Ivan Bunin despre revoluția bolșevică (I)

Din jurnalul „Zile blestemate”

Traducere de Larisa Iftime

La împlinirea a 100 de ani de la revoluția bolșevică, publicăm cateva fragmente din jurnalului scriitorului rus Ivan Bunin (1870-1953), primul scriitor din Rusia laureat al Premiului Nobel (1933).  Jurnalul, întitulat pe drept cuvânt „Zile blestemate”, reflectă oroarea trăită de autor în anii revoluției și ai războiului civil, la Moscova și la Odessa (1918-1920).

În 1920, după înfrângerea Armatei albe, scriitorul părăsește Rusia, pe un vapor plin de refugiați ruși și se stabilește la Paris. Până la sfârșitul vieții sale, în 1953, nu va mai vizita Rusia.

La decernarea Premiului Nobel, Ivan Bunin afirmă: „Pentru prima dată de la înființarea Premiului Nobel, l-ați acordat unui surghiunit. Pentru că cine sunt eu? Un surghiunit, care se bucură de ospitalitatea Franței, față de care voi fi recunoscător pentru totdeauna. Domnilor membri ai Academiei, permiteți-mi ca, lăsând la o parte persoana mea și operele mele, să vă spun cât este de frumos gestul dvs. în sine. În lume, trebuie să existe zone de independență totală. Fără îndoială, în jurul acestei mese sunt oameni cu tot felul de opinii, tot felul de credințe filosofice și religioase. Dar există ceva de neclintit, care ne unește pe toți: libertatea gândirii și a conștiinței, ceea ce datorăm civilizației. Pentru un scriitor, această libertate este necesară în mod deosebit – pentru el este o dogmă, o axiomă.”

Fragmente din jurnalul lui Bunin au fost publicate în 1925-1926, în ziarul rus de la Paris „Vozrojdenie”. Iar în format complet, volumul de amintiri apare în 1936, la Editura „Petropolis” de la Berlin. În URSS, jurnalul lui Ivan Bunin a fost interzis. Abia după căderea URSS, în 1991, cartea „Zile blestemate” a putut fi publicată în Rusia și s-a bucurat de un mare succes, fiind reeditată nu mai puțin de 15 ori. Volumul nu a fost tradus în limba română.

Redăm aici câteva dintre însemnările sale despre revoluția bolșevică, al cărei martor a fost. (Titlul și subtitlurile ne aparțin).

Spectacolul diabolic al schimbării

 „Nu am fost unul dintre cei luați pe nepregătite [de revoluție], și nici unul dintre cei pentru care dimensiunea și atrocitățile ei au fost o surpriză, dar, totuși, realitatea a întrecut toate așteptările mele: în ce s-a transformat foarte curând revoluția rusă – nimeni nu va înțelege, dacă nu a văzut-o. Spectacolul a fost de o oroare absolută  pentru toți cei care n-au pierdut chipul și asemănarea lui Dumnezeu, astfel că, după preluarea puterii de către Lenin, sute de mii de persoane au fugit din Rusia, atunci când au avut cea mai mică șansă de a scăpa”.  (Citat din Ivan Bunin, „Notițe autobiografice”)

Moscova, 1918

Moscova, 6 februarie 1918:„…Doi hoți au fost prinși asupra faptului. Ei au fost imediat «judecați» și condamnați la moarte pe loc. La început l-au ucis pe unul: i-au sfărâmat capul cu un cântar, i-au străpuns coastele cu furca și l-au aruncat pe carosabil mort, dezbrăcat la piele. Apoi s-au apucat de celălalt…”.

Moscova, 9 februarie 1918: „Mă apropii, ascult. O doamnă cu manșon și o femeie din popor cu nasul pe sus. Doamna vorbește repezit, de emoție se înroșește, se pierde: «Asta pentru mine nu e deloc piatră, mănăstirea asta pentru mine e o biserică sfântă, iar dvs. încercați să-mi arătați…». Femeia o întrerupe obraznic: «Nu-i nevoie să arăt, pentru tine-i sfințită, iar pentru noi e piatră-piatră! Știm noi! Am văzut în [orașul] Vladimir asta! A luat un zugrav o scândură, a mâzgălit pe ea ceva și, poftim, iată-L pe Dumnezeu! Ei, închină-te Lui singură.»”

Moscova, 9 februarie 1918: „Soțiile acestor …, care stau acum la Kremlin, vorbesc la telefon pe linie directă, ca la telefoanele lor personale”.

Moscova, 26 februarie 1918: „Am citit un articolaș de Lenin. O mizerie, o șarlatanie – ba e internaționala, ba «avânt național rusesc»”.

„De muncă n-avem, dar iată două mandate de percheziție, poți profita foarte bine”

Moscova, 1 martie 1918: „Gruzinski aude pe cineva într-un tramvai plin de soldați:  «Nu am de muncă, am mers la consiliul de deputați ca să-mi dea de muncă, iar ei spun: de muncă n-avem, dar iată două mandate de percheziție, poți profita foarte bine. I-am trimis undeva, sunt un om cinstit»”.

Moscova, 1 martie 1918: „«Bolșevicii în Rostov au săvârșit atrocități groaznice. Au profanat mormântul lui Kaledin (A. Kaledin, general rus (1861-1918), n.t.), au împușcat 600 de surori de caritate»”.

Moscova, 2 martie 1918: „Noua josnicie literară, mai jos de atât nu e posibil să cazi: s-a deschis într-o cârciumă infamă un club, „Tabachera muzicală”. Acolo stau speculanții, trișorii, fetele ușoare, înfulecă prăjituri de o sută de ruble bucata, beau hanja (votcă chinezească, n.t.) din ceainic, iar poeții, beletriștii  (Alioșka (Alexei – n.t.) Tolstoi, Briusov ș.a.) le citesc din lucrările lor și ale altora, selectându-le pe cele mai obscene”.

Bolșevicii nu se așteptau la victorie în octombrie

Moscova, 2 martie 1918: „Congresul Sovietelor”. Discursul lui Lenin. O, ce brută! Am citit despre o mare de cadavre, ofițeri omorâți, înecați. Iar aici «Tabachera muzicală»”.

Moscova, 3 martie 1918: „În gazeta de seară, citesc despre luarea Harkovului de către nemți. Vânzătorul, care mi-a vândut gazeta, a spus: «Slavă Ție, Doamne. Mai bine dracu’ decât Lenin».”.

Moscova, 11 martie 1918: „Soția arhitectului Malinovski, mărginită, cu o frunte lătăreață, care nu a avut în viața ei de-a face cu teatrul, acum este comisarul teatrelor, doar pentru că ea și soțul ei sunt prieteni cu Gorki, pe Nijni”.

Moscova, 11 martie 1918: „M-am întors cu Tihonov. El mi-a povestit pe drum mult, mult, despre liderii bolșevici, ca om foarte apropiat de ei: Lenin și Troțki au decis să țină Rusia în tensiune și să nu oprească teroarea și războiul civil, până la apariția pe scenă a proletariatului european. Apartenența lor la scenariul german? Nu, e un nonsens, sunt fanatici, cred într-o conflagrație mondială. Și le este teamă de tot, ca de foc, oriunde visează numai conspirații. Încă tremură pentru putere și pentru viața lor. Ei, repet, nu se așteptau la victorie în octombrie. După ce Moscova a căzut, au fost foarte confuzi, au alergat la noi la „Novaia Jizni” („Viața Nouă”) și ne rugau să fim miniștri, ne ofereau portofolii…”

Moscova, 24 martie 1918: „Am cumpărat o carte despre bolșevici, publicată de «Zadruga». O galerie oribilă de ocnași!”.

Lua ființă o limbă cu totul nouă, specială

Odessa, 1919

Odessa, 12 aprilie 1919: „Totuși, poșta rusă a încetat să mai funcționeze din vara lui 1917, de atunci de când, în chip european, a apărut un „ministru al poștei și telegrafului”. Tot atunci, a apărut și „ministrul muncii” pentru prima dată, și apoi toată Rusia a încetat să mai lucreze. Dar și satana, cu ură de Cain, însetat de sânge și cu cea mai sălbatică samavolnicie, a suflat asupra Rusiei anume în zilele când au fost proclamate fraternitatea, egalitatea și libertatea. Apoi a venit imediat o frenezie, o demență acută. Toți strigau unii la alții la cea mai mică contradicție: «Te arestez, fiu de cățea!» Aproape că am fost ucis de un soldat în Piața Arbat, la sfârșitul lui  martie 1917, pentru că mi-am permis  o oarecare «libertate a cuvântului», trimițând la mama dracului ziarul «Soțial-Demokrat», care îmi era băgat cu sila de către vânzătorul de ziare. Mizerabilul știa perfect că poate face orice cu mine, absolut fără a fi pedepsit – mulțimea, care ne înconjura, și vânzătorul erau de partea lui: «Ce faceți, tovarășe, disprețuiți ziarul poporului, în interesul maselor muncitoare? Sunteți, deci, un contrarevoluționar?» Cum se mai aseamănă toate aceste revoluții! În timpul Revoluției Franceze, tot așa, au fost create imediat o puzderie de noi instituții administrative, s-a revărsat un potop de decrete, circulare, a crescut numărul de comisari – neapărat, nu se știe  de ce anume, comisari – și au apărut nenumărate autorități, comitete, sindicate. Partidele se înmulțeau ca ciupercile după ploaie, și toți se «devorau reciproc». Lua ființă o limbă cu totul nouă, specială, compusă în întregime din exclamații pompos intercalate cu insulte dintre cele mai vulgare la adresa «rămășițelor mizerabile ale tiraniei pe moarte». Toate acestea se repetă pentru că, în primul rând, una dintre cele mai distincte caracteristici ale unei revoluții este setea nebună de a juca teatru, de a-ți arăta fățărnicia, de a poza, de a te da în stambă. În om se trezește maimuța”.

„Orgia morții”

Odessa, 12 aprilie 1919: „Ah, aceste vise despre moarte! Ce loc extraordinar are moartea în existența noastră deja infimă! Iar despre acești ani nici nu mai spun nimic: zi și noapte trăim în această orgie a morții. Și toate în numele unui «viitor strălucit», care se presupune că ar trebui să se nască anume din această beznă diavolească. Și deja o legiune întreagă de specialiști și întreprinzători s-a înființat aici, pe pământ, pentru organizarea bunăstării umane. «Și în ce an va veni el, acest viitor?», întreabă clopotarul la Ibsen. Mereu ni se spune: acuș-acușica,  «Asta va fi ultima luptă decisivă!». Povestea eternă cu cocoșul roșu…”.

Odessa, 16 aprilie 1919: „Ne-am întâlnit cu L.I. Galberstadt (fost angajat al ziarelor „Russkie Vedomosti”, „Russkaia Mîsli”). Și ăsta s-a „vopsit”. Ieri, era un aprig apărător al Gărzii albe, care plângea (la propriu) la plecarea francezilor, iar acum e deja angajat la ziarul “Golos Krasnoarmeița” („Vocea Armatei Roșii”). Ne-a șoptit pe furiș că a fost „complet zdrobit” de știrile din Europa: acolo sunt ferm hotărâți – nici o intervenție în afacerile interne ruse… Da, da,  asta se numește „afaceri interne”, când în casa vecinilor, în plină zi, taie și jefuiesc tâlharii!”.(…) 

„În ziarul „Golos Krasnoarmeița”, o știre despre „invazia masivă a românilor în Ungaria sovietică”. Suntem mulțumiți la infinit. Iată, poftim!, și neintervenția în afacerile „interne”! Cu toate acestea, nu e vorba de Rusia”.

Odessa, 17 aprilie 1919: «Onoare nebunului care va aduce omenirii visul de aur…» Cum îi mai plăcea lui Gorki să urle această frază! Dar visul este doar pentru a sparge capul  fabricantului, de a-i întoarce buzunarele pe dos și de a deveni o scârbă și mai ordinară decât acest fabricant”.

Odessa, 17 aprilie 2019: „De două ori m-am dus să mă uit la sărbătoarea de 1 Mai. M-am forțat, căci asemenea reprezentații îmi întorc tot sufletul pe dos, literalmente. «Eu simt fizic, nu știu cum, oamenii», scria despre el însuși Tolstoi. Și eu la fel. Aceasta nu înțelegeau la Tolstoi, și nu înțeleg nici la mine și se miră, uneori, de pasiunea, de «atitudinea părtinitoare» a mea. Pentru cei mai mulți, până acum «poporul», «proletariatul“ sunt doar cuvinte, dar pentru mine ele întotdeauna înseamnă ochi, gura, sunetul vocilor. Pentru mine, discursul la un miting  înseamnă toată natura celui care îl pronunță. Când am ieșit la amiază, începuse să plouă, lângă Piața Catedralei, mai mulți oameni decenți  stăteau fără nici un sens să se uite, într-un mod absolut stupid, la tot acest balamuc. Au fost, desigur, procesiuni cu steaguri roșii și negre, au fost «care triumfale» încropite din flori de hârtie, panglici și steaguri, printre care stăteau și cântau, mângâiau «proletariatul», actorii și actrițele în costume pe jumătate de operă, pe jumătate populare, erau și «imagini vii», ilustrând «puterea și frumusețea lumii muncitorești», îmbrățișare comunistă «frățească», muncitorii «furioși” în șorțuri din piele și «țărani pașnici» – într-un cuvânt, tot ceea ce era necesar să fie pus în scenă la ordinele venite de la Moscova, ale acestui parazit, Lunacearski. Mă întreb unde se termină la unii bolșevici bătaia de joc cea mai josnică față de gloată, cea mai josnică cumpărare a sufletului și a pântecelui gloatei, și unde începe partea cunoscută de sinceritate și de entuziasm nervos?”

Revoluționari cuprinși de «flacăra iubirii altruiste pentru om»

Odessa, 19 aprilie 1919: „Vorbește, strigă, se bâlbâie, cu saliva la gură, ochii, prin pince-nez-ul atârnându-i strâmb, par foarte violenți. Cravata mică i-a ieșit pe la spate, deasupra gulerașului murdar de hârtie, vesta complet murdară, pe umerii vestonului prea strâmt, mătreață, părul unsuros, umed și zbârlit… Și sunt asigurat că această viperă e cuprinsă de «flacăra iubirii altruiste pentru om», de «setea de frumusețe, bunătate și dreptate!» Și cine îl ascultă? Stă ziua întreagă, cu semințele în pumn, mestecându-le mecanic, un dezertor. Cu mantaua pe umeri, șapca dată pe ceafă. Deșirat, cu picioare scurte. Calm și obraznic, el mestecă, din când în când, pune întrebări și nu crede nici unui singur răspuns, toate pentru el sunt minciuni. Mă cuprinde un rău fizic de la dezgustul față de el, față de coapsele lui groase cu pantaloni din material gros de iarnă, față de genele de vițel, față de laptele din semințele de floarea soarelui nemestecate, pe buzele lui animalice, gregare”.

Odessa, 20 aprilie 1919: „Închid ochii și văd aievea: benzile din spatele beretei unui marinar, pantalonii-clopot uriași, iar în picioare, pantofi de bal Weiss, dinții încleștați, mușchii fălcilor îi joacă… În veci nu pot uita, în mormânt mă voi răsuci!”.

Biserica – „această insulă a „vechii” lumi”

Odessa, 21 aprilie 1919: „Mi-am amintit de seara sumbră de „1 Mai”. În catedrală se căsătoreau, cânta un cor de femei. Am intrat, și, ca întotdeauna, în ultima vreme, această frumusețe a bisericii, această insulă a „vechii” lumi, într-o mare de noroi, răutate și josnicie a „noului”, m-a emoționat în mod neobișnuit. Ce cer de seară în ferestre! În altar, în adânc, ferestrele erau deja de un albastru-purpuriu – preferatul meu. Fețișoarele drăgălașe ale fetelor care cântau în cor, cu capetele cu acoperământ alb, cu cruciulițe de aur pe frunte, în mâini, note și luminițe de aur ale lumânărelelor – totul era atât de fermecător, încât, ascultând și uitându-mă, am plâns foarte tare. Mergând spre casă, am avut un sentiment de ușurare, de tinerețe. Și împreună cu asta – câtă întristare, câtă durere!”

Leave a Reply