinsă de «flacăra iubirii altruiste pentru om», de «setea de frumusețe, bunătate și dreptate!» Și cine îl ascultă? Stă ziua întreagă, cu semințele în pumn, mestecându-le mecanic, un dezertor. Cu mantaua pe umeri, șapca dată pe ceafă. Deșirat, cu picioare scurte. Calm și obraznic, el mestecă, din când în când, pune întrebări și nu crede nici unui singur răspuns, toate pentru el sunt minciuni. Mă cuprinde un rău fizic de la dezgustul față de el, față de coapsele lui groase cu pantaloni din material gros de iarnă, față de genele de vițel, față de laptele din semințele de floarea soarelui nemestecate, pe buzele lui animalice, gregare”.

Odessa, 20 aprilie 1919: „Închid ochii și văd aievea: benzile din spatele beretei unui marinar, pantalonii-clopot uriași, iar în picioare, pantofi de bal Weiss, dinții încleștați, mușchii fălcilor îi joacă… În veci nu pot uita, în mormânt mă voi răsuci!”.

Biserica – „această insulă a „vechii” lumi”

Odessa, 21 aprilie 1919: „Mi-am amintit de seara sumbră de „1 Mai”. În catedrală se căsătoreau, cânta un cor de femei. Am intrat, și, ca întotdeauna, în ultima vreme, această frumusețe a bisericii, această insulă a „vechii” lumi, într-o mare de noroi, răutate și josnicie a „noului”, m-a emoționat în mod neobișnuit. Ce cer de seară în ferestre! În altar, în adânc, ferestrele erau deja de un albastru-purpuriu – preferatul meu. Fețișoarele drăgălașe ale fetelor care cântau în cor, cu capetele cu acoperământ alb, cu cruciulițe de aur pe frunte, în mâini, note și luminițe de aur ale lumânărelelor – totul era atât de fermecător, încât, ascultând și uitându-mă, am plâns foarte tare. Mergând spre casă, am avut un sentiment de ușurare, de tinerețe. Și împreună cu asta – câtă întristare, câtă durere!”

Originile raului sau ce inseamna comunismul

Fragment din cartea „Originile raului. Taina comunismului”, autor: Volodski I.O., pentru cei care nu stiu ce inseamna comunismul.

Sursa: http://royallib.com/book/volodskiy_i/istoki_zla_tayna_kommunizma.html

Probabil ati auzit aceste cuvinte: „Pe vremea comunistilor se traia mai bine… Pe vremea comunistilor nu exista un asemenea haos…”.
Omului ii vine usor sa priveasca trecutul ca pe o perioada plina de romantism si sa-l prezinte in culori roz.
 
In acest fel, in anumite zone, viata in comunism apare ca o eliberare de toate necazurile si temerile legate de viitor, iar comunistilor le sunt incredintate conducerea unor regiuni intregi. Putem sa nu-i luam in serios, pentru ca si bolsevicii de dinainte de Revolutia din 1917 nu prea erau luati  in serios.
 
Ce este comunismul? Nimeni nu stie in mod clar, daca, desigur,  nu amintim de celebrele sloganuri vechi. Nici macar marxistii nu-i cunosc adevarata sa natura, caci comunismul este cunoscut doar unui cerc restrans de initiati.
 
Cum sa aflam ce este comunismul? „Pomul se cunoaste dupa roadele sale”. Sa analizam atunci faptele si evenimentele.
 
Sa incepem cu lucrul cel mai important. Comunismul predica ateismul. Cu alte cuvinte, el neaga pe Dumnezeu, si despre asta isi aduce aminte oricine. Deci, comunismul este ateu.
 
Iar cine a fost primul dintre atei, de asemenea, toti stiu. Oamenii, care se identifica drept comunisti, se considera adepti ai acestor nelegiuiti, vrajmasi ai lui Dumnezeu si ai omului, si, in consecinta, sunt de asemenea atei.
 
In lupta straveche dintre bine si rau pentru fiecare suflet, oamenii de buna voie se predau vrajmasului, de multe ori, fara sa-si dea seama.
 
Inspaimantator! Ce este lumea in comparatie cu un singur suflet! Intreaga lume este trecatoare si muritoare, doar sufletul este vesnic.
Oamenii sunt in cautarea unei oarecare certitudini in viata actuala dificila. Dar nu cu orice pret!

Cuprins:      Despre cartea “Originile raului”
    Teoreticienii comunismului
    Formarea personalitatii lui Marx
    Marx si Moses Hess. Adancurile satanice ale comunismului
    Formarea personalitatii lui Engels
    Schimbari ingrozitoare in viata lui Marx. Satanismul in familia Marx

    Primii adepti rusi ai lui Marx
    Esenta satanica a marxismului
Lenin – primul „geniu” al practicilor satanice de distrugere
    Formarea personalitatii lui Lenin
    Calea lui Lenin spre putere prin teroare in masa
    Bani pentru tradarea Rusiei si confiscarea puterii
    Lenin intoarce datoriile Germaniei
    Genocidul bolsevic al propriului popor
    Lupta impotriva lui Dumnezeu – scopul vietii lui Lenin
    „Moartea pacatosilor este cumplita…” (Ps. 33)
    Asasinarea Tarului Nicolae al II-lea si a familiei Sale
„Dupa roadele lor ii veti cunoaste…” (Matei 7,16)
    Idei nesabuite – lideri nesabuiti
    
    Suferinta poporului
    Suferinta Bisericii
    Brutalitatea calailor
Omorarea ritualica a familiei tariste
   
    Alegerea istorica a Rusiei

 

Lupta lui Lenin cu Dumnezeu

Vladimir Ulianov a fost botezat la 16 (29) aprilie 1870. Tatal sau, Ilia Nikolaevici, era un om credincios. Cum s-a putut intampla ca fiul unui credincios, dintr-o data, sa o ia pe o cale anti-crestina? G.M. Krjijanovski a sustinut ca Lenin i-ar fi povestit, „ca el deja din clasa a cincea, brusc, a terminat cu toate chestiunile religioase, si-a scos crucea si a aruncat-o la gunoi…”. Nu cumva se trezisera in el genele bunicului? Intr-un fel sau altul, dar Vladimir Ulianov s-a transformat intr-un apostat si a devenit in mod decisiv un dusman inversunat al Bisericii Ortodoxe. Inca din 1905, in articolul „Socialismul si religia”, Lenin cere „sa se lupte cu intunericul religios”. Sub sloganul „Religia este opiu pentru popor”, Lenin, cu fanatismul sau, a educat la bolsevici ura fata de religie, in special, fata de crestinism. Activitatile sale erau indreptate impotriva Bisericii Ortodoxe Ruse si impotriva maselor de mai multe milioane de  credinciosi. Pozitia sa este exprimata, cu toata sinceritatea, in urmatoarea afirmatie: „Orice idee religioasa, despre Dumnezeul drag, orice cochetare cu Dumnezeu este de o mizerie inexprimabila… cea mai periculoasa mizerie, boala cea mai grea”.
„Energia electrica va lua locul lui Dumnezeu, pentru taran. Lasati-l pe taran sa se roage la electricitate; el va simti astfel mai mult puterea guvernului central – decat pe cea cereasca”. Asa vorbea Lenin, in conversatie cu Miliutin si Krasin, cand discutau problema electrificarii.

Pierderea diferentelor dintre bine si rau i-a condus pe bolsevici la o totala permisivitate si faradelege in intreaga tara. Lupta impotriva lui Dumnezeu a fost adusa la rang de politica de stat. Lenin a proclamat sloganul „Bisericile si inchisorile sa le facem una cu pamantul”  si incepe teroarea impotriva Bisericii.

Una dintre primele decizii ale lui Lenin dupa revolutia din octombrie se referea anume la Biserica. Prin asta a subliniat faptul ca el considera Biserica Ortodoxa Rusa drept inamicul sau principal. Deja la 26 octombrie 1917,  pamanturile bisericesti si manastiresti au fost confiscate de catre stat. Lenin da instructiuni „sa se duca o teroare necrutatoare in masa impotriva popilor…”. La initiativa sa, a fost interzisa activitatea Sinodului local.

Un act de vandalism crunt anti-religios al bolsevicilor a fost bombardarea Kremlinului – locul sfant al rusilor, in noiembrie 1917. Din punct de vedere militar, bombardarea nu era necesara deoarece cadetii, care ocupasera Kremlinul, il parasisera in toiul noptii.

In tara se organizeaza procese ale clerului, acesta este supus unei hartuiri si terori continue. In lupta sa impotriva religiei, Lenin nu era singur. In aceasta actiune imunda erau implicati in mod activ colaboratorii sai cei mai apropiati: Sverdlov (Rosenfeld), Stalin (Djugasvili), Trotki (Bronstein), Zinoviev (Apfelbaum), Kamenev (Rosenfeld), Dzerjinski (Rufin), Volodarski (Cohen), Yaroslavl (Gubelman) si multi altii.

La 13 (26) octombrie, 1918, Patriarhul Moscovei si al intregii Rusii Tihon a trimis un mesaj Sovietului de Comisari ai Poporului, prin care determina pozitia Bisericii Ortodoxe. In mesaj, in special, se sublinia: „De un an intreg aveti puterea de stat in maini, dar raurile de sange varsat al fratilor nostri, ucisi fara mila la apelul vostru, striga la cer, si ne obliga sa va spunem cuvantul adevarului amar: tara noastra este cucerita, taiata, dezmembrata, si dati pentru ea tribut Germaniei aurul pe care nu voi l-ati adunat. Desi refuzati sa va aparati patria de dusmanii externi, cu toate acestea, recrutati permanent trupe. Impotriva cui le veti conduce? Ati divizat tot poporul in tabere care se lupta intre ele si l-ati aruncat intr-o lupta fratricida fara precedent. Iubirea intru Hristos ati inlocuit-o pe fata cu ura si, in loc de pace, ati aprins o dusmanie artificiala de clasa. Rusia nu avea nevoie sa incheie o pace rusinoasa cu inamicul din afara, ca voi, in cele din urma sa distrugeti pacea din interior. Sunt macelariti episcopi, preoti, calugari si calugarite, cu nimic vinovati. Dar pentru voi nu este suficient ca ati manjit de sangele fratesc mainile poporului rus. La indemnul vostru, sunt pradate si luate cu forta pamanturi, case, conace, mori, fabrici, case, vite, jefuiti bani, haine, mobilier, imbracaminte. Momind oamenii intunecati si ignoranti cu ideea ca pot avea bunuri  cu usurinta si fara pedeapsa, i-ati incetosat si le-ati amutit constiinta pacatului. Unde este libertatea de exprimare si a presei, unde este libertatea bisericii de a predica?

… In special, este dureroasa si cruda incalcarea libertatii de credinta. … Ati pus mana pe proprietatea bisericii, adunata timp de generatii de credinciosi, si nu v-ati gandit deloc ca incalcati vointa lor de dupa moarte. Ati inchis o serie de manastiri si biserici, fara nici un motiv si vreo ratiune. Ati inchis accesul in Kremlin – aceasta mostenire sfanta a tuturor oamenilor credinciosi.

… Da, trecem printr-un moment groaznic al conducerii voastre, care pentru o lunga perioada de timp nu se va sterge din sufletul oamenilor, umbrind in sufletul lor chipul lui Dumnezeu si pecetluindu-l pe cel al fiarei…

Dar acum, pentru voi cei care folosesc puterea pentru a-i urmari pe cei apropiati, pentru a-i extermina pe  cei nevinovati, ne extindem Cuvantul Nostru de indemn … indreptati-va nu spre distrugerea, ci spre construirea legii si ordinii publice, lasati poporul sa se opreasca din razboiul fratricid. Altfel, se va cere de la fiecare sange pentru sangele varsat de voi (Luca, 11, 51), si toti cei ce scot sabia, de sabie vor pieri (Matei, 26, 52). ”

Bolsevicii s-au angajat in decapitarea Bisericii Ortodoxe si Patriarhul Tihon a fost declarat dusman al poporului.

Sute si mii de biserici si monumente, construite in orasele din Rusia pana in 1917, au fost demolate dupa instructiunile personale ale lui Lenin. In fosta arhiva de partid a Comitetului Central al PCUS exista o decizie speciala adoptata de Sovietul Comisarilor Poporului din 4 (17) ianuarie. Era vorba despre rechizitia lacasurilor Lavrei Alexandro-Nevskaia. In aceeasi sedinta, s-a adoptat o rezolutie cu privire la rechizitia proprietatii bisericilor din Kremlin. Lenin trece la  un „atac fara compromisuri asupra popilor reactionari”. La 20 ianuarie (2 februarie) 1918, el a semnat „Decretul Sovietului Comisarilor Poporului de separare a statului si scolii de biserica”. In acest decret se sublinia: „Nici o biserica sau societate religioasa nu are dreptul de a detine o proprietate. Ele nu au drepturi de persoane juridice”. In plus, in decret se afirma: „Toate bunurile existente in Rusia, ce apartin societatilor ecleziastice si religioase sunt declarate proprietate nationala”, cu alte cuvinte, sunt confiscate. Aceasta decizie a fost o directiva pentru autoritatile locale sa procedeze imediat la jaf. Fanaticii revolutionari au atacat biserici si lacasuri sfinte, au inceput persecutia clerului. Jaful bolsevicilor a atins proportii fara precedent. In paralel cu jaful a avut loc un proces de distrugere barbar al bisericilor si lacasurilor sfinte. Au dat foc icoanelor si obiectelor bisericesti.

In 1917, in Rusia existau aproximativ 78 de mii de biserici si lacasuri sfinte. In Moscova erau 568 de biserici si 42 de capele. Din acest numar, de-a lungul anilor puterii sovietice, marea majoritate a catedralelor, bisericilor si manastirilor au fost distruse, inchise si desfigurate.

Bolsevicii au aruncat in aer si apoi au facut una cu pamantul un monument magnific si unic al culturii si arhitecturii ruse – Catedrala lui Iisus Hristos Mantuitorul, construita din donatii publice pentru a comemora victoriei Rusiei asupra armatei lui Napoleon. Mai tarziu a fost demolata si Catedrala Maicii Domnului din Kazan din Piata Rosie, construita in 1636, in cinstea victoriei militiei poporului, condusa de Minin si Pojarski asupra invadatorilor, inclusiv si Capela Maicii Domnului Ivireana (gruzina) din pasajul istoric. Multe biserici au fost transformate de  bolsevici in cluburi. Le transformau si in ateliere, in depozite si chiar in grajduri, cocini si garaje.

Mai tarziu, „cauza lui Lenin” a fost continuata de Hrusciov. Cu participarea sa activa, in anii 1960-1964, in tara au fost inchise 20 de mii de biserici, 69 de manastiri, unde existau 30.000 de clerici. In timpul Brejnev, s-au inchis inca 8.000 de biserici si 18 manastiri, unde se aflau aproximativ 10.000 de clerici.

Bolsevicii au ajuns la un asemenea sacrilegiu, incat in Biserica Nasterii Maicii Domnului din Moscova, unde sunt ingropati eroii bataliei de la Kulikovo, calugarii Peresvet si Osleaba, au instalat o statie de compresoare a fabricii „Dinamo”.

La 30 mai 1919, Lenin a scris intr-o nota catre Orgbiuro al Comitetului Central despre necesitatea expulzarii din Partidul Comunist a credinciosilor. El cere sa se retraga din vanzare „cartile spirituale si sa fie oferite catre Glavbum (Directia Centrala a Industriei de Hartie), ca maculatura.” Guvernul bolsevic a interzis productia de clopote.

La inceputul anilor 1920, in documentele de partid a aparut un slogan anti-religios si mai monstruos: „Un cap de popa pentru noi inseamna un butuc pe care se ascut tepusele comuniste”.

De la inceputul anului 1922, a inceput o noua etapa in jefuirea bisericilor si lacasurilor de cult. Cea mai mare activitate in aceasta munca mizerabila si imorala a desfasurat-o colaboratorul lui Lenin, Leon Trotki. Sub masca ajutorului pentru infometati, el devine initiatorul rezolutiei  privind confiscarea obiectelor de valoare si podoabelor bisericesti. „Instructiunile privind lichidarea proprietatilor bisericesti” au fost elaborate de catre sotia lui, N. Sedova, care a condus Departamentul pentru muzee si protejarea monumentelor si  Directia centrala a institutiilor stiintifice, stiintifico-artistice si muzeale din cadrul Comisariatului Popular pentru educatie.

 „Fondul secret” despre Lenin al fostei arhive a  Institutului marxism-leninismului de pe langa Comitetul Central al PCUS continea 3.724 de materiale documentare nepublicate. Printre acestea – documente care provoaca groaza. Iata o nota a comisarului poporului al Comertului Exterior, Leonid Krasin, din data de 10 martie 1922, adresata lui Lenin. In ea, comisarul bolsevic justifica necesitatea crearii unui sindicat peste hotare de vanzare a bijuteriilor rechizitionate din biserici si catedrale. Dupa ce a citit memoriul, Lenin a scris o rezolutie: „… Tov. Trotki! Va rog sa cititi si sa mi-o trimiteti inapoi. Oare sa elaboram directivele cu privire la acest lucru in Biroul Politic? (Datele despre numarul bisericilor „curatate” sper ca le-ati obtinut?) Va salut! Lenin”. Din raspunsul lui Trotki: „… Retragerea valorilor se va produce, aproximativ, la momentul Congresului Partidului. Daca la Moscova, totul merge bine, atunci problema va fi rezolvata de la sine in provincie. In acelasi timp, se duce munca de pregatire in Petrograd. …  Activitatea principala pana acum a fost de a retrage  (valorile) din manastiri, muzee, tezaure, si asa mai departe. In acest sens, captura e dintre cele mai mari, iar munca este departe de a fi terminata. 12 / III-1922 al Dvs., Trotki”.

Despre teroarea cea mai cruda si mai hidoasa, organizata de Lenin impotriva clerului si a Bisericii Ortodoxe Ruse, dau marturie fragmente de mai jos dintr-un document scris de Lenin, la 19 martie 1922:

„Pentru tovarasul Molotov, pentru membrii Biroului Politic. Strict confidential. Va rugam sa nu faceti cópii in nici un caz… Lenin.

Anume acum si numai acum, cand in unele zone ale foametei se mananca oamenii intre ei si pe drumuri zac sute, daca nu mii de cadavre, putem (si, prin urmare, trebuie) sa purcedem la confiscarea valorilor bisericii cu cea mai salbatica si nemiloasa energie, sa nu ne oprim in fata nici unei rezistente de orice fel. Cu orice pret, trebuie sa confiscam proprietatile bisericesti cu forta cea mai mare si in cel mai rapid mod prin care putem asigura un fond de cateva sute de milioane de ruble in aur. … Si putem face acest lucru cu succes doar acum. Toate consideratiile indica faptul ca mai tarziu nu vom putea face, deoarece nici un alt moment, cu exceptia foametei disperate, nu va oferi aceasta stare de spirit maselor largi taranesti, care sa ne furnizeze vreodata simpatia maselor, sau cel putin sa ne asigure neutralizarea acestor mase…

Cu cat mai multi reprezentanti ai burgheziei reactionare si ai clerului reactionar vom reusi sa impuscam, cu atat mai bine. Este necesar chiar acum sa invatam publicul astfel incat, pentru cateva decenii, nici sa nu indrazneasca sa se gandeasca la rezistenta”… Lenin.

Astfel, foametea creata de bolsevici in mod artificial a fost folosita ca un fundal potrivit pentru jefuirea banditeasca a bisericilor si obiectelor sfinte ale Bisericii Ortodoxe, urmata de trimiterea prazii in strainatate. Aceasta scrisoare revoltatoare indica o ura cu adevarat satanica a lui Lenin impotriva lui Dumnezeu, impotriva  Bisericii lui Hristos.

Pe baza instructiunilor lui Lenin au fost confiscate bunurile Manastirii Patimilor si din Catedrala Iisus Hristos Mantuitorul din Moscova. A fost pradata si Lavra Alexandro-Nevskaia. Banditii au mers dupa prada si la Manastirea Novodevicii. Ziarul „Petrogradskaia Pravda” (Adevarul de Petrograd), la 5 mai, anul 1922, publica cu cinism despre aceasta campanie: „… s-au confiscat un total de 30 de puduri (1 pud = 16,38 kg n.t.). Valoarea principala este reprezentata de doua vesminte, impanzite cu briliante. Pe o singura icoana existau 151 de diamante, dintre care 31 sunt mari … in plus, vesmantul era acoperit de siruri de perle si o multime de diamante mici. Pe o alta icoana, erau 73 de diamante … 17 rubine, 28 smaralde, 22 perle. O mare valoare … o reprezinta coronitele icoanelor, acoperite aproape in intregime cu pietre… Astfel, valoarea bunurilor din Manastirea Novodevicii este de aproximativ o suta miliarde de ruble”.

A existat o asemenea campanie si asupra Catedralei „Sf. Isaac”. Rezultatul acestei campanii este descris in acelasi ziar, pe 22 mai: „La 18 mai, se trece la confiscarea de obiecte de valoare de la Catedrala Sf. Isaac. Valorile ridicate luate cu 2 camioane ….”.

Arhiva de Stat de filme si fotodocumente din Krasnogorsk a conservat filme, care descriu actiunile de jaf ale bolsevicilor. Nici o biserica si nici o manastire rusa nu a scapat de aceasta soarta.

Operatiunea de jefuire a proprietatilor Bisericii din mai 1922 a dat in mainile guvernului sovietic o suma astronomica. Aceasta depasea de o suta de ori valoarea bugetului anual al tarii. Si, cu toate acestea, populatia din regiunea Volgai pierea in mari suferinte. Din cei 32 de milioane de oameni care alcatuiau populatia din zonele afectate de seceta din regiunea Volga, au fost supusi foametei peste 20 de milioane de oameni.

Valorile pradate din biserici si catedrale de guvernul bolsevic erau duse in strainatate, aparent pentru achizitionarea de cereale pentru populatia infometata. De fapt, painea in tara era, dar si aceasta pleca in strainatate.

Cu toate acestea, jaful bisericilor si lacasurilor sfinte nu erau suficiente pentru vrajmasii lui Dumnezeu. La inceputul lunii ianuarie 1919, in mijlocul razboiului civil, Lenin da instructiuni pentru a efectua o actiune fara precedent. Pentru prima data in istoria Bisericii Ortodoxe Ruse a fost comis un sacrilegiu de neimaginat – in manastiri si biserici sunt deschise in mod public moastele sfintilor. Un astfel abuz asupra sentimentelor credinciosilor nu mai este cunoscut in istorie.

La 28 ianuarie 1919, la ora 4 ziua, s-a deschis racla monahului Tihon din Manastirea Maicii Domnului, din orasul Zadonsk, provincia Voronej. La 8 februarie, ora 4 si 15 minute, s-a deschis racla  Sf. Mitrofan de la  Manastirea Mitrofanovski din Voronej.

Lenin a indraznit sa deschida si racla Sfantului Serghie de Radonej (1321-1391), fondatorul si staretul Manastirii Sfintei Treimi, care l-a binecuvantat printul Dmitri Donskoi, inainte de batalia de la Kulikovo, in 1380.

Deschiderea raclei stravechi cu moastele Sfantului Parinte Serghie a fost facuta de bolsevici, la 11 aprilie 1919, iar Lenin a cerut sa-i se dea fotografiile facute in timpul deschiderii. Bonci-Bruevici a scris: „Personal, i-am aratat fotografii facute de pe peliculele filmelor …. si el a fost foarte multumit de ele”.

De la data de 1 februarie 1919 si pana la 28 septembrie 1920, au fost comise 63 de asemenea deschideri de racle. Actele de sacrilegiu ale bolsevicilor nu au incetat nici in anii urmatori.

La 12 mai 1922, la Catedrala Sfanta Treime de la Lavra Alexandro-Nevskaia din Sankt Petersburg a fost deschisa racla legendarului cneaz sfant Alexandr Nevski.

Lenin grabea judecarea clerului superior. La initiativa sa, in mai 1922 Biroul Politic  decide:
„Sa se dea o directiva Tribunalului din Moscova:
1. Tihon sa fie deferit imediat instantei.
2. Popilor sa li se aplice pedeapsa cu moartea”.

In conformitate cu decizia de la Moscova, s-a decis in instanta de judecata, condamnarea,  la 8 mai, a  11 clerici si laici la moarte. Preotii H.Nadejdin, V.Sokolov, M.Teleghin, Tihomirov, Zaozerski au completat lista pe care se aflau mai multe mii de victime nevinovate.

La indicatiile lui Lenin, la  4 mai 1922, Patriarhul Tihon a fost adus in fata justitiei. El a fost „prelucrat”, la fel ca si restul clericilor. Interogatorii interminabile, amenintari, presiuni, promisiuni…

Eliberarea Patriarhului din inchisoare a fost memorata de martori oculari: „O multime de mii de oameni a inundat intreaga zona din jurul inchisorii. In departare, se afla echipajul. Un detasament mare de cekisti formau un coridor de la portile inchisorii pentru echipaj, impartind multimea in doua parti. Dupa o lunga asteptare, s-au deschis portile, si a aparut Patriarhul. Parul lung gri zbarlit, barba incalcita, cu ochii adanciti pe fata trasa, cu o mantie soldateasca mizerabila, purtata pe pielea goala. Patriarhul era descult. Multimea de mai multe mii de oameni, socata, toti, ca un singur trup, au cazut in genunchi si s-au inchinat. Patriarhul mergea incet spre echipaj, cu ambele maini binecuvantand multimea, iar lacrimile ii curgeau pe fata lui epuizata. Si asa de mare a fost puterea momentului, incat capetele garzilor, pentru o clipa, au cazut reverentios in fata suferindului”.

Distrus de inchisoare, Patriarhul Tihon a murit la 26 martie anul 1925.

Potrivit martorilor oculari: „… La funeraliile Preafericitului Patriarh al Moscovei si al intregii Rusii Tihon au venit mai multi oameni decat la funeraliile liderului proletariatului lumii Lenin. Zi si noapte, fara intrerupere, oamenii veneau sa-si ia ramas bun de la Patriarh. In timpul primei zile, potrivit unor zvonuri, s-au vandut 60.000 de lumanari. Sirul oamenilor veniti sa-si ia ramas bun se intindea pe distanta de o versta (1 versta = 1,067 km) …”.

In anii 1917-1922, au cazut victime terorii bolsevice mai multi ierarhi importanti ai Bisericii Ortodoxe Ruse.

La 15 iunie 1918, unul dintre primii martiri a fost episcopul de Tobolsk si Siberia Ghermoghen. Fanaticii bolsevici l-au inecat, aruncandu-l in apa de pe un vapor.

In noaptea de 25 spre 26 ianuarie 1920, la Lavra Kiev-Peciorskaia, bolsevicii l-au ucis miseleste pe Mitropolitul Vladimir al Kievului. Potrivit martorilor: „La 23 ianuarie seara, bolsevicii au ocupat Lavra. Asasinii l-au condus pe mitropolit in dormitor. Acolo mitropolitul a fost torturat si s-a incercat strangularea lui. La locul de executie, la poarta Lavrei, mitropolitul a fost adus cu o masina. … Mitropolitul a spus: «Vreti sa ma impuscati aici?» Unul dintre calai a spus: «Doar n-o sa ne mai ceremonim?» Apoi, Mitropolitul a cerut permisiunea sa se roage lui Dumnezeu, la care a venit raspunsul: «Cat mai repede posibil» Ridicandu-si mainile spre cer, mitropolitul s-a rugat cu voce tare: «Doamne, iarta-mi pacatele mele cele cu voie si fara de voie si primeste duhul meu cu pace». Apoi i-a binecuvantat pe ambii sai ucigasi cu mainile sale, spunand: «Domnul sa va ierte!» In acel moment, au fost trase focuri de arma, iar mitropolitul a cazut, acoperit de sange. Ucigasii au ridicat atunci trupul mitropolitului in baionete. Fata parintelui era strapunsa in diferite locuri de baionete si de gloante. In piept, se casca o gaura imensa de la un glonte exploziv, care sangera. Mai multe coaste erau rupte.  Spatele era strapuns cu baioneta si impuscat. Ceafa injunghiata de asemenea cu lovituri de baioneta. … Cand pr. Antim a ridicat trupul mitropolitului, au alergat la el o duzina de soldati si muncitori si au inceput sa-si bata joc de mitropolitul impuscat si nu l-au lasat sa-i duca trupul: «Inca mai vreti sa-l inmormantati – aruncati-l in sant!» Cand trupul mitropolitului a fost dus de acolo, femei evlavioase l-au plans, se rugau si  spuneau: «Martir si mucenic, Dumnezeu sa-l odihneasca!».

Dupa asta, in toata tara, s-a rostogolit un val de teroare sangeroasa, arestari si executii. Pana la mijlocul anului 1922, in legatura cu confiscarea proprietatilor bisericesti au avut loc 231 de procese. In boxa acuzatilor au ajuns 732 de oameni, multi dintre care au fost condamnati la moarte.

La 12 august, la Petrograd, a fost impuscat Mitropolitul Veniamin de Petrograd. In cuvantul sau de incheiere, care i s-a acordat in ajunul procesului, el a spus: „Despre mine? Ce pot sa spun despre mine insumi? Este doar un singur lucru… Nu cunosc ce verdict veti pronunta – sa mor sau sa traiesc, dar indiferent de ce veti declara – cu aceeasi veneratie ma voi intoarce la suferinta, imi voi face semnul crucii si voi spune: Slava Tie, Doamne Dumnezeule, pentru tot … ”. Procesul Mitropolitului Veniamin a fost o infrangere morala a bolsevicilor. Pe langa acest mitropolit, au mai existat alte trei nume de „condamnati la moarte”: Arhimandritul Serghie (Sein), profesorul Novitki, presedintele Directiei societatilor eparhiilor unite  din Petrograd, si avocatul Ioan Kovsarov.

Cel mai batran episcop Serafim (Ciceagov) Mitropolit al Sankt-Petersburgului, incepand cu 1921, a fost supus arestarilor constante si deportarilor. La 30 noiembrie 1937, pe batranul episcop bolnav l-au arestat din nou. Din cauza hidropiziei, el nu mai putea merge, iar cekistii au trebuit sa cheme o ambulanta sa-l ia pe o targa la inchisoarea Taganka. In ciuda slabiciunii fizice, la inchisoare, episcopul a dat dovada de tarie morala si curaj: la interogatorii nu a dat nici un nume si a pledat nevinovat. La 11 decembrie 1937, la varsta de optzeci si unu de ani, el a primit coroana martiriului. Dumnezeu stie cum a fost adus acest om in varsta la Butovo si acolo a murit. La 23 februarie 1997, Sinodul Episcopilor Bisericii Ortodoxe Ruse l-a canonizat pe episcopul Serafim.

Mucenicul Fadei, Arhiepiscopul de Tver, dupa multe suferinte si umilinte, la 31 decembrie 1937, a fost inecat intr-o groapa de canalizare.

La 10 decembrie 1937, a primit cununa muceniciei staretul Sfintei Treimi Sf. Serghie, arhimandritul de 79 de ani Kronid (Liubimov). In timpul interogatoriilor, epuizat, aproape orb arhimandritul Kronid s-a comportat fara teama. La propunerea anchetatorului de a „da marturie veridica despre activitatile sale contra-revolutionare”, arhimandritul Kronid a raspuns: „Eu sunt, dupa convingerile mele, monarhist, asa am fost pana in prezent, si in acelasi spirit am educat calugarii, sa fie adeptii Bisericii Ortodoxe Adevarate”. La a treia cerere a anchetatorului de a numi „pe cei care gandesc ca el”, staretul a refuzat sa raspunda. Ultimul staret al manastirii si inca zece oameni care erau impreuna cu el au fost condamnati la moarte si executati la Butovo.
Cu putin timp inainte de ultima sa arestare, Mitropolitul Serafim (Ciceagov) a spus:

„Biserica Ortodoxa trece printr-o perioada de incercari… Acum, multi oameni sufera pentru credinta lor, dar aceasta inseamna aurul care se purifica in creuzetul incercarilor spirituale. Dupa aceea vor fi atat de multi martiri care au suferit pentru credinta lor in Hristos, cat de multi nu-si aminteste intreaga istorie a crestinismului”.

In Rusia, ca nici intr-o alta tara, in secolul XX, a avut loc o confruntare intre Bine si Rau. Timp de saptezeci de ani, din octombrie 1917, a avut loc o persecutie fara precedent a credintei, care a depasit chiar persecutia primelor secole ale crestinismului.  Biserica Ortodoxa Rusa are o multime de martiri care si-au pastrat puritatea si taria credintei, chiar si in zilele incercarilor cele mai brutale. Cruzimea, manifestata fata de cler, depaseste orice inchipuire. Ei au fost arestati, torturati brutal, inecati in gauri sapate in gheata raurilor si in fantani, au fost aruncati in foc, otraviti, ingropati de vii, inecati in toalete publice,  taiati cu ferestraul, crucificati, li s-a jupuit pielea de pe maini si picioare…

Tara s-a acoperit de o retea de lagare de concentrare. Belomorkanal a devenit mormantul a zeci de mii de prizonieri in anii 1931-1933.

Pierderi umane deosebit de mari, in special, a suferit Biserica Ortodoxa in momentul confiscarii proprietatilor bisericesti. Pe parcursul acestei perioade, a fost impuscati aproximativ 8.100 de preoti si calugari. Au fost arestati, deportati si executati  nu mai putin de 20 de mii.

Pana in 1929, existau doar 4 episcopi in functie, condusi de mitropolitul Serghie.

Lupta impotriva lui Dumnezeu a fost scopul vietii lui Lenin. El a continuat aceasta lupta pana la moarte. In ciuda atacului sever al bolii, care a dus la o paralizie partiala a mainii drepte si a piciorului drept si la tulburari de vorbire, la 13 octombrie 1922, initiaza rezolutia Comitetului Central „Cu privire la constituirea Comisiei de propaganda anti-religioasa”.

Obiectivele acestor reglementari si masuri punitive au fost destul de clare pentru contemporani. Unul dintre ei – Lordul Curzon – a spus ca „persecutia si executiile fac parte dintr-o campanie constienta intreprinsa de guvernul sovietic cu scopul determinat de distrugere a oricarei religii in Rusia si de a o inlocui cu ateismul”.

 

Moartea pacatosilor este cumplita (Ps. 33)

In rugaciunile crestinilor ortodocsi catre Dumnezeu exista adresarea si rugamintea de sfarsit bun al vietii, fara durere, fara pacat, in pace si raspuns bun la judecata lui Hristos. Vrajmasul Bisericii si tradatorul de tara Lenin a murit in agonie si in suferinta teribila. In stare semiconfuza si lipsit de darul vorbirii; el a agonizat in suferinta, indelung, pana cand i-a venit sfarsitul. In publicatiile oficiale s-a relatat pe scurt ca „Lenin a murit de hemoragie cerebrala”. Adevaratul diagnostic al bolii a fost ascuns.

In prezent, in urma examinarii documentelor si materialelor de arhiva s-au elucidat unele detalii ale bolii si mortii lui Lenin. Astfel, a devenit cunoscut faptul ca unul dintre cei mai batrani si mai experimentati neurologi, profesorul Adolf Strumpell, dupa ce l-a examinat pe Lenin, a declarat, in mod categoric: „Bolnavul are inflamat invelisul interior al arterelor din cauza sifilisului”. Este dovedit din punct de vedere stiintific faptul ca Lenin, in tinerete, a suferit de aceasta boala venerica.

Potrivit concluziei dr. V.M. Zernov, creierul lui Lenin reprezenta un tesutul tipic degenerat sub influenta sifilisului. Aceeasi opinie a fost si a academicianului I.P. Pavlov. El a sustinut ca Lenin era bolnav de sifilis, dar ca era interzis sa se vorbeasca despre asta sub amenintarea cu moartea. Nu exista nici o indoiala ca documentele analizelor de sange au fost luate din arhiva si distruse, in scopul de a ascunde diagnosticul adevarat.

„Sa moara nouazeci la suta din poporul rus, ca zece la suta sa supravietuiasca revolutiei mondiale”, V.I. Lenin.

Din notele lui Stalin catre membrii Biroului Politic aflam ca Lenin a vrut sa se sinucida. Secretarul lui Stalin, B. Bajanov, in memoriile sale, ofera informatii obiective, care proveneau de la medici. El a scris: „Medicii au avut dreptate: imbunatatirea starii de sanatate a lui Lenin a fost de scurta durata. Sifilisul netratat la timp era in ultimul stadiu.”

Dr. V.Flerov conchide: „… In literatura medicala, s-au descris mai multe cazuri in care sifilisul trece neobservat in prima si a doua faza, si numai a treia etapa boala poate fi  diagnosticata. Probabil acest lucru s-a intamplat si in cazul lui Lenin: sifilisul lent ereditar sau dobandit a trecut neobservat. Autoritatile sovietice au falsificat diagnosticul si rezultatul autopsiei”.

Lenin nu-si putea imagina viata fara putere, dar din motive de sanatate, nu ramane acum decat un idol pentru generatii. La 10 martie 1923, Lenin, dupa doua ore de la un atac al bolii, si-a pierdut abilitatea de a comunica si gandi, a fost lipsit de darul vorbirii, i-a fost paralizat complet bratul drept, mana stanga nu-l mai asculta, a inceput sa vada prost.

Intre timp, la 26 aprilie, Plenul Comitetului Central al PCR (b) l-a ales membru al Biroului Politic. „Liderul proletariatului mondial” nu a avut nici o obiectie. Apoi, ce urmeaza este ca intr-un spectacol comic. La 6 iulie, prin decizia Comitetului Executiv Central al URSS, a fost ales sef al guvernului sovietic.

Pozele sale inspaimantatoare din ultimele luni de viata ne prezinta o imagine a unui om aflat  intr-o agonie prelungita. Dupa atacul bolii din 10 martie, s-a decis ca Lenin sa fie tratat de medici din strainatate si au fost invitati cei mai buni specialisti – medici din diferite tari si din Rusia. Cu toate acestea, pedeapsa lui Dumnezeu a fost inevitabila.

Dupa atacul bolii din 10 martie 1923, in Jurnalul medicului de serviciu se noteaza:
la 11 martie.
„… Dr. Kojevnikov a intrat la Vladimir Ilici… El incearca sa spuna ceva, dar se aud sunete inabusite, nearticulate…”.

12 martie. „… Vladimir Ilici intelege prost ceea ce este rugat sa faca …”.

Ca o imbunatatire semnificativa a starii lui, dr. Kojevnikov a constatat ca Lenin „a inceput sa invete sa vorbeasca…”. Conform inregistrarilor medicale, de dupa 10 martie, vocabularul lui Lenin era foarte limitat, „iata”, „du”, „vino”, „du-te”, „mergeti”, „ola-la”. Ca regula, utilizarea anumitor cuvinte era intamplatoare si, desi, uneori, ele erau repetate de multe ori, nu aveau nici un sens. Nadejda Krupskaia, sotia lui, folosea litere decupate, exercitii didactice elementare, cele mai simple metode de antrenament de vorbire.

Cu toate acestea, tot materialul verbal nu era deloc retinut de memoria lui Lenin si, fara ajutorul sotiei sale, el nu putea repeta singur nici un cuvant, decat ceea ce repeta dupa Nadejda Krupskaia.

Pictorul Iuri Annenkov, care i-a facut portretul lui Lenin, in 1921, a scris: „In anul 1923, L.B.  Kamenev m-a luat, in luna decembrie, la Gorki, pentru a-i face un portret, sau mai degraba o schita, lui Lenin, ca pacient. Ne-a intampinat Nadejda Krupskaia. Ea a spus ca despre portret nici vorba nu poate fi. Intr-adevar, intr-un sezlong, invelit intr-o plapuma, era un om care se uita prin noi, cu un zambet stramb de copil neajutorat, cazut in copilarie, si putea servi doar ca model pentru a ilustra boala lui teribila, nu pentru un portret”.

Krupskaia a incercat sa reconstruiasca de la zero abilitatea lui nu numai de a vorbi, dar, de asemenea, si de a scrie. Primele cuvinte insirate de Lenin, cu ajutorul sotiei lui, au fost „mama” si „tata”.

Asa cum arata ulterior autopsia, creierul lui Lenin era afectat de boala intr-o asemenea masura, incat multi experti erau uimiti cum de mai putea sa comunice chiar si elementar. Comisarul de la sanatate (Ministrul Sanatatii), Semasko a sustinut ca scleroza vasculara a fost atat de puternica incat, la autopsie, au putut ciocani in creier cu o penseta metalica la fel ca intr-o piatra.

Artistul Iuri Annenkov, caruia i s-a incredintat alegerea de fotografii si desene pentru ilustrarea de carti dedicate lui Lenin, la Institutul „V.I. Lenin”, i-a vazut creierul intr-un borcan de sticla. „Acolo zacea creierul lui Lenin in alcool… o emisfera era sanatoasa si plina, cu convolutiuni distincte; alta, ca si cum atarna de un siret – botita, mototolita, incretita si nu mai mare decat o nuca”.

In al doilea capitol al Apocalipsei citim: „Iar ingerului Bisericii din Pergam scrie-i … Stiu unde salasluiesti, unde este scaunul Satanei”. In orice ghid din Berlin, se mentiona ca, incepand din 1914, in unul din muzeele din Berlin, se afla altarul Pergamon. El a fost descoperit de arheologii germani si mutat in centrul Germaniei naziste. Dar povestea despre tronul Satanei nu se termina cu aceasta. Ziarul suedez „Svenska Dagblalit”, la 27 ianuarie 1948, relata urmatoarele: „Armata Rosie a ocupat Berlinul si altarul din Berlin a fost mutat la Moscova”. Este ciudat faptul ca, o lunga perioada de timp, altarul Pergamon nu a fost expus in nici unul dintre muzeele sovietice. De ce a fost necesar sa fie mutat la Moscova?

Arhitectul Sciusev, care a construit in 1924 mausoleul lui Lenin, a luat ca baza proiectul acestei pietre funerare, altarul Pergamon. Din afara, mausoleul a fost inaltat pe principiul construirii templelor antice babiloniene, dintre care cel mai faimos este Turnul Babel, mentionat in Biblie. In cartea prorocului Daniel, scrisa in secolul VII i.Hr., se spune: „Atunci era un idol la babilonieni, numit Baal”. Nu este o coincidenta semnificativa faptul ca initialele lui Lenin se afla inscrise pe tronul lui Satana (in l. rusa, numele „Baal” se traduce ca „Vil”, adica acronimul lui Vladimir Ilici Lenin – n.t.)?

Pana astazi mumia lui Baal (VIL) se afla acolo, in interiorul pentagramei. Arheologia bisericeasca marturiseste: „Evreii vechi, respingandu-l pe Moise si credinta in adevaratul Dumnezeu, au topit in aur nu doar un vitel, dar steaua Remfan” – o stea cu cinci colturi, care este un atribut permanent al cultului satanic. Satanistii o numesc sigiliul lui Lucifer.

Mii de cetateni sovietici stau in fiecare zi sa la coada pentru a vizita acest templu al Satanei, care este mumia lui Lenin. Liderii statelor i-au adus onoruri lui Lenin, care se odihneste intre peretii monumentul ridicat lui Satan. Nu trece o zi ca acest loc sa nu fie decorat cu flori, in timp ce bisericile crestine din aceeasi Piata Rosie din Moscova, timp de decenii au fost transformate in muzee lipsite de viata.

Atata timp cat Kremlinul va fi umbrit de stelele lui Lucifer, atata timp cat, in Piata Rosie, intr-o copie exacta a altarului lui Pergamon al lui Satan, se va afla mumia celui mai consecvent dintre marxisti, influenta fortelor intunecate ale comunismului vor persista.

 Stiri © Asociatia Provita Media

 

Biserica spaniola se mobilizeaza contra avortului

Guvernul socialist spaniol urmeaza sa prezinte pana la vara un proiect de lege care vizeaza liberalizarea si mai mult a avortului. Conferinta episcopilor spanioli a decis lansarea unei campanii nationale, denuntand faptul ca anumite specii de animale sunt protejate mai mult decat embrionii umani. Purtatorul de cuvant al episcopilor spanioli, Msr Juan Antonio Martinez Camino, se intreaba: „daca un numar de specii de animale beneficiaza de o mare protectie, de ce am proteja mai putin fiintele umane care urmeaza sa se nasca?”. Vor fi afisate 1300 de afise, in 37 de orase ale Spaniei.

Asociatia Hatze Oir („Fa-te ascultat”) a prezentat, la 17 martie 2009, o petitie contra proiectului de lege al guvernului. Acest „manifest pentru apararea vietii umane” a fost semnat de mii de cetateni, printre care oameni de stiinta si intelectuali, care sustin ca avortul este „un act de cruzime care intrerupe viata unui om”.

Din 1985, avortul este depenalizat in Spania in caz de viol (in limita a 12 saptamani), in caz de malformatii ale fatului (in limita a 22 de saptamani) si in caz ca sarcina pune in pericol sanatatea fizica sau psihica a mamei (fara limita de timp). Subliniem ca acest ultim motiv este invocat in 90% din cazuri. Guvernul condus de José Luis Zapatero propune extinderea timpului limita a avortului pana la 14 saptamani de sarcina, aici intrand si minorele de 16 ani, care, in prezent, au nevoie de autorizarea unui parinte sau a tutorelui pentru a face avort. (La Croix,  18 martie 2009)

Biserica Ortodoxa Rusa, despre oportunitatea utilizarii metodelor de planificare naturala a familiei

Declaratia Consiliului Bisericesc si Social pe Probleme de Etica Biomedicala al Bisericii Ortodoxe Ruse despre oportunitatea utilizarii metodelor de planificare naturala a familiei

O mare parte din medicii obstetricieni si ginecologi, indiferent de caracterul nefast fiziologic si spiritual al contraceptiei, din pacate, promoveaza activ diverse metode de folosire a ei. In acelasi timp, exista alte metode eficiente, sigure si disponibile de rezolvare a problemelor privind nasterea pentru cuplurile casatorite. Printre acestea se afla metodele de planificare familiala naturala sau „metodele de recunoastere a perioadei fertile”,  in terminologia Organizatiei Mondiale a Sanatatii (OMS).

Aceste metode sunt folosite in peste 100 de tari si de peste 25% din populatia Europei. Eficacitatea lor (potrivit numeroaselor studii, realizate sub supravegherea OMS) este de 98-99%. Prin aplicarea acestor metode, 80% din cuplurile casatorite, cu un diagnostic indelungat de sterilitate, au conceput si au dat nastere la copii.

„Metoda de recunoastere a perioadei fertile” (MRPF) este o abordare stiintifica a problemei nasterii de copii, care se bazeaza pe cunostinte concrete de anatomie si fiziologia sistemului reproductiv al omului, pe determinarea ritmurilor ciclice ale fertilitatii si nefertilitatii cuplului casatorit. MRPF se bazeaza pe autoobservatie, care da posibilitatea sa se stabileasca cu mare precizie, chiar de catre cuplul casatorit, perioada fertila si nefertila din cadrul fiecaruli ciclu menstrual, precum si cel mai potrivit moment de concepere al unui copil sanatos.

Prin aplicarea acestei metode, nu se aplica mijloace care omoara copilul conceput. Sotii au posibilitatea morala si rezonabila a aplicarii cunostintelor lor despre procesele de zamislire a vietii omenesti. Metodele de planificare naturala a familiei sunt eficiente atat in cazul dorintei de a concepe un copil, cat si in cazul amanarii conceperii, daca, de exemplu, parintii au o boala infectioasa, au facut un examen de radiografie, au folosit anumite medicamente care ar putea fi daunatoare pentru sarcina sau ar putea duce la pierderea de sarcina, sau in cazul altor conditii si situatii, care ar putea fi pagubitoare pentru sanatatea viitorului copil.

Metoda de recunoastere a perioadei fertile da posibilitate sotilor sa continue in mod responsabil si constient familia si formeaza baza comportamentului parintesc. Transmiterea vietii devine astfel nu numai o actiune constienta, ci una care ia in calcul cerinte medicale: renuntarea la timp la fumat, reglementarea modului de viata ca sa corespunda perioadei de conceptie s.a.; participarea tatalui in realizarea planurilor, impreuna cu sotia, de continuare a familiei si alegerea perioadei conceptiei, ceea ce face posibila participarea lui reala in luarea de decizii si ii confera responsabilitate. Utilizarea MRPF nu aduce nici un rau moral sotilor. Familiile, in care sotii traiesc in acord cu legile firesti ale vietii omenesti, se caracterizeaza prin stabilitate si armonie familiala. Rezultatele cercetarilor efectuate in diverse tari (Austria, SUA) arata ca MRPF intareste legaturile conjugale, iar divorturile se intalnesc rar in aceste familii. Daca avortul si contraceptia abortiva  contravin evident aspiratiilor religioase,  MRPF nu intra in aceasta categorie, deoarece nu este legata de distrugerea vietii umane concepute.

MRPF nu este o metoda de contraceptie, ci este o metoda care se bazeaza pe atitudinea stiintifica  fata de reproducerea umana, o metoda care impleteste legile anatomiei, fiziologiei, endocrinologiei omului cu cele ale eticii.

Consiliul Bisericesc si Social considera ca medicii ginecologi si obstetricieni trebuie sa informeze, sa recomande si sa aplice aceasta metoda in baza faptului ca aplicarea ei:

  • Contribuie la diagnosticarea moderna a imbolnavirilor ginecologice, ajuta la diagnosticarea suficient de exacta a diverselor situatii patologice ale sistemului reproducator feminin (cicluri menstruale anovulatorii, insuficienta corpului galben, chisturi ovariene, imbolnaviri infectioase ale aparatului genital, pericolul pierderii sarcinii, pierderea de sarcina, diagnosticarea de hemoragii, permite determinarea exacta a varstei sarcinii etc.);
  • Nu tulbura procesele fiziologice naturale ale organismului femeiesc;
  • Ajuta familiilor in diverse conditii si situatii in functie de situatii date;
  • Poate fi folosita de femeile cu cicluri neregulate si cu durata diferita si, dupa nastere, in timpul lactatiei, in perioada de pre- si post-menopauza, precum si dupa incetarea folosirii contraceptiei;
  • Contribuie la crearea unei atmosfere de buna intelegere si respect reciproc intre soti, pastreaza stabilitatea familiei, care traieste in acord cu legile spiritual-morale si firesti;
  • Nu cere cheltuieli materiale;
  • Nu contravine aspiratiilor morale ale majoritatii popoarelor, culturilor si religiilor.

Comitetul Bisericesc si Social considera ca medicii ginecologi si obstetricieni, la recurgerea in practica lor la metoda de recunoastere a perioadei fertile, isi vor putea aduce contributia la rezolvarea problemelor de economie a populatiei si la oprirea proportiei ingrijoratoare a avorturilor, la oprirea utilizarii contraceptiei abortive si la stoparea degradarii spiritual-morale a popoarelor Rusiei”. (Sursa: www.bioethics.orthodoxy.ru)

Comentariu Provita Media: Metodele naturale de planificare familiala includ: metoda simpto-termica, denumita si metoda Roetzer, dupa numele medicului austriac care a descris aceasta metoda (1968), care se bazeaza pe autoobservarea mucusului cervical si a temperaturii bazale a corpului; metoda Billings, ce se bazeaza pe autoobservarea mucusului cervical. Interesul catre aceste metode de recunoastere a perioadei de fertilitate a femeii a crescut si din motive ecologice, din faptul ca metodele nu este pagubitoare pentru sanatate, sunt metode etice si morale, influenteaza pozitiv dezvoltarea legaturilor conjugale. Fiecare cuplu casatorit are dreptul la o cunoastere completa referitor la sanatatea sa reproductiva, are dreptul sa cunoasca totul despre fertilitatea lor individuala in fiecare zi din perioada reproductiva a vietii lor. O observare atenta asupra ciclului permite o determinare exacta a conceptiei copilului, ceea ce are o importanta enorma pentru dezvoltarea prenatala si pregatirea pentru nastere. Un ciclu menstrual neregulat nu reprezinta un obstacol in calea utilizarii acestei metode. Granitele fazei fertile ale ciclului sunt determinate dupa semne usor de observat si de interpretat. Metoda permite determinarea perioadei mai potrivite pentru conceptia unui copil, ceea ce are o importanta foarte mare in cazurile fertilitatii scazute, care, uneori este confundata cu sterilitatea.

Scopul fiecarei metode de recunoastere a fertilitatii este de a oferi informatii care ofera comfort psihologic pentru luarea unei decizii corecte, conforme cu planurile si posibilitatile familiei.

Folosirea metodelor de recunoastere a perioadei fertile nu contravine nici unei traditii culturale sau religioase. Metoda ofera doar informatii necesare fiecarei familii, iar utilizarea acestor informatii depinde de conditiile date ale unei familii date cu o anumita traditie, pe care o respecta.

In Romania, mai multe date despre metoda simpto-termica puteti afla de pe site-ul Asociatiei Programele Bunavestire Bucuresti.

A luat fiinta Consiliul Consultativ Etico-juridic al Bisericii Ortodoxe Romane

A fost infiintat Consiliul Consultativ Etico-juridic, organism al Administratiei Patriarhale, ce va suplini activitatea Comisiei de Bioetica din cadrul Sfantului Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane. Scopul acestui consiliu este de a raspunde prompt si bine argumentat problemelor cu caracter etic si juridic din societatea romaneasca, in special in domeniul initiativelor legislative. (Ziarul Lumina, 30 aprilie 2009)

Biserica Ortodoxa Rusa despre tehnologiile reproductive

Consiliului Bisericesc si Social pe Probleme de Etica Biomedicala de pe langa Patriarhia Moscovei si a intregii Rusii si-a spus punctul de vedere privind problemele morale in legatura cu dezvoltarea tehnologiilor reproductive, intr-o declaratie data publicitatii pe 13 octombrie 1999. Redam mai jos, pe scurt, aceasta declaratie.

Donarea celulelor sexuale

Donarea de celule sexuale dilueaza bazele relatiilor de familie, deoarece presupune existenta „parintilor genetici” ai copilului, carora li se opun parintii „sociali”. Spre deosebire de adoptia de copii, care are motive milostive, cand parintii adoptivi implinesc lipsa de iubire si de ocrotire parinteasca, aceasta practica, dimpotriva, incurajeaza paternitatea si maternitatea anonima, care nu poarta – in mod deliberat – nici o raspundere in relatie cu cei care sunt „sange din sangele” lor. In afara de aceasta, anonimitatea donarii de celule sexuale deschide posibilitatea incestului genetic fara premeditare.

Mama-surogat

„Mama-surogat” (purtarea oului fecundat si apoi a fatului de catre o femeie, care, dupa nasterea copilului, da copilul „parintilor genetici”; este numita si mama-purtatoare), chiar si in cazurile in care aceasta procedura se face pe baze necomerciale, este impotriva firii si nepermisa din punct de vedere moral. In afara faptului ca o traumatizeaza pe mama, care poarta copilul, cat si pe copil, aceasta procedura ignora acea apropiere emotionala si sufleteasca profunda, care se stabileste intre mama si prunc, in timpul sarcinii, si poate provoca copilului o criza de identitate (care este adevarata mea mama?).

 Fecundarea extracorporala

Toate tipurile de fecundare extracorporala, inclusiv prelucrarea, conservarea si distrugerea deliberata a „embrionilor in surplus” reprezinta proceduri de nepermis din punct de vedere moral potrivit credintei ortodoxe. Anume pe recunoasterea embrionului uman, ca purtator al demnitatii umane se bazeaza evaluarea morala a avortului, care a fost condamnat dintotdeauna de catre Biserica Ortodoxa. Astazi, nu numai teologii, ci si multi oameni de stiinta sunt de acord cu faptul ca anume momentul fecundarii ovulului reprezinta un act unic supus unor schimbari calitative, care presupune inceputul vietii omului si formarea viitoarei personalitati a omului.

Avortul din cauza sexului copilului sau din cauza unei anomalii a copilului

Este imoral sa omori o fiinta umana conceputa din cauza ca parintilor nu le convine sexul copilului sau cand acesta are o anomalie innascuta.

Realizarea „drepturilor reproductive” pentru femeile singure cu ajutorul spermei donatorilor. Utilizarea tehnologiilor reproductive pentru persoanele de „orientare sexuala neconventionala”

Realizarea „drepturilor reproductive” pentru femeile singure cu utilizarea spermei de la donator incalca dreptul viitorului copil de a avea un tata. Utilizarea tehnologiilor reproductive pentru asigurarea acelorasi „drepturi reproductive” pentru persoanele „de orientare sexuala neconventionala” duce inevitabil la distrugerea legaturilor traditionale de familie. (Bioethics.orthodoxy.ru)

Consiliul bisericesc si social de pe langa Patriarhia Moscovei si a intregii Rusii cerceteaza probleme de etica biomedicala

In 1998, in Rusia, a luat fiinta Consiliul bisericesc si social de pe langa Patriarhia Moscovei si a intregii Rusii, in baza deciziilor comunitatii medicale ortodoxe luate in cadrul lecturilor de Craciun de la Sectia de biomedicina. In iulie 1998, Preafericitul Patriarh al Moscovei si al intregii Rusii Alexie al II-lea a binecuvantat activitatea Consiliului si a confirmat componenta acestuia. Scopurile principale ale acestui consiliu sunt: analizarea situatiei cercetarilor biomedicale din Rusia; experitza morala si legala a activitatii experimentale si stiintifico-practice din domeniul biomedicinei; reprezentarea in miscarile si organizatiile internationale pe problemele etice ale biomedicinei moderne; informarea si consultarea  paturilor largi ale societatii ortodoxe si rusesti in probleme de etica ale medicinei moderne.

Temele dezbatute de Consiliu sunt: eutanasia, terapia fetala, noile tehnologii reproductive, transplantul de organe, „planificarea familiei”, avorturile etc. In componenta acestui consiliu intra reprezentanti ai organizatiilor medicale ortodoxe, medici-preoti, experti din diverse ramuri ale medicinei. Ne propunem sa prezentam in urmatoarele numere ale Dosar Provita Media cateva din declaratiile difuzate de Consiliul bisericesc si social pe probleme de etica biomedicala. (www.bioethics.orthodoxy.ru )

Biserica Ortodoxa Rusa, despre consecintele negative ale finantarii de stat a FIV

Declaratia Consiliului Bisericesc si Social pe Probleme de Etica Biomedicala al Bisericii Ortodoxe Ruse cu privire la consecintele negative ale finantarii de catre stat a metodelor de fertilizare artificiala 

Astazi, se fac incercari de a considera metodele de fertilizare artificiala, in special, fertilizarea extracorporala, ca un factor important de evitare a crizei demografice a tarii.

In Rusia, anual, au loc 1.700 astfel de operatii, insa eficacitatea lor este de doar 20%, adica aproximativ 300 de operatii au un rezultat pozitiv. In consecinta, influenta reala a practicarii fertilizarii extracorporale asupra situatiei demografice in tara noastra este extrem de mica, chiar daca numarul acestor operatii ar creste de cateva ori. In acelasi timp, este foarte perceptibil riscul aplicarii acestei metode in ceea ce priveste consecintele reale negative pentru populatie.

In primul rand, procedura fertilizarii extracorporale poarta in sine un potential distrugator pentru familia traditionala, deoarece ea poate fi facuta cu utilizarea spermei si ovulelor donate, ceea ce deschide calea legalizarii familiilor incomplete  si realizarea asa-numitelor drepturi ale femeilor singure si ale barbatilor singuri, permitandu-le sa aiba copii in afara casatoriei. Utilizarea fertilizarii extracorporale da posibilitate homosexualilor (femei si barbati) sa aiba copii, dupa care sa-i educe in „casatorii” homosexuale.Nota negativa morala a acestei situatii este evidenta.

In al doilea rand, aceasta procedura prevede distrugerea unui mare numar de embrioni umani. Potrivit metodei de fertilizare extracorporala, 7-8 ovule sunt fertilizate in vitro (in eprubeta), 3-4 embrioni sunt implantati in uterul femeii si, in cazul supravietuirii tuturor, doi sau trei din embrionii „in surplus” sunt distrusi la cateva saptamani de la implantare. Embrionii care nu au fost implantati sunt  fie distrusi, fie sunt congelati, fie sunt folositi ca „material uman de experimentare”pentru diverse manipulari medico-biologice. Daca luam in calcul faptul ca doar o operatie din 5 reuseste, devine limpede ca, la un copil nascut prin metoda fertilizarii extracorporale, 40 de embrioni sunt distrusi.

In legatura cu aceasta, mai trebuie sa retinem ca toti embrionii creati ca urmare a fertilizarii extracorporale sunt vieti umane aflate la inceputul dezvoltarii. Distrugerea sau utilizarea embrionilor in scop stiintific, industrial sau in orice alt scop utilitar reprezinta un atentat ilegal la viata umana, adica omucidere.

Argumentele detaliate ale inadmisibilitatii metodelor fertilizarii artificiale extracorporale au fost  precizate in lucrarea Bazele conceptiei sociale a Bisericii Ortodoxe Ruse (Основы социальной концепции Русской Православной Церкви, 2000) si in Declaratia  Comitetului Bisericesc si Social pentru Etica Biomedicala „Despre problemele morale in legatiura cu dezvoltarea „noilor tehnologii reproductive”.

Pe baza celor spuse mai sus presupunem ca atat realizarea fertilizarii extracorporale, cat si finantarea de catre stat a acestor metode ar fi posibila doar prin existenta unei legi care ar prevedea:

1) aplicarea metodelor de fertilizare extracorporala fara distrugerea embrionilor umani „supranumerari” sau „in surplus”;

2) utilizarea metodei de fertilizare extracoroporala exclusiv pentru cuplurile casatorite, cu acordul lor informat obligatoriu, care sa includa si posibilele complicatii in ceea ce priveste sanatatea copiilor din cauza utilizarii acestei proceduri;

3) utilizarea metodelor de fertilizare extracorporala numai in prezenta unei concluzii medicale privind infertilitatea sotiei sau sotului.

Comitetul Bisericesc si Social pentru Etica Biomedicala de pe lana Patriarhia Moscovei considera inacceptabila finantarea de la bugetul statului a metodelor de fertilizare extracorporala, in absenta respectarii conditiilor enumerate mai sus.

In scopul imbunatatirii reale a situatiei demografice din Rusia, ar fi mai eficient ca resursele, pe care statul, astazi, e gata sa le aloce finantarii metodelor fertilizarii extracorporale, sa le indrepte nu spre raspandirea acetei metode indoielnice din punct de vedere etic, ci spre prevenirea avorturilor. Daca o astfel de redistribuire a mijloacelor guvernamentale ar permite reducerea numarului avorturilor macar cu 10%, aceasta ar asigura pastrarea a 200.000 de vieti omenesti anual. ( www.bioethics.orthodoxy.ru, 11 decembrie 2007)

Alte declaratii ale acestui consiliu sunt: Declaratia despre medicina populara si vindecare, Declaratia despre neacceptarea utilizarii in medicina a celulelor stem embrionare,  Declaratia despre inaceptabilitatea utilizarii tesutului embrionar,  Declaratia cu privire la punctul de vedere ortodox asupra vaccinarilor, Despre probleme etice ale psihoterapiei si psihiatriei modrene.