Edvard Radzinski: „Revoluția și-a trăit traiul”

Interviu cu Edvard Radzinski, Sursa: https://www.facebook.com/pg/EdvardRadzinskiy/videos/

Edvard Radzinski, celebrul dramaturg și scriitor rus, autorul cunoscutelor lucrări istorice consacrate lui Nicolae al II-lea, lui Rasputin, lui Stalin, oferă opinia sa asupra unuia dintre cele mai mari și mai sângeroase evenimente ale timpului nostru: revoluția rusă din octombrie, de la declanșarea căreia s-a împlinit recent un secol. În opinia sa, limita schimbărilor revoluționare din Rusia, țară care și-a schimbat baza civilizației sale de trei ori în ultimii 70 de ani, este epuizată. Galina Polonskaia a vorbit cu Edvard Radzinski despre rezultatele sângeroase și jalnice ale revoluției din Rusia.

Galina Polonskaia, Euronews: Cum să explicăm popularitatea lui Lenin, având în vedere că el a fost timp îndelungat rupt de Rusia, a fost în emigrație, și era o epocă în care nu exista internetul etc.? Cum a putut să realizeze el ceea ce a realizat?

Edvard Radzinski, scriitor și istoric: – Era un om, de fapt, a fost o combinație de voință, fanatism uriaș  și idei. El credea că, de îndată ce va avea loc revoluția, socialismul va privi la noi din toate ferestrele. El, care ura birocrația, în a treia zi, înțelege că este înconjurat de birocrația de partid, o nouă birocrație. El, care nu a condus niciodată nici măcar o moșie, dintr-o dată, o țară întreagă a căzut peste el, iar acest strigăt jalnic al lui, și feroce în același timp, se aude peste tot: „De împușcat! De împușcat!”. Altceva nu știe să spună, el țipa. Și sfârșește groaznic, o prăbușire completă a lui și a ideilor sale.

Toți marii revoluționari, care, în Palatul Smol’nîi, au sărbătorit preluarea puterii, peste… nu imediat, dar în curând vor simți legea principală a revoluției, formulată pe eșafod de revoluționarul (francez) [Pierre] Vergniaud. El a spus: „Revoluția, ca zeul antic Saturn, își devoră copiii” și a adăugat: „Feriți-vă! Zeii sunt însetați!”.

Lenin a crezut că acest lucru nu-l privește pe el, dar, după douăzeci de ani, toți, cu excepția lui, pentru că a murit între timp, toți – Zinoviev, Kamenev, toată „garda leninistă”, a fost nimicită.
Încep instanțele de judecată, și, pentru a înțelege că așa acționează legea revoluției, și că istoriei îi place să glumească, sala în care au fost judecați, și condamnați la moarte – și Zinoviev, și Kamenev și Buharin, mai apoi și alții – se numea „Sala Octombrie”. Și era aniversarea revoluției, 20 de ani de la data declanșării sale.

Galina Polonskaia, Euronews: – În Rusia, potrivit sondajelor, majoritatea oamenilor se opune categoric oricărei revoluții. Ce înseamnă asta? Că oamenii au învățat o lecție?

Edvard Radzinski, scriitor și istoric: Este ceva unic. În timpul unei vieți, pe parcursul a aproximativ șaptezeci de ani, civilizația în Rusia s-a schimbat de trei ori. La început, era țaristă, apoi bolșevică, și, în cele din urmă, apare civilizația actuală. Și nu că s-a schimbat pur și simplu. Ci fiecare anunța greșeala celeilalte, cel puțin la început. Denunța toată istoria anterioară, toată viață anterioară. Obosești din cauza acestui coșmar de anunțuri constante, că a fost așa și pe dincolo. Și tot timpul se schimbă personajele – să trăiești, să ai o viață … cu cine? Ieri, Ivan cel Groaznic, după cum l-a descris just Karamzin, un monstru, și a fost așa cum a scris Karamzin. Nu pot înțelege de ce oamenii nu i-au rupt sceptrul, și astăzi îi înalță monument lui Ivan cel Groaznic. Pentru că, se pare, a fost „un manager de succes”. Avem o mulțime de manageri de succes azi, dar acestea sunt noutăți… Repet, valorile se schimbă în mod constant. Valorile se schimbă, iar oamenii, se pare că consideră că revoluția și-a trăit traiul, asta este sigur.

În cazul mamei-surogat, „nu poți înlocui suferința unui adult cu suferința unui copil”

Sursa: Gènéthique.org, 16 octombrie 2017

În cartea Un cri secret d’enfant (Strigătul ascuns al unui copil), Éditions Les acteurs du savoir, 2017, autoarea franceză Anne Schaub denunță, în chip sfâșietor, riscurile unor consecințe grave ale mamei-surogat [2] asupra construcției identitare și comportamentale a persoanei.

Observatoare și martoră, de o perioadă bună de vreme, a relațiilor dintre copii și părinți, Anne Schaub, psihoterapeut specializat de aproape douăzeci de ani în analiza și tratarea amintirilor prenatale și a traumelor timpurii ale vieții, a publicat, în acest an, cartea Un cri secret d’enfant. Ea descrie, în special, importanța atașamentului mamă-copil și importanța legăturilor relaționale de bază, care afectează viitorul copilului, precum și diferitele contexte de separare, ce pot marca profund memoria originară. Atât cunoștințele, susținute de rezultatele altor specialiști, care se ocupă de studiul copilăriei, cât și neuroștiințele, care pun în evidență realitatea violenței intime produsă unui copil născut de o mamă-surogat, lasă să se întrevadă riscurile generalizării unor astfel de practici. Anne Schaub răspunde întrebărilor adresate de publicația franceză Gènéthique.org

Gènéthique: De ce ați luat poziție față de chestiunea mamei-surogat?

Anne Schaub: Corpul este înțelept, nu minte. A forța natura sau a merge împotriva naturii umane, a „fabrica“ un copil, în detrimentul revărsării naturale a vieții sale în sânul unui cuplu bărbat-femeie, marchează în mod special „ființarea în lume“ a unui copilaș. Copilul va simți acest lucru într-un fel sau altul. Prin urmare, cu mama-surogat, aducem atingere principiului realului, principiului naturii umane. Și teribil este că încercăm să credem că acest lucru este fără de consecințe. Dar consecințele sunt complexe asupra copilului, asupra mamei-surogat, asupra „părinților de intenție”, asupra întregii societăți. Ca și piatra, care este aruncată în apă și a cărei unde se propagă în cercuri concentrice la suprafață. Deci pe lângă principala persoană care ne interesează – copilul – toți actorii din procesul mama-surogat sunt atinși, sunt afectați. În ceea ce privește dovezile, totul se întâmplă ca și când ochii nu mai văd, în fundal, mize financiare uriașe.

G: – În opinia dvs., care sunt măsurile de protecție care nu mai funcționează?

AS: – Pentru mine, cea mai mare responsabilitate îi aparține comunității medicale, care se presupune că știe ce face, pe cine consiliază și știe să lumineze pe cei care au nevoie. Un cuplu în suferință este vulnerabil. E ușor să faci ce vrei din suferința altora, ea este manipulabilă. Mă gândesc la acea femeie care a avut primul ei copil cu handicap cu un bărbat cu care nu mai trăiește. Voia încă un copil. „Singură“. Adică fără să vrea să trăiască cu un bărbat alături. Psihologul pe care l-a întâlnit i-a auzit dorința, dar proiectul era atât de extravagant încât el nu și-a închipuit pentru o secundă că pacienta sa va trece la acțiune. Între timp, pacienta face o cerere de spermă, embrionii sunt examinați cu ajutorul metodei diagnosticului de pre-implantare, i se implantează un embrion și … ea este lăsată gravidă. Consternat, psihologul întreabă un genetician, care îi explică faptul că „din momentul în care un lucru este posibil din punct de vedere medical, el este total fezabil”. Într-un astfel de context, este clar că comitetele de etică nu au nici un rol, arată ca niște scoici goale…

Pacienta, gravida, este copleșită de propria sa fantezie. Crescând singură un copil cu handicap, ea „îl așteaptă pe al doilea”, pentru a face față solitudinii și ca să-i dea fratelui său bolnav mai mare un frate „sănătos”, care să se ocupe de el, când ea va muri. Acest copil nou este un fel de copil medicament-paliativ, așa cum a fost programat înainte de naștere. Doar că, ajunsă gravidă, această femeie nu-și dă seama ce se întâmplă cu ea. Ea se află într-o stare similară unei negări a sarcinii. Ca orice fantasmă, care, în principiu, ține de irealitate, „visul” de a face un copil, singură, e destinat rămânerii în ireal. Realizarea concretă a acestei fantezii a făcut din real o psihoză. Realul nu există în femeie, iar sarcina ei rămâne ireală în experiența sa intimă. Corpul medical i-a împlinit fantezia, însă  n-a reușit să asculte suferința și anxietatea acestei mame. Pentru a o ajuta în mod autentic, era o chestiune de a-i pune o limită, un „nu”. Această femeie, care vede că corpul ei se schimbă, nu mai trăiește în corpul său. Nu înțelege ce i se întâmplă, nu înțelege că este însărcinată. Acum, copilul este acolo și psihologul va trebui să o ajute să integreze această realitate, cerându-i, de exemplu, să-și pună mâinile pe burtă, să vorbească cu copilul său…

Acest tip de experiență tinde să se înmulțească și această desprindere de realitate este deosebit de îngrijorătoare pentru generațiile viitoare, deoarece aduce nebunie și haos. Atunci când cineva amenință, pe de o parte, cu suveranitatea „tuturor dorințelor” și, pe de altă parte, cu „egalitatea pentru toți”, și una și cealaltă devin tiranice până în punctul de a dicta într-un mod atotputernic comportamentul din jurul procreării, iar bunul simț și inteligența de la bază se șterg. Pornind de la aceste  referințe individualiste, folosite în exces, tot ce este posibil devine permis. Indisponibilitatea corpului celuilalt, altădată strict un principiu de lege, nu mai este un centru de rezistență. În numele dreptului de a dispune de propriul trup, femeia exaltează o omnipotență a „sinelui”, ignorând viitorul rezervat copilului așteptat în astfel de condiții, „uitând” chiar uneori că îl poartă [în pântece].

G: – De ce ați scris această carte?

A.S.: – Această carte reflectă strigătul celor mici și al celor mari, pe care îl aud de aproape 20 de ani. Acest strigăt interior, de multe ori ascuns în subconștient, poate lua forma unui limbaj somatic sau comportamental, chiar spiritual. El mărturisește suferințele foarte intime ale copiilor și, prin urmare, ale părinților lor, care încearcă să-i înțeleagă originea. Mă bucur de fiecare dată când părinții înțeleg că sensul  „strigătului” copilului lor – care nu vrea să doarmă, care este hiperactiv, care  se irită din toate și din nimic, care intra în panică la cea mai mică separare – își are originea în povestea de viață foarte timpurie a copilului lor: din perioada in utero sau în jurul nașterii. Adesea, părinții încep să spună povestea evenimentului traumatic și am constatat că copilul nu a uitat. Se păstrează memoria senzorială, corporală, emoțională a evenimentelor care i-au punctat viața, strâns legată de cea a mamei sale, sprijinul sau nu al tatălui său, care, atunci când e acolo, permite o viață emoțională mai liniștită femeii gravide. Copilul este o ființă relațională încă din uter. Primul său atașament este mama. Momentul nașterii va fi pentru el cel al primei separări. Această separare trebuie să facă parte dintr-un sentiment de continuitate pentru copilul în căutare de repere consistente: el găsește vocea mamei sale, mirosul ei, atunci când e alăptat, găsește gusturi care-i vor aminti de gustul lichidului amniotic… El știe intuitiv și senzorial cine este mama lui! El o cunoaște deja de nouă luni. Atunci când separarea este brutală și, mai presus de toate, definitivă, ea stârnește în copil un strigăt sau un șoc, care pune pecetea unei suferințe psihice sau fizice.

Numeroase descoperiri vorbesc astăzi despre vulnerabilitatea copiilor mici. Multe șocuri sunt acum evitabile, ca copilul să-și poată desfășura întregul său potențial, fără a fi afectat în mod constant de suferință și lupte. Acestea sunt condiții de bun simț din jurul nașterii oricărui copil. Plecând de la cunoștințele dobândite în contextul concepțiilor naturale, se pot exprima rezerve serioase cu privire la valabilitatea gestației pentru altul (mamei-surogat). Gestația de către altul și pentru altul… Prin fabricarea copiilor, putem vedea situații de suferință umană care se înmulțesc, dar cu tot ceea ce știm astăzi despre psihicul copilului, ele ar putea fi evitate. În cazul gestației pentru altul, discursul mass-media este încântător: a aduce un copil pe lume pentru altul e caritativ, generos, un gest de altruism excepțional, un progres extraordinar al științei. Dar există o neînțelegere a problemelor fundamentale. Există o serie întreagă de consecințe ale gestației pentru altul, care sunt ocultate, ascunse, și asta este ceea ce e grav. Aceste consecințe potențiale asupra copiilor ieșiți din această explozie de viață comandată, sunt din toate punctele de vedere ale termenului: financiar, medical, în ce privește pântecele închiriat… Repercusiunile evidente, în special asupra personalității copilului și adultului viitor, sunt în mod serios de temut.

G: – Ce se întâmplă prin gestația pentru altul?

AS: – Gestația pentru altul atinge ceea ce este fundamental pentru ființa umană: legătura. Ființa umană este o ființă de legătură, de relație. Gestația pentru altul introduce o serie consecventă de rupturi, de separări în cadrul legăturii: pentru a produce embrionul, gameții ies din viața relației și din viața umană și „se nasc” într-o eprubetă. Apoi, scoatem copilul din echilibrul său, aducem atingere unui fapt esențial și vital pentru construcția sa psihică: el este separat de mama care îl naște. Înghețarea ovocitelor, spermatozoizilor sau a embrionilor nu sunt acestea întreruperi ale legăturii cu viața? Viața este produsă în afara ființei vii și reintrodusă în ființa vie. Atâtea șocuri! Ele vor forța copilul să-și reconstruiască rădăcinile pentru a scăpa de o formă de depersonalizare, dezidentificare. Aceste manipulări care creează „goluri” în povestea copilului ar trebui să ne pună pe gânduri: nu ne lipsește cumva umanitatea? Ce facem cu legătura cu viața și cu ființele care, de la început, au fondat, au construit sau, cel puțin, au influențat foarte mult echilibrul devenirii noastre? A face cât mai multe separări înainte de vreme nu poate rămâne fără consecințe asupra destinului uman. Mă gândesc la acei copii care s-au născut în India [Vezi documentarul Google-baby] înainte de termen, în mod automat, prin cezariană, astfel încât părinții de intenție să poată fi prezenți la naștere. Aceste separări programate reprezintă o violență insuportabilă pentru copil. Separările au sensul lor în viață, dar fiecare la vremea sa.

G: – Ce se întâmplă între mama surogat și copilul ei?

AS: – Mă gândesc la copilul născut dintr-o donație de ovocite și spermă care va crește în burta unei femei care nu va fi mama lui. Pentru a se dezvolta, ca orice embrion, el va trebui să se atașeze de mama-surogat, atât din punct de vedere fiziologic, cât și emoțional. Acest atașament este mai presus de toate senzorial și relațional. Drama acestui copil este că el va crește într-o atmosferă relațională încețoșată, confuză, ambivalentă. Într-adevăr, nimeni nu dorește să sufere în viață și o femeie care știe că va „pierde“, la naștere, copilul pe care îl poartă, o „mama“ care poartă un copil care nu va fi al ei după aceea, conștient sau inconștient, se protejează de un atașament de calitate. Din punct de vedere psihologic, ea nu investește intim și apropiat în sarcina care crește în pântecele ei. Ce vid emoțional suferă copilul în această perioadă inițială și crucială în dezvoltarea sa? Separarea la naștere, normală și constitutivă în viața copilului, ia forma abandonului. Acest sentiment duce la pierderea identității, deoarece copilul nu este încă conștient de existența sa ca ființă individuală. El este în contact cu simțurile și emoțiile sale. Iar simțurile pe care le-a reperat timp de nouă luni, care sunt mama lui, nu se găsesc acolo. Copilul astfel despărțit de mama lui la naștere pierde total reperele, ceea ce creează o angoasă majoră, aproape de panică. Amigdala, glanda mică din creier, care înregistrează permanent emoțiile în ultimele săptămâni ale sarcinii, va păstra pe toată durata vieții sale o urmă a acestei experiențe. Acest lucru îi va slăbi în viitor relațiile de atașare. Mă gândesc la acel tânăr, abandonat la câteva luni după naștere și adoptat de o familie iubitoare. În relațiile sale romantice, el suferea de o teamă perpetuă de pierdere. Chiar formând un cuplu stabil, el rămâne intr-o stare de hiper-vigilență sau chiar gelozie bolnavă. După cum judecă, știe că logodnica lui îi este fidelă. Dar starea lui este mai puternică decât el și el monitorizează, examinează și o suspectează de înșelăciune pe viitoarea sa soție, neîncetat. Se pare că repetă scenariul fricii de abandon într-o buclă, testează limitele partenerei lui, pentru a vedea dacă nu va fi din nou abandonat. Este o atitudine viscerală, care îi depășește rațiunea. Circuitele fricii „ard” sistematic la fiecare îndepărtare de ființa iubită. Dar apar și alte întrebări pentru copilul lipsit de rădăcinile lui originare: cu cine seamăn eu? De la cine moștenesc această trăsătură de caracter? Chiar trebuie să ascult de acești părinți care nu sunt ai mei? Cum știu ce vreau cu adevărat să devin, fără să știu cine sunt și ce au devenit propriii mei părinți?

G: – Se poate vindeca copilul, poate depăși aceste reacții necontrolate, poate găsi răspunsuri la aceste întrebări existențiale?

AS: – Pentru a se vindeca – dacă este posibil să se vindece de un atentat atât de profund, nu survenit din cauza întâmplărilor vieții, așa cum se întâmplă în adopție, dar organizat cu bună știință de adulți – înseamnă, între altele, să găsească trauma care stă la origine, să facă legătura cu starea generală de rău și cu povestea vieții așa cum s-a întâmplat. Este uneori dificil să găsești o emoție care l-a făcut să alunece într-o senzație de beznă mortală. Unele comportamente defensive apărute prea devreme în viață pot împiedica persoana pe tot parcursul vieții. „Vindecarea” sau „liniștirea” unei dureri originare, care generează, de exemplu, o opoziție sistematică, o panică ce apare seara și împiedică somnul, tot felul de compensații pentru golul simțit ca fiind abisal, …. , vor trece și mai presus de toate, prin faptul de a se recunoaște în dauna cauzată de o pierdere profundă existențială. Ce mă îngrijorează cel mai mult pe mine este: cine va recunoaște daunele în societate? Pentru că, pentru a ridica vălul negării curente în ceea ce privește realitatea unei daune, este inevitabil să punem la îndoială acest proces. În orice caz, unii dintre acești copii vor avea nevoie de ajutor pentru a vindeca ceea ce se poate vindeca, pentru a afla adevărul despre istoria lor, din care fac parte, chiar dacă numai pentru a-i calma și a îmblânzi întrebările privind originea lor. Dar stigmatele originii dureroase nu vor dispărea. Ca pentru toată lumea, „a te vindeca” este să alegi să faci ceva bun, bun pentru tine și pentru ceilalți. Înseamnă a te „face mai bun” în propria ta umanitate rănită.

G: – În cartea dvs., menționați un derapaj al societății?

AS: – Am impresia că suntem pe un vapor în derivă. Pe acest vapor, lobby-ul încearcă să îmbarce cât mai mulți oameni posibil. Oamenii se lasă orbiți de cuvinte frumoase de solidaritate …, fără să-și dea seama cum gestația pentru altul aduce umanitatea noastră la o schimbare de paradigmă. Gestația pentru altul încearcă să ne facă să credem că ceea ce a fost umanitatea profundă a oamenilor timp de mii de ani nu mai este adevărat. Că totul este echivalent cu tot. Mass-media caută să domolească gândirea populară cu discursuri mincinoase sau banale, care despart rațiunea de bunul simț când favorizează fie nașterea unui copil fericit, fie a unui copil vulnerabil, tulburat.

O altă imagine ar fi cea a copacului care ascunde o pădure plină de distrugeri într-o societate sfâșiată, schizofrenică. Ea oferă, pe de o parte, o îngrijire disproporționată unora, relevă concluziile foarte specifice cu privire la sensibilitatea fină a fătului … și fabrică, în același timp, copii care vor fi separați de mama lor, cu toate consecințele pe care le cunoaștem deja! Dacă cineva îi face rău copilului în timp ce se află încă în devenire, încă chemat să se dezvăluie, acel mic moment dureros va avea repercusiuni asupra unui infinit de lucruri în el. Repercusiunile se vor descoperi pe măsură ce copilul crește și până la maturitate.

Aceste manipulări ale omului semnalează și o ruptură a transmisiei. Transmiterea este ceea ce înseamnă bogăția unei ființe umane: „Eu vin de acolo”. Copilul născut cu ajutorul gestației pentru altul, din donatori externi, e „de nicăieri” în identitatea sa, chiar și până în filiația sa. Ce rătăcire umană tragică se pregătește pentru cei care nu-și pot „adopta” noua lor filiație? Cu gestația pentru altul, prin producerea de povești traumatice la bază, situațiile problematice din plan psihic se vor înmulți. Realizând cele mai sălbatice fantezii umane, societatea noastră se pregătește pentru mai multă nebunie.

Este de neconceput înlocuirea suferinței adulte cu suferința copilului. Este urgent să încercăm să vindecăm suferințele adulților prin alte mijloace, care respectă mai mult natura umană, în sine, atât de bine ordonată.

Gestația pentru altul, donarea de organe, sinuciderea – îmi aparține propriul meu corp?

Interviu cu Aude Mirkovic, sursa: Gènéthique.org, 20 ianuarie 2016

Aude Mirkovic este lector, specialist în drept privat. Autoare a volumelor: PMA-GPA. Quel respect pour les droits de l’enfant? (2016); PMA-GPA. Après le mariage pour tous, l’enfant pour tous ? (2014); Mariage des personnes de même sexe. La controverse juridique (2013); L’essentiel de la Bioéthique (2013); Droit des personnes et de la famille (2014).

Actualitatea din jurul gestației pentru altul (mamei-surogat) sau din jurul donării de organe aduc pe tapet o întrebare fundamentală: corpul meu este proprietatea mea? Sinuciderea este, de asemenea, o sursă de întrebări: pot face ce vreau cu corpul meu? Aude Mirkovic, lector în drept privat, răspunde la întrebările adresate de Gènéthique.org.

 

– Cum înțelege domeniul dreptului corpul uman?

Elemente precum corpul sau viața nu sunt concepte juridice, ci realități. Dreptul înțelege corpul cu propria sa logică și cu finalitatea sa proprie pentru a-l reglementa, fără a contrazice celelalte date privind cunoașterea umană.

În realitate și pentru drept corpul este un aspect al persoanei. Nu este toată persoana pentru că persoana nu este doar corpul. Uneori ne concentrăm pe luarea în considerare a aspectului corporal (viziunea materialistă) sau a aspectului spiritual (viziunea raționalistă). Bunul echilibru este greu de găsit între aceste două extreme, care nu sunt juste, nu doar pentru că nu corespund realității persoanei, pentru că persoana e foarte bogată ca sens și este nevoie de înțelegere de ansamblu. Este uneori folositor și convenabil să „tăiem”, să izolăm cele două fațete, să aplicăm cel mai potrivit regim. De exemplu, vom face distincție între nevoile fizice și nevoile psihice în medicină sau între vătămarea corporală și prejudiciul moral în domeniul dreptului, la un individ, ținând cont, în același timp, de unitatea necesară a persoanei.

Atunci când dreptul se referă la corp, el nu protejează corpul în sine ca pe un scop în sine sau ca pe un bun al persoanei, dar protejează persoana în corpul său. Pentru persoană, de fapt, corpul nu are legătură cu a avea, ci cu a exista. De asemenea, principiile inviolabilității[1] și indisponibilității, care guvernează problemele ce privesc corpul, au drept obiectiv protejarea persoanei în corpul său.

– Vorbiți despre indisponibilitatea corpului – ce vreți să spuneți?

Principiul indisponibilității nu este menționat în legislație ca atare. Curtea de Casație [din Franța – n.t.] l-a formulat într-o faimoasă decizie din 1991 cu referire la mamele-surogat. Inviolabilitatea corpului interzice atingerea corpului unei persoane, adică de a-i aduce atingere, fără consimțământul persoanei în cauză. În timp ce inviolabilitatea protejează persoana împotriva alteia, indisponibilitatea o protejează de ea însăși. Indisponibilitatea împiedică individul să „facă ce vrea cu corpul său”. Indisponibilitatea interzice persoanei să-și dea consimțământul valabil pentru fapte care înseamnă „dispunerea” de propriul corp. În acest fel, legea protejează persoana împotriva actelor nesocotite pe care le-ar putea face sau la care ar fi putut să-și dea consimțământul. Asta nu înseamnă că nu poate face nimic cu corpul său, dar principiul indisponibilității se opune actelor care angajează în mod grav corpul și amenință să-i provoace vătămări extrem de mari. Actele inofensive sunt legale atunci când persoana consimte, de exemplu, la tatuaje sau piercing-uri. De asemenea, este legitim să participi la anumite sporturi, cum ar fi boxul sau rugby-ul, care necesită consimțământul în avans pentru anumite atacuri asupra integrității fizice. În aceste situații, consimțământul acordat inițial exonerează pe cel care aduce atingere integrității fizice și nu se face vinovat de nici o infracțiune.

– Acest principiu mă protejează doar împotriva mea însămi?

– Indisponibilitatea mă protejează și împotriva altuia. Într-adevăr, dacă corpul meu nu este disponibil, e la fel și cu corpul celuilalt. Altul nu poate lua corpul meu ca pe un bun disponibil. Chiar dacă a existat un consimțământ din partea mea. Și nu pot să acționez asupra corpului altuia, dispunând de el, chiar și cu consimțământul lui.

– Ce se întâmplă atunci când corpul meu are nevoie de o intervenție? De exemplu, de îngrijire…

Indisponibilitatea nu împiedică actele care afectează în mod obiectiv organismul, atunci când interesul persoanei o justifică. Dacă o operație chirurgicală este în mod clar o atingere adusă integrității, ea se justifică prin scopul său terapeutic. Cu toate acestea, orice intervenție medicală, din cauza inviolabilității organismului, este supusă consimțământului persoanei. Totuși, aceste principii sunt în serviciul persoanei și sunt pur și simplu eliminate, în cazul în care menținerea lor se poate întoarce împotriva persoanei. Acest lucru se întâmplă într-o situație de urgență, atunci când persoana nu este în măsură să-și dea consimțământul.

Aceste derogări de la principiul indisponibilității nu sunt contradicții, ele sunt înțelese în funcție de obiectivul care se pune de a proteja persoana. În plus, este posibilă extinderea acestor excepții la indisponibilitatea organismului în interesul terapeutic al altora: acesta este cazul donării de organe, donării de elemente și produse ale corpului uman. Cu toate acestea, interesul altora nu justifică orice! Chiar și pentru o cauză bună, nu îți poți cauza prea mult rău ție și, eventual, să renunți la propria ta viață.

– Pot să vând o parte din corpul meu?

Nu confundați indisponibilitatea cu non-patrimonialitatea. Non-patrimonialitatea înseamnă că corpul uman, elementele sale și produsele sale nu pot face obiectul unui drept patrimonial, adică al unui act juridic cu titlu oneros: pot să donez sânge, dar nu-l pot vinde. Principiul indisponibilității este mai amplu decât non-patrimonialitatea. Când un act cade sub incidența indisponibilității, nu se poate face deloc, nici gratuit, nici cu titlu oneros. Atunci când un act intră doar sub incidența non-patrimonialității, el poate fi făcut gratuit, însă nu se poate face contra cost. Non-patrimonialitatea este un aspect al indisponibilității și interzice actele de dispunere cu titlu oneros.

– Poate o femeie să dispună de corpul ei și să încheie un contract de gestație pentru altul (mamă-surogat)? Dacă este dispusă, care este obstacolul în calea gestației pentru altul?

Principiul indisponibilității, însoțit de non-patrimonialitate, protejează persoana în corpul său și o protejează, în special, să fie considerată un produs. Pentru a dispune de corpul meu sau de corpul altuia, trebuie să mă consider sau să consider pe altul ca fiind un obiect, pe care să-l „transform într-o marfă”. Fie cu titlu gratuit [2], fie cu titlu oneros. Omul nu este un obiect și nici o ființă umană nu este proprietarul altei ființe umane. Cu toate acestea, având în vedere gestația pentru altul, corpul copilului este în mod clar obiectul unui act de dispunere; el este tratat ca un obiect, indiferent dacă este dat cu titlu gratuit sau cu titlu oneros. De fapt, nici nu putem vinde și chiar nici nu putem să dăm o ființă umană. În ceea ce privește femeia, consimțământul ei real sau presupus contează mai puțin de îndată ce gestația pentru altul îi angajează corpul într-un mod în care le conferă altora prerogative excesive. Faptul că acțiunea este gratuită sau remunerată nu contează aici. În ambele cazuri, această practică este interzisă prin lege, deoarece gestația pentru altul se încadrează în categoria indisponibilității.

În Franța, codul penal definește sclavul ca fiind persoana asupra căreia se exercită unul dintre atributele dreptului de proprietate. Aceste atribute ale proprietarului sunt usus, fructus, abusus. Prin usus, proprietarul poate folosi o persoană ca pe un bun al său; fructus îi permite să scoată profit din ea și abusus îi permite să dispună de ea (de exemplu, să o dea sau să o vândă). E suficient ca doar un atribut al dreptului de proprietate să fie exercitat asupra unei ființe umane pentru a caracteriza acest act drept sclavie. În contextul gestației pentru altul, nimeni nu dorește să scoată profit pe seama copilului: nu vrem azi ca copiii să lucreze în mine, vrem copii ca să-i răsfățăm, să îi iubim. Pe de altă parte, copilul este dat. Și chiar în majoritatea cazurilor, vândut. De fiecare dată, este o prerogativă a proprietarului: nu pot da sau vinde ceea ce nu-mi aparține. Intențiile bune, consimțământul indivizilor nu pot schimba calificarea reală a faptelor: în momentul în care corpul uman este considerat un obiect, o marfă, îi este negată umanitatea.

Astăzi, aceste forme de transformare a corpului în marfă sunt mascate cel mai adesea sub intențiile cele mai bune. Noi nu tratăm neapărat oamenii ca pe obiecte pentru a le face rău, dar nu înseamnă că le facem bine, în mod obiectiv.

Atunci când un act de dispunere de un corp,  de propriul trup sau de corpul altei persoană cade sub incidența indisponibilității, consimțământul dat, care este nul, nu exonerează persoana care adus atingerea în chestiune. Dacă doi oameni sunt de acord să se lupte în duel, cel care îl ucide pe celălalt, în ciuda consimțământului acordat în prealabil de oponentul său, se face vinovat de omucidere intenționată. Din punct de vedere material, îmi pot da întotdeauna consimțământul, dar din punct de vedere juridic, el nu are nici o valoare. E ca și cum nu ar exista.

– Pot face ce vreau cu corpul meu?

Nu. Indisponibilitatea îmi pune limite asupra corpului meu… Este dificil pentru mulți dintre contemporanii noștri și chiar uneori și pentru noi [sa intelegem]. Dar respectul celorlalți trece logic prin necesitatea de a ne respecta sinele, pe noi înșine.

În mod profund, această limită fixată de indisponibilitate poate fi înțeleasă de drept ca o modalitate de a exprima, de a transmite condiția noastră de a fi fost creați: nu m-am fabricat eu însămi, nu mi-am dat eu propriul meu mod de utilizare, nu eu mi-am dat natura mie. Și natura mea îmi dă limite.

Din această perspectivă, atacul asupra persoanei în corpul său nu poate fi justificat sub pretextul că ar fi făcut de persoană însăși. Legea nu se referă la această temelie transcendentă, dar pune în aplicare ideea că persoana nu-și aparține sieși până în punctul de a putea face ceea ce dorește cu sine. Luați în considerare cazurile de mutilare voluntară: ele nu sunt sancționate de lege, deoarece se consideră că autorul mutilărilor este cineva care trebuie ajutat mai degrabă decât sancționat, dar aceste mutilări voluntare sunt ilicite. Deși consimțite, ele constituie o infracțiune conform Codului Penal. Oricine spune mutilare voluntară spune, de asemenea, atentat asupra vieții sale, mai ales în caz de sinucidere: este acesta arhetipul libertății individuale? Actul de dispunere prin excelență? În acest caz, ar fi necesar să se trimită la închisoare medicul care resuscitează autorul unei încercări de sinucidere pentru încălcarea libertății individuale. Dimpotrivă, se pare că sinuciderea nu este considerată de legea franceză ca fiind un act de dispunere de sine, până în punctul în care cel care împiedică pe cineva să se sinucidă este lăudat, în timp ce, dacă nu împiedică sinuciderea, el e considerat vinovat de non-asistență a persoanei în pericol.

– Care este poziția Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO) privind disponibilitatea corpului uman?

– Curtea Europeană a Drepturilor Omului, spre deosebire de dreptul francez, are o viziune extrem de individualistă, și se poziționează nu din perspectiva indisponibilității  corpului uman, ci din perspectiva dreptului de a dispune de propriul corp, parte integrantă a noțiunii de autonomie personală.

În recursul formulat în 1997 pentru „atentatul la viața privată“ de către autorii condamnați pentru practici sadomasochiste, CEDO a constatat că urmărirea penală a fost justificată, chiar dacă ea a constituit o încălcare a vieții private. Demnitatea, sistemul central al indisponibilității, a justificat intervenția societății, inclusiv între adulții care consimt. Dar, în 2005, pentru același caz, CEDO a justificat urmărirea penală din alt motiv: consimțământul unei victime nu a fost dovedit. Înțelegeți că, dacă s-ar fi dovedit consimțământul tuturor victimelor, urmărirea penală ar fi fost nejustificată.

Această a doua decizie contravine legii franceze: înseamnă că adulții care își dau consimțământul ar putea să consimtă orice și la orice și chiar la pierderea vieții lor. Singura limită ar fi ca actele lor să nu fie accesibile publicului. Din 2005, CEDO nu a generalizat, din fericire, această decizie. Dar ea dă tonul: dreptul de a dispune de propriul corp.

Indisponibilitatea, deplânsă de unii ca fiind un obstacol în calea libertății, este în schimb o abordare a libertății protectoare a persoanei, ce o împiedică să utilizeze abuziv  libertatea sa și îi pune limite. Să luăm exemplul sinuciderii: cel care împiedică pe altul să-și facă rău nu aduce atingere libertății acestuia, ci îl împiedică să comită un abuz asupra propriei persoane.

În plus, cei care pretind că „nu cer nimic de la nimeni” și pretind că „îi lasă pe toți să facă ceea ce vor” nu pot fi complet autonomi față de ceilalți: ei vor cere ajutor la prima lor problemă! Mai mult, un act uman are consecințe, mari sau mici, directe sau indirecte asupra întregii societăți: atunci când cineva dispune de corpul altei persoane, consecințele se raportează la ansamblul corpului social. Indisponibilitatea este expresia juridică a unei forme de solidaritate și a naturii noastre sociale. Numai Robinson Crusoe ar putea, probabil, să pretindă autonomie totală și absența totală a răspunderii față de actele sale.

[1] Inviolabilitatea protejează o persoană împotriva alteia. Acest principiu interzice altuia să acționeze asupra corpului meu fără consimțământul meu (art. 16-1 din Codul civil francez).

[2] Donarea nu este incompatibilă cu transformarea obiectului donării în marfă.

 

Despre sensibilitatea tinerelor

Interviu cu Miriam Grossman, dr. în medicină, pentru World Youth Alliance

Sursa: WYA.net
– Care sunt provocările ascunse și nevoile cu care se confruntă fetele care nu primesc astăzi informațiile de care ar avea nevoie ?

– Majoritatea oamenilor cunosc provocările sociale, educaționale, de sănătate și alte provocări, cu care se confruntă fetele tinere astăzi. Se trece cu vederea faptul că fetele au sensibilități biologice unice, care le sporesc vulnerabilitatea față de consecințele negative ale activității sexuale. De exemplu, din cauza sensibilității cervixului la adolescente, biologia spune fetelor să aștepte și să nu devină active sexual devreme. Cervixul lor este imatur și vulnerabil la infecții datorită unei zone delicate, numită zonă de transformare (zona T). Zona T este acoperită de un singur strat de celule, astfel încât bacteriile și virușii, în special HPV (virusul papilloma uman), pot să se instaleze cu ușurință. Cu timpul, zona T este înlocuită cu mai multe straturi de celule, mai greu de penetrat, făcând infecția mai puțin probabilă.

– Ce este educația sexuală „cuprinzătoare” și este ea importantă?

– Educația sexuală, la fel ca toate subiectele pe teme de sănătate, ar trebui să se bazeze pe adevăruri biologice. E evident, nu? Dar site-urile de internet și curricula creată pentru tineri de către educatorii sexualității „comprehensive” omit faptele biologice critice. Contrar afirmațiilor lor, aceste grupuri nu oferă tinerilor informații exacte din punct de vedere medical, informații la zi. Prioritatea organizațiilor precum Planned Parenthood și SIECUS realizarea unei schimbări sociale radicale. Deși este nobil să luptăm împotriva nedreptății sociale, scopul educației pentru sănătate trebuie să fie acela de a ține oamenii departe de cabinetul medical. Atunci când educația sexuală se bazează pe agende sociale în loc de știință, ea oferă tinerilor un fals sentiment de securitate, iar consecințele sunt dezastruoase.

– Abordarea dvs. în domeniul sănătății reproducerii și al educației sexuale s-a concentrat asupra metodelor bazate pe știință și cunoaștere. În ceea ce privește cercetarea și practica dvs, ce ați descoperit că lipsește materiei „educația sexuală cuprinzătoare”?

– Un număr uluitor de elemente critice sunt omise din sănătatea reproducerii și educația sexuală, printre care: – Comportamentul intim provoacă eliberarea unui hormon în creier, ce promovează sentimente de atașament și încredere, chiar dacă alături se află un străin. Acest lucru pare să fie valabil în special pentru fete și femei.
– Toate infecțiile cu transmitere sexuală și HIV sunt 100% evitabile prin întârzierea activității sexuale, prin căutarea celuilalt, care a așteptat, și, apoi, e important să rămâi monogam. Din perspectiva sănătății, acesta este idealul.
– Cervixul imatur al fetei îi sporește vulnerabilitatea la infecțiile genitale. Lăsând la o parte HIV, fetele și femeile suportă 80% din povara consecințelor negative ale comportamentului sexual timpuriu și cu mai mulți parteneri.
– Fecalele conțin agenți patogeni periculoși. Contactul sexual anal este asociat cu boli infecțioase grave cum ar fi salmonella, shigella și hepatita A, B și C.
– Fiziologia și anatomia anusului sunt foarte diferite de vagin. În ceea ce privește transmiterea HIV, actul sexual este cel puțin de douăzeci de ori mai periculos decât actul sexual vaginal.
– După cum se menționează pe ambalajul prezervativului, spargerea sa este mai probabil să apară în timpul actului sexual anal.
– Sexul oral cu mai mulți parteneri este asociat cu cancerul de gât. Există dovezi convingătoare că HPV cauzează cancerul limbii și al amigdalelor la fel cum îl generează în colul uterin.
– Chlamydia poate provoca probleme de infertilitate, chiar dacă este detectată și tratată în timp util. Materialele de educație sexuala asigura fetele că, dacă respectă instrucțiunile, merg și fac examen medical o dată sau de două ori pe an și iau antibiotice, când este necesar, se vindecă. Dar nu este întotdeauna cazul.

– În scrierile dvs., discutați despre legătura dintre hormoni și relația umană. Care este relația aici și cum îți modelează hormonii experiența și relațiile cu alte persoane?

– O femeie tânără are sensibilități biologice unice care îi sporesc vulnerabilitatea față de consecințele activității sexuale. De exemplu, relațiile intime eliberează oxitocină, un hormon predominant feminin, care combină sentimentele de atașament și încredere. Această substanță chimică transformă lumina roșie în lumină verde. Cu alte cuvinte, ea modifică chimia creierului, astfel încât o fată este mai probabil să treacă cu vederea defectele unui băiat și să-și asume riscuri pe care altfel nu și le-ar asuma. Asta trebuie să li se spună oamenilor, asta ar trebui să cunoască, împreună cu toată educația despre contraceptive și disponibilitatea avortului.

– Mergând mai departe, cum putem să protejăm și să informăm mai bine femeile și fetele?

– Trebuie ca educația sexuală să fie bazată pe biologie, nu pe ideologie. Biologia respinge categoric ideea că femeile sunt la fel ca bărbații. Fetele sunt protejate și informate atunci când își cunosc și își înțeleg darurile lor unice, mai ales sexualitatea lor. Acest lucru le face să ia decizii prudente cu privire la activitatea lor sexuală, să ia decizii care conduc la o mai bună sănătate a reproducerii, la o mai bună sănătate emoțională și psihică.

Legătura dintre contracepția hormonală, avort și cancerul mamar

Interviu cu dr. Gerard M. Nadal, profesor de biologie, microbiolog american

Site-ul „Fathers for Good”, la rubrica „Tați care merită să fie publicați”, l-a intervievat pe dr. Gerard M.Nadal despre legătura dintre avort, pilulă și cancerul mamar.

Gerard M. Nadal deține un doctorat în domeniul microbiologiei moleculare și, recent, a luat o poziție fermă față de legătura dintre avortul provocat și cancerul de sân. Multe studii au arătat legătura, iar biologia de bază explică motivul fiziologic. Cu toate acestea, o mentalitate a avortului, care există în zona științei și a mass-media, ține aceste fapte în umbră, spune dr. Gerard M. Nadal.

A predat timp de șaisprezece ani microbiologie, microbiologie medicală, imunologie, genetică, anatomie și fiziologie, biochimie și biologie moleculară, atât la Universitatea Saint John, din New York, cât și la Colegiul Manhattan, Riverdale, New York, ca profesor de biologie invitat (profesor visiting).

Dr. Nadal are 49 de ani, este căsătorit și tatăl a trei copii. În prezent, urmează un masterat în teologie la Universitatea Franciscană din Steubenville.

Fathers for Good (FfG):  Explicați pe scurt ceea ce înțelegeți prin legătura dintre cancerul de sân și avort.
Dr. Nadal: Am aflat pentru prima dată despre legătura dintre cancerul de sân și avort acum trei ani, când am dat peste o carte intitulată „Cancerul de sân, legătura sa cu avortul și pilula contraceptivă”, scrisă de medicul Chris Kahlenborn. Este carte importantă pentru cei care nu sunt medici.

Pe scurt, când femeile rămân însărcinate pentru prima dată, ele produc cantități enorme de hormoni – estrogen și progesteron – , care stimulează țesutul producător de lapte al sânului ca să sufere o proliferare masivă în primul trimestru. Aceste celule formează lobulii, imaturi și vulnerabili la cancer, de tip 1 și de tip 2. În ultimul trimestru, modificările hormonale vor face ca acești lobuli să se maturizeze în proporție de 85%, transformându-se în lobuli de tip 3 și 4, care sunt rezistenți la cancer. Terminarea sau întreruperea sarcinii prin avort provocat privează lobulii de tip 1 și 2 de maturizare, care se produce în ultimul trimestru, lăsând în urmă o mare parte a celulelor nou-formate, predispuse la cancer.

Majoritatea femeilor care au avut pierderi de sarcină au pierdut sarcinile tocmai pentru că nu au produs suficienți hormoni, estrogen și progesteron, care să prolifereze și să le modifice sânul. Prin urmare, aceste femei nu au același risc ca femeile care au avorturi provocate.

FfG: Cum este implicată pilula contraceptivă în cancerul mamar?
Dr. Nadal: Pilula conține doze foarte mari de estrogen și progesteron sintetic, care imită o sarcină urmată de avort lunar. Studiile au arătat rate înfricoșătoare de cancer de sân la femeile care iau pilula sau li se administrează terapia de înlocuire a estrogenului în menopauză. Ambele aceste medicamente au același mecanism în producerea cancerului mamar ca și avortul provocat. Un studiu recent ne face pe unii dintre noi să credem că forma sintetică a estrogenului din pilulă poate fi responsabilă de o formă deosebit de agresivă și mortală a cancerului de sân, numită cancer de sân triplu negativ.
Karen Malec este președintele și co-fondatorul Coaliției privind avortul/cancerul de sân și are un site web foarte informativ în acest sens.

FfG: Credeți că această legătură este ascunsă publicului, pentru a se proteja avortul la cerere?
Dr. Nadal:
Din păcate, nu este o părere. Pe 22 februarie, am scris un articol în Headline Bistro, care detaliază acest lucru. Unii cercetători, care favorizează avortul, spun un lucru în revistele de epidemiologie, pe care puțini oameni le citesc, apoi renunță la realitate, pentru a mulțumi politicile publice ce protejează și promovează avortul la cerere și contracepția hormonală. Cu toate acestea, ei cunosc mai bine ca oricine răul care li se face femeilor: 1 din 9 va dezvolta cancer de sân.

FFG: Unii ar spune că discutați despre o interpretare a datelor și că nu există nici un adevăr obiectiv, chiar și în știință.
Dr. Nadal: Dacă cineva a avut vreodată nenorocirea să cadă de pe o scară sau de a sparge porțelanurile bune ale mamei, poate cu siguranță depune mărturie despre adevărul științific al legii gravitației. În mod similar, cunoaștem factorii care vor crește probabilitatea de a dezvolta boli, deoarece avem certitudinea științifică în ceea ce privește fiziologia normală a corpului și fiziopatologia care rezultă din modul în care substanțele chimice sau microbii perturbă această funcționare normală. Același lucru este valabil și în legătura dintre avort, contraceptivele orale și cancerul de sân.

Când se fac încercări de a se modifica realitatea pentru a o adapta la o agendă, adevărul este primul care cade victimă și oamenii plătesc prețul cu trupul, mintea și sufletul lor pentru negarea realității obiective.

Când conduceam ședințele de reculegere de la colegiu, obișnuiam să descriu legea lui Dumnezeu, care funcționează ca șinele de protecție pe un drum de munte. El știe zonele periculoase. În această lumină, legea Sa devine eliberatoare, deloc constrângătoare. Ne eliberează, ca să ne trăim viața, neîmpovărați de suferința inutilă. Cu cât mai multe dovezi empirice descoperim în știință, cu atât mai mult ajungem să apreciem aceste șine de siguranță și cu atât mai mult putem preveni o parte din această suferință inutilă.

Pentru mai multe informații, vizitați blog-ul dr. Nadal https://gerardnadal.com/

„Capcana subtilă a familiilor numeroase sau o discuție incomodă despre iubire”

 Autor: Protopop Pavel Velicanov, 30 noiembrie 2016

Sursa: Bogoslov.ru, Pravmir.ru
Textul reprezintă o continuare a discuției despre problemele familiilor numeroase, după publicarea interviului , „Familia numeroasă este o chemare inaltă, nu o pecete a Ortodoxiei”, in care părintele ne dezvăluie in detalii opiniile sale cu privire la viața de familie.

Candva, C.S. Lewis in „Marea despărțire”, a remarcat: „Au fost in trecut oameni care erau așa de interesați să dovedească existența lui Dumnezeu, că ajungeau să nu le mai pese de Dumnezeu Insuși… de parcă Atotputernicul nu avea altă treabă decat să existe! Au fost și dintre aceia care erau așa de ocupați să răspandească creștinismul, incat au uitat de Christos. Omul! Il vezi in lucrurile mărunte. N-ai cunoscut niciodată un pasionat de cărți care, cu toate edițiile lui princeps și autografele primite, să-și fi pierdut puterea de a le citi? Sau un organizator de acțiuni de binefacere care să-și fi pierdut toată iubirea pentru săraci? Aceasta este cea mai rafinată capcană”. (C.S.Lewis, „Marea despărțire”, Humanitas, București 2013, p. 74).
Se pare că in una din aceste capcane ne-am prins, cand am inceput să vorbim despre familiile cu mulți copii. Totul a pornit de la interviul meu, publicat pe portalul Miloserdie.ru (partea I și partea a II-a), și de pașii făcuți, in continuare, in etape succesive, care au luat o amplitudine astronomică – pentru care, desigur, mulțumesc in mod deosebit. In practică, s-a dovedit o temă, vai!, cat de dificilă și cat de dureroasă, incat eu insumi nu m-am așteptat la așa ceva. La urma urmei, nu știi niciodată ce ar putea spune un preot tanăr, neadecvat, lipsit de experiență, intr-o conversație cu un reporter al unui portal, care nu este științific, ci unul obișnuit. Acesta nu este un articol fundamentat, nici măcar un editorial, să nu mai vorbim de o declarație de program. Cu toate acestea, o intensitate emoțională ridicată – și egală ca tensiune atat din partea susținătorilor inspirați ai publicației, cat și din partea adversarilor săi violenți – nu a lăsat loc presupunerii că o astfel de reacție e doar apogeul depresiei de toamnă, intensificat de inceputul postului Crăciunului. Avalanșa de scrisori, apelurile și mesajele m-au făcut să mă uit la problemele atinse in interviu sub un nou unghi.

In primul rand, aș dori să le mulțumesc tuturor celor care, intr-un fel sau altul, au fost implicați in conversație – cu excepția celor care au profitat de situația ajunsă in punctul de fierbere, pentru a-și „regla conturile” și să-și promoveze dorințele ținute demult in secret, de pe o „rampă de lansare” convenabilă. Dar acestea nu-s decat fleacuri, și, in general, conversația a inceput, iar din situația emoțională de delimitare de tipul „e de-al nostru, nu-i de-al nostru”, am intrat treptat intr-un dialog semnificativ la care tare am sperat. Prin urmare, aș dori să aduc o mică contribuție la acel interviu, o explicație a poziției mele.
1. Ce inseamnă „evitarea nașterii de copii”?

Principalul motiv pentru care interviul a fost retras de pe site-ul Miloserdie.ru – cum a subliniat redacția – a fost faptul că  multe „familii numeroase” au fost „deranjate” de apelul pe care l-au citit printre randuri de a „evita nașterea de copii și de a pune la indoială necesitatea de a respecta porunca biblică: «Creșteți și vă inmulțiți»”. Pentru că in interviu nu s-a spus nimic „evitarea nașterii de copii”, fie direct, fie indirect, dați-mi voie să-mi articulez poziția.
Expresia „evitarea nașterii de copii” poate fi citită foarte diferit. Evită nașterea de copii soțul, care refuză apropierea de soția sa, atunci cand ea, intr-adevăr,  il dorește – pentru că ovulația este in plină desfășurare! –, in zilele sfinte ale Postului Mare? Da, evită. Nu doar nașterea de copii, ci, de asemenea, evită indeplinirea indatoririlor conjugale binecuvantate. Ar putea să se supere soția lui? Are tot dreptul. Este păcat această „evitare”? Răspunsul este evident – cel puțin pentru oamenii imbisericiți.
Evită nașterea de copii soții, care au decis să facă avort, astfel incat să nu „plodească sărăcia?” Da, evită. Este permis acest lucru din punctul meu de vedere? Nu, nu este permis.
Evită nașterea de copii soții care iși doresc copilul n+1 din tot sufletul, pentru că se iubesc cu adevărat unul pe altul, dar in situația lor de viață actuală, următorul copil nu e real, și, prin urmare, incetează actul sexual conjugal, ce ar putea duce la o sarcina foarte dorită, dar nu la timpul ei? Da, evită. Au ei dreptul să facă asta? Da, au tot dreptul. Este o astfel de evitare păcătoasă? Să citim cu atenție „Bazele concepției sociale” și obținem răspunsul: nu. Se poate scrie mult și bine despre motivele de aici: de la incapacitatea de a aduce un n+1 nou-născut intr-un apartament, care e deja plin-ochi, iar toți ceilalți copii stau ca sardelele, pană la problemele de sănătate care pun in pericol viața mamei – dar nu este vorba despre asta acum.
Voi spune un lucru și mai teribil: evită oare nașterea de copii soțul care se culcă cu soția sa atunci cand știe cu siguranță că ea nu poate rămane insărcinată? Și aici nu contează din ce motiv: dacă varsta fertilă a trecut, sau pur și simplu așa sunt zilele, sau pur și simplu infertilitatea ei este un fapt obiectiv. Da, evită. Căci el iși pierde sămanța lui prețioasă destinată procreării in van. Este păcat? Și de aici vom trece ușor la următoarea intrebare.

2. Intimitatea sexuală: un organism sau un mecanism?
E admisibilă intimitatea sexuală, dacă nu e posibilă concepția – fără a preciza motivele? Am ajuns la problema-cheie – și ca să răspundem la ea, va trebui să incepem „de la Adam”. Ințeleptul și Bunul Domnul Dumnezeul nostru Il creează pe Adam, ca să-i permită să fie fericit. Deja există pentru asta frumosul Eden – Grădina Raiului. Dumnezeu Insuși – Sursa tuturor lucrurilor bune, cu Care comunică Adam in grădină, Prietenul său – și există o mare varietate de animale, care sunt, de asemenea prietenii mai mici ai omului primordial. Acolo există Puteri Netrupești ale Cerului, pe care Adam le-a cunoscut cu mult mai mult decat mintea noastră slabă le-ar putea imagina. Nu există doar un singur lucru: un egal al lui Adam. Toate sunt sau semnificativ mai inalte sau semnificativ mai mici. Așa că Dumnezeu o creează pe Eva – ca unică in univers, care este egală cu Adam, un tovarăș și ajutor de viață. „Nu este bine să fie omul singur” (Fac.2: 18), spune Domnul Dumnezeu. Iată cum explică Sf. Ioan Gură de Aur: „Nu vreau ca omul să fie singur, spune Dumnezeu, ci vreau să aibă oarecare mangaiere din această impreună viețuire; și nu vreau numai atata, ci trebuie să-i dau și ajutor asemenea lui”, vorbind de femeie. … Chiar dacă multe din animalele necuvantătoare il ajută pe om la muncile lui, dar nici una la fel cu femeia, inzestrată cu rațiune” (Sf. Ioan Gură de Aur, Scrieri, Omilii la Facere, Partea I, Omilia a XIV-a, trad. Pr. D. Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, București, 1987, p.163- n.t.). Și citim mai departe din Facerea: „Și a zis Adam: Iată aceasta-i os din oasele mele și carne din carnea mea; ea se va numi femeie, pentru că este luată din bărbatul său. De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa, și se va uni cu femeia sa; și vor fi amandoi un trup”. (Fac. 2:23-24.). Iar apostolul Pavel nu a găsit un mod mai bun de a descrie taina comunicării dintre Hristos și Biserica Sa, ce depășește orice inteligență, ca aceste cuvinte: „Taina aceasta mare este; iar eu zic in Hristos și in Biserică.” (Efes. 5:32).
Deja aud intrebarea: ce are a face „intimitatea sexuală”, care, așa cum știm din Scriptură, a inceput după cădere? Are a face pentru că intimitatea sexuală este o consecința inevitabilă a dorinței profunde de a fi impreună a oamenilor care se iubesc. Intotdeauna și in toate. Așa că Dumnezeu a pus in chiar in inima naturii umane dorința de nezdruncinat a soților unul față de altul. Chiar inainte de cădere. Si cum nu am specula noi din punct de vedere teologic pe tema „dacă nu ar fi fost incălcarea poruncilor, cum s-ar fi inmulțit strămoșii noștri?”, un lucru este clar: diferențierea sexuală și consecința inevitabilă a acesteia – depășirea ei in unitate completă, intr- „un singur trup” – au fost puse acolo de la inceput.

Și acum am ajuns la cel mai important punct. Dispare oare sensul intimității sexuale prin concepție?? Dacă ne uităm la om ca la animal – cu siguranță că da. Iar dovada este intregul regn animal. Mai ales in primăvară. Sau fiecare animal la timpul său. Da, chiar eu am auzit in mod repetat predici furioase din amvon, mai ales in mănăstiri, cu apel de a lua exemplul de la vaci și cai, care au perioada de montă o dată pe an, și numai voi, oamenii, intotdeauna „doriți cate ceva”, căci sunteți păcătoși și cuprinși de pofte! Dar problema este că, in mod inevitabil, și cel care predică, la o anumită profunzime, „dorește ceva” – că dacă nu ar „dori”, tot patosul său religios s-ar dezumfla repede, ca un balon. Insă el, dacă este un bun monah, cu faptele sale, cu rugăciuni și prin alte modalități a invățat să le sublimeze, să ducă „dorirea” sa din sfera trup-suflet, in sfera spirituală – sau măcar, așa, undeva pe aproape. Și dacă el ar fi „dorit”, ca un cal, o dată pe an, mi-e teamă că energia sa nu i-ar fi ajuns nici măcar pentru lucrurile cele mai elementare, să nu mai vorbim de faptele inalte. Omul fără sex este  „gol”, „fără valoare”, nu e bun de nimic. Neurologii moderni nu mint: sexul cu adevărat se invarte in jurul corpului (pentru a folosi terminologia lui V.V. Rozanov), dar in nici un fel cu el corpul nu se epuizează! Hormonii și restul nu sunt mai mult decat o urmare a proceselor profunde, care au loc in personalitatea umană și sunt reflectate (sau sunt in alt mod legate) de creier. Potrivit lui Dick Swaab, un neurolog celebru, in cartea sa „Noi suntem creierul nostru”, „sexul incepe și se termină in creier”, și nu in organele genitale.

Dar dacă e să ne uităm la om nu ca la un dobitoc in călduri, ci ca la chipul lui Dumnezeu – fie el șters și stramb, dar nu fără speranță și de neindreptat – imaginea se schimbă complet. Dacă sensul căsătoriei – este iubirea, dorința de a implini prin tine cealaltă jumătate a ta și prin aceasta să dobandești integritate, atunci va fi inevitabilă disocierea intre actul sexual și procreare. Sunt procese legate intre ele, fără indoială, dar care nu sunt condiționate unilateral. Doar e posibilă reproducerea, fără nici un fel de iubire, ca act fiziologic? Foarte ușor! Dar e posibil să iubești – mult, cu adevărat, pană la moarte – fără nici o implicare a corpului in această iubire? Vreți să spuneți, da? N-o să vă cred! Va conduce această iubire la coitus sau se va limita la alte forme de „materializare”, de tipul cadourilor la ziua de naștere, aparent absolut „imateriale” – este o chestiune deja de variante ale gamei, dar nu de esență.

Dacă soțul și soția se iubesc unul pe altul nu „pentru că sunt căsătoriți, și de asta trebuie să se iubească, chiar dacă nu se pot suporta unul pe altul”, ci pur și simplu pentru că se iubesc – problema actului sexual și al oportunităților procreării legat de aceasta, o pot rezolva ei inșiși foarte bine, fără nici un ajutor din partea altcuiva – duhovnic, părinți sau prieteni. Este problema lor și numai a lor. Al treilea e in plus. Mai precis, există intotdeauna un al treilea, dar acesta este numai Dumnezeu Insuși, in fața Căruia ei stau continuu – in pat, in bucătărie sau in biserică. Nu mă indoiesc că vor primi de la Domnul, de dragul iubirii lor jertfitoare, judecata de a ințelege cand și cați copii să aștepte in familia lor.

3. Copii versus soți
Un alt aspect, despre care s-a vorbit mult in interviu este  prioritatea relațiilor dintre părinți. Dacă mariajul se transformă intr-o „mașină de făcut copii” fără frană – și anume aceasta, și nu uniunea a doi oameni care se iubesc in Hristos, devine ținta familiei – sunt un oponent ferm al unei asemenea abordări. Copiii – indiferent de număr – sunt rodul dorit, binecuvantat al iubirii dintre soți. Și, in familie, ei apar in mod natural, și nu după  „instrucțiunile” cuiva. Dar nu ne oprim asupra acestui aspect – toate detaliile sunt discutate in interviu. Pot doar să rezum cu un aforism minunat: cel mai bun lucru pe care-l poate face un tată pentru copiii săi este să-și iubească soția.

4. „Dumnezeu ne dă un copil, dar ne dă și o paine”
Dacă cred că formula „Dumnezeu ne dă un copil, dar și posibilitatea de a-l hrăni” este universală? Nu, nu cred. Susțin eu oare că această formulă nu funcționează niciodată niciunde? Nu, nu spun asta. Și din propria mea experiență, și din exemplul altor familii eu pot depune mărturie in mod repetat: da, intr-adevăr Domnul „sărută intenția” și in chip de nepătruns are grijă de cei care duc muncile familiilor numeroase.
Dar, inseamnă că putem uita de chemarea lui Hristos, inainte de a incepe ceva important – să gandim, să cantărim condițiile obiective și oportunitățile? „Că cine dintre voi, vrand să zidească un turn, nu stă mai intai și-și face socoteala cheltuielii, dacă are cu ce să-l isprăvească? Ca nu cumva punandu-i temelia și neputand să-l termine, toți cei care vor vedea să inceapă a-l lua in ras, zicand: Acest om a inceput să zidească, dar n-a putut isprăvi. Sau care rege, plecand să se bată in război cu alt rege, nu va sta intai să se sfătuiască, dacă va putea să intampine cu zece mii pe cel care vine impotriva lui cu douăzeci de mii? Iar de nu, incă fiind el departe, ii trimite solie și se roagă de pace.”(Luca 14:28-32). Sfantul Grigorie Dialogus scrie: „Trebuie să ne gandim dinainte la tot ceea ce facem”. Acest lucru nu anulează fapta credinței: nu vom putea conta pe toate opiniile „pro” și „contra”, dar atunci cand nu există nici o soluție evidentă, este necesar să ne oprim și să așteptăm. Intr-una din mănăstirile egiptene, pe care am avut șansa să o vizitez recent, părintele stareț al mănăstirii a răspuns foarte simplu la intrebarea cum să se ia decizii: „Dacă este pace, bucurie si iubire – decizia poate fi luată. Dacă măcar unul dintre aceste trei lucruri lipsește – nu poate fi luată nici o decizie, pană nu va apărea dovada existenței acestuia.” O abordare formală a inevitabilității concepției in viața de cuplu exclude insăși posibilitatea acestui – nu mă tem să spun! –  exercițiu spiritual al judecății și luarea responsabilă a deciziei insăși – pentru apariția in lume a omului.
Dacă intr-o familie in care domină iubirea intre soți, copiii sunt bucuroși și satisfăcuți, și nu deprimați cronic, nu există nici un obstacol evident pentru multiplicarea și extinderea familiei – este grozav! Nu putem decat să salutăm și să sprijinim nașterea următorilor membri norocoși, care s-au născut in această familie. Și Dumnezeu – fără indoială! – le va fi alături, va fi Primul Ajutor. Dar dacă există o problemă evidentă – o boală cauzată genetic, care deja a afectat starea de sănătate a altor copii, venituri extrem de mici, oboseala cronică a soților, dependența de alcool sau droguri a unuia dintre soți  și altele asemenea – nu trebuie să transformăm conceperea unui alt copil intr-o provocare pentru Domnul Dumnezeu: „Iată – acum ajută-ne! Nu ne-ai dat apartament cu trei camere pentru cinci copii, acum nu mai ai incotro, cu șase!”. Toată viața noastră creștină nu se construiește pe provocări in relația cu Domnul Dumnezeu, ci prin atenta ascultare a voii Sale – și pe ințelegerea a ceea ce trebuie făcut și cum trebuie făcut, intr-un anume moment al vieții noastre, acceptand cu recunoștință realitatea in care te afli. Și aici nu există rețete universale – și de ce ne-ar trebui, atunci cand alături stă permanent Cel mai important Bucătar-șef al vieții noastre?
Copiii – sunt bucățele din raiul pierdut, și nu „locul vulnerabil al Domnului Dumnezeu”,  in care batem cu incredere pentru noi bonusuri. El ne iubește pe toți la fel – și pe cei mici, și pe cei mijlocii și pe cei mari. Buni și răi. Inteligenți și proști. Onești și mincinoși. Harnici și leneși. Nu este necesar să-L impingem ca să-Și manifeste iubirea – noi și așa ne scăldăm in iubirea Sa.

5. Familia numeroasă și capacitatea de a raționa

Nu există nici virtute, nici viciu in a avea n număr de copii: mai mulți, mai puțini, de mijloc… Dar există o virtute  a judecății, care nu are nici o legătură cu „alegerea rațională”, oricat ar părea de ciudat. Capacitatea de a raționa – nu să-ți fundamentezi și pregătești situația in mod logic, ci să o vezi „de sus”, dacă nu „mai de deasupra” – este darul lui Dumnezeu, pe care trebuie să-l ceară fiecare creștin, indiferent dacă are deja nu știu cate nivele de studiu și grade științifice. „Diakrisis” (gr.) – raționamentul – este unul dintre darurile Sfantului Duh, capacitatea de a distinge binele real de cel imaginar, aparent. La urma urmei, și dușmanul oamenilor tinde intotdeauna să ne impingă spre extreme, luandu-și pe masca unui inger de lumină: poți să cazi nu doar inapoi, ci și inainte. Rău este să ucizi pe cei concepuți in uter, dar și atunci cand iți iei o povară prea mare, de care ești apoi epuizat și cazi in disperare, nu e bine. Orice virtute, luată asupra sinelui, fără judecată, este periculoasă și plină de consecințe. Și nici o „comandă” – indiferent de la cine vine: de la stat, din familie, din comunitate, parohie sau de la oricine – nu se poate substitui judecății personale, căci tot tu va trebui să te descurci!”… Nici catolicii nu sunt iepuri, dar nici ortodocșii, șoareci.
6. Despre mine
Nici interviul și nici această publicație nu ar fi apărut, dacă nu m-aș fi pomenit, dintr-o dată, singur, fără soție, cu patru copii. Și este adevărat. Ar fi continuat viața noastră clasică, destul de „șablonardă” de familie ortodoxă, cu nașteri regulate, cu soția obosită, și un soț care e intotdeauna absent de la importante evenimente din biserică, dar care, cel puțin, iși poate hrăni familia. Presupun că și copii am fi avut mult mai mulți pană in prezent. Dar Dumnezeu a judecat altfel: dintr-un motiv oarecare s-a dovedit a fi important pentru El să-mi dea rolul despre care eu aveam cea mai superficială, pur teoretică idee. Și acum pot să spun cu responsabilitate: dragi mame de copii mulți, puțini sau cu un număr mediu de copii! Toate sunteți inteligente și eroine. Fără nici un „doar dacă …”. Nici unui bărbat nu-i trece prin cap, nici măcar in cel mai groaznic vis, ce faceți in fiecare zi și in fiecare ceas,  trăgandu-vă, din nu se știe ce fantană tainică, puterea, inspirația și dragostea pentru acest serviciu jertfelnic. Noi, bărbații, nu suntem așa. Noi nu putem să facem asta. Dragostea de mamă e un mister. Și numai pomenindu-ne  in pielea voastră, incepem să ințelegem ce inseamnă pentru voi incă un copil in familie. Chiar dacă scoatem componenta materială. Chiar dacă aveți un ajutor in gospodărie. Chiar dacă vă arătați din plin sănătatea fizică, la fel ca preafrumoasa lui Nekrasov, chiar dacă aveți un psihic de fier. Și imi amintesc foarte bine poziția  acelui „cap de familie”, care, mai ales, nu se deranjează in mod special, dacă jumătatea sa mai dorește sau nu o naștere cu toate consecințele – procrearea să fie salvată! –, că indatoririle conjugale trebuie să și le indeplinească. „Dumnezeu dă un iepuraș, dar și o poieniță!”… Iar noi pentru ea ne vom ruga și mai mult și vom atarna de rasă stelele familiei numeroase. Doar dacă nu moare in următoarele nașteri…
Acum, eu știu doar un singur lucru: soția nu este un „mecanism de naștere de copii”. Și nu e pur și simplu un „ajutor” și o „inspiratoare”. Este un om la fel de viu, la fel de unic și de prețios ca și mine. Pe ea nu o poate inlocui nimeni. Nici tu, nici copiii tăi. Și ea are tot dreptul să aștepte de la tine o atitudine grijulie, responsabilă și atentă, cu respectarea deplină a dreptului său de a nu fi de acord cu tine. Inclusiv in problema numărului de copii. Și, avand grijă de ea, de sănătatea ei spirituală și fizică, ca ea să fie cu siguranță foarte fericită langă tine, acest lucru nu se compară cu nici un apel la o serie nesfarșită de nașteri. Indiferent cine ar spune asta.

Interviuri © Asociatia Provita Media

Familia numeroasa este o chemare inalta si nu o pecete a Ortodoxiei, partea a II-a

Despre perfidia cuvantului „trebuie”

Interviu  cu Pr.Pavel Velikanov , a dialogat: Daria Roscenia, 29 noiembrie 2016

Sursa:  Pravmir.ru

Cea de a doua parte interviului cu starețul Manastirii Sviato-Troitkaia Serghieva, Piatnitskoe Podvorie din Serghiev Posad, profesor asociat al Academiei Teologice din Moscova, redactor-sef al portalului Bogoslov.ru, parintele protopop Pavel Velikanov. Interviu realizat de Daria Roscenia. Multumiri speciale Dariei pentru intrebari!

– Recent, pe site-ul nostru am publicat un sondaj al soților din familiile ortodoxe cu mulți copii. Atunci cand bărbații și femeile au fost intrebați despre rețeta familiilor lor mari, toți au spus un singur refren, la unison: „Pentru a fi o familie fericită, trebuie să iubești această viață, cu mulți copii; să-ți placă să ai grijă; să-ți placă să rezolvi probleme; să-ți placă să discuți … pentru că, dacă toate acestea le faci ca pe o datorie, te poți istovi”. Am o intrebare pentru dvs: dar dacă ai  incercat și ți-ai dat seama că nu ai puteri? Există, doar, și din cei care nici nu iubesc, nici nu se descurcă, nici nu suportă. Aveți o rețetă, ca tată cu copii mulți?

– Aici, in general, nu există nici o rețetă, afară de una universală: atunci cand o persoană invață să iubească, este intotdeauna dureros. Doare pentru că trebuie să treci mereu peste sine; trebuie să inveți să găsești un fundament ca să renunți la sine. Iar atunci cand acest proces incepe să aibă loc la o persoană, la părinte, copiii lui nu pot să nu-l iubească.

Și toate aceste elemente de stimulare care au in față cuvantul „trebuie”, „trebuie să iubești” ș.am.d.  sunt un pic perfide. La urma urmei, Hristos nu ne-a spus niciodată  că „trebuie să iubești”. El a spus: „Să vă iubiți unul pe altul!”. Iar asta nu inseamnă că ești „obligat să iubești”. El a vorbit cu sensul de perspectivă, in direcția in care ne mișcăm. A iubi nu este o cerință. E bună iubirea dacă e o cerință?! Iubirea este o condiție de viață, nu o cerință, ințelegeți?

Și, dacă nu avem această ințelegere, dacă peste tot ți se spune „trebuie”, ca rezultat avem o iubire „fără căldură”, forțată.

Adesea, acest lucru se datorează faptului că facem multe „cu mintea”. Iată, am auzit cuvinte potrivite, am invățat schemele corecte din surse de incredere și binecuvantate – și in toate aceste lucruri incepem să incercăm să ne incadrăm corect. Ca rezultat, avem o viață „in imagine”. Care, in cele din urmă, „il mănancă” pe purtătorul său.

Dar, dacă ne orientăm către Mantuitorul ca la singurul camerton al umanității și al dreptății in toate, nu vom face așa. La urma urmei, el nu juca rolul unui evreu pios, nu se uita cu atenție la reacțiile altora, nu incerca să evalueze cat de eficiente sau ineficiente le erau cuvintele. El era profund firesc. Era sincer. Il durea inima cand L-a văzut pe Lazăr in mormant. Și a plans. Cand a văzut, chiar la intrarea in templu, și nu in afara lui,  că [oamenii] erau jupuiți de șapte piei pentru animalele de sacrificiu – S-a infuriat. Acest lucru este o sinceritate copilărească profundă; El nu avea ceea ce noi astăzi am numi cenzură interioară, „corectitudine”, adoptate de noi in sistemul nostru de coordonate. Această „corectitudine” a noastră nu exista la Hristos. Prin urmare, El depășea liber convențiile, chiar și rigorile legii – cand a văzut că e nevoie. Duminica recentă s-a citit Evanghelia invierii fiului văduvei din Nain. (n. red.: In Evanghelia după Luca 7:11-16 se vorbește despre intalnirea lui Hristos, pe drumul spre orașul Nain, cu o văduvă care iși ducea unicul fiu la groapă. Iisus a mangaiat-o pe femeie și l-a inviat pe băiat). Gandiți-vă că trebuie sa fii complet nebun din punctul de vedere al oricărui evreu pios, ca să atingi catafalcul unui cadavru! Acest lucru, potrivit legii iudaice, este o incălcare gravă a ritualului! E ca și cum ai sta azi, in Postul Mare, in biserică și ai manca o bucată de berbec.

Dar pe Iisus Hristos nu Il oprește ritualul. Pentru că in El nu există dualitatea noastră artificială, ca atunci cand noi, pe de o parte, ințelegem că trebuie să fim intr-un fel, dar, de fapt, ne comportăm altfel. Ne transformăm intr-o anumită interfață, prin care traducem ceea ce ar trebui să fie, din ceea ce nu avem, dar am fi vrut foarte mult să avem… Mi se pare că cea mai mare problemă a familiilor noastre ortodoxe mari constă in faptul că ele trăiesc cu anumite modele și atitudini impuse din afară.

Sunt tipare impuse de oameni și de un mediu, care, in general, nici nu știu ce inseamnă copii, familie, relații interpersonale, și care sunt dificultățile și problemele unei familii mari.

De multe ori, sunt experți in educația copiilor, care nu sunt părinți cu experiență, nu cresc cu succes mai mulți copii – și nici chiar cei care au un singur copil –, anume cei fără copii sunt capabili să spună cuvinte corecte și inalte. Dar toate aceste cuvinte vin mai mult din minte, din cărți, din teorie, mai degrabă decat din practică. Iar cand familia se dovedește a fi ostatica acestor modele inteligente, corecte, evlavioase, in mod inevitabil, se confruntă cu o criză gravă. Calea de ieșire din această criză este de obicei ruperea tiparului. Altă ieșire nu poate fi. Și cei care nu au fost in măsură să treacă peste aceste șabloane, in mod inevitabil, vor descoperi, mai devreme sau mai tarziu, că o mare parte din recomandări, pe care s-au concentrat, pur și simplu nu funcționează. Este o etichetă, un bluf, oferit ca ceva suficient și infinit de important, ce funcționează in mod eficient, dar, de fapt, se dovedește a fi de importanță redusă sau adesea nici măcar atat.

Suferința de dragul iubirii – oare nu este iubire?

– Ce să facem? Chiar nu există nici un sfat practic?

– Există doar un singur sfat practic. Este necesar să lucrăm și să studiem o știință foarte complexă, numită „arta iubirii”. Și să punem corect accentul pe priorități. Pornind de la familia dvs. concretă, și nu de la un „ideal abstract”.

In primul rand, să desăvarșim arta iubirii a unuia față de celălalt, iar apoi – față de copiii noștri și față de alții. Trebuie să poți iubi. Și de asta trebuie să invățăm in mod conștient. Acest lucru nu e ceva evident, cum s-ar părea la inceput.

Schema clasică este atunci cand un cuplu de tineri ortodocși se instrăinează unul de celălalt, cu fiecare nou copil. Totul se aruncă in cazanul comun al asigurării viitorului copiilor. Unul pentru altul nu mai au nici timp, nici energie și nici dorință. In loc de „empatia” unuia pentru celălalt, cunoașterea reciprocă, a construirii relației unuia cu altul, a funcționat, ca să spunem așa, „fabrica de copii” și asigurarea viitorului lor – căci numai asta poate fi justificarea apropierii ca „desfranare legalizată”, pentru cei care nu se pot infrana. Dar dacă ei, chiar inainte de căsătorie, și-ar fi recunoscut sincer unul altuia că sarcina principală a bărbatului este de a-și lăsa soția insărcinată și de a-și asigura financiar familia, care crește constant, iar a soției este să nască regulat, să educe, să fie in același timp menajeră, bucătar, guvernantă și conducător auto, iar acest lucru, 99% din viața lor conjugală, nu sunt sigur ar fi dorit să se căsătorească, avand o astfel de perspectivă.

– Una dintre situațiile dominante din mediul nostru este justificarea relațiilor sexuale numai pentru conceperea de copii. Mulți doresc să vadă căsătoria astfel. Dar să judecăm logic in această chestiune. Dacă unicul scop al apropierii conjugale este procrearea și atat, atunci singura perioadă permisă pentru acest lucru e momentul ovulației, care trebuie să fie calculat cu atenție, astfel incat să nu „dăm greș”. Tot restul perioadei [potrivit acestei logici] – ca să vorbim cinstit! – e păcat! Dar lucrurile nu se sfarșesc aici: dacă am calcula cat de mulți copii in medie ar trebui să se nască intr-o astfel de familie „corectă”, atunci nu vor fi 3-4 și nici chiar 5-7 copii, ci chiar mai mult de zece. Aritmetica e simplă: chiar dacă o femeie se căsătorește la 25-27 de ani, perioada ei de fertilitate e de aproximativ 30 de ani. Chiar dacă ea naște o dată la trei ani – și in realitate se poate intampla și mai des, deja ea va naște 10 copii! Apare o intrebare destul de logică: ce se intamplă cu familiile care „se opresc” la al treilea sau la al cincilea copil – cand „procesul de producție”, s-ar părea, că e „reglat fin”? Oare soții incetează să mai doarmă in același pat și iau asupra lor eroismul „călugăriei in lume”? Mă indoiesc foarte mult! Imediat după n-lea copil, evident, familia se vede forțată să rupă șablonul impus „din minte” – sau să-și inceteze existența.

– Nu poți să te uiți la apropierea dintre soți, ca la un preparat biologic sub microscop. Aceasta este Taina celor doi, si numai a lor: este o continuare a angajamentului lor, ca personalități, la unitatea spirituală și fizică profundă, sunt „un singur trup”, fără absorbția unuia de către altul, fără a se distruge unul pe altul. Iar conceperea unui copil este o urmare firească, dar nu condiția absolută a acestei apropieri. Concepția nu epuizează semnificația și plinătatea a ceea ce se intamplă intre soțul iubitor și soția iubitoare. Pr. Valentin Svențițki a observat un detaliu foarte important: „Simțirea sexuală in tensiunea sa cea mai mare tinde să creeze o «identitate unică». Copiii sunt rezultatul unei probleme interioare nerezolvate in iubire. Natura face posibil transferul acestei probleme generației următoare”.

Iubirea adevărată nu se ia „din aer”. Aceasta este o abilitate specială, care s-a atrofiat cu totul in societatea noastră post-sovietică. Și cred că de fiecare dintre noi depinde măsura in care putem iubi, și cel puțin să nu ne rănim reciproc, ca să putem reinvia societatea noastră. Dar copiii copiază in mod inevitabil, modelul relațiilor din familie, și apoi le traduc deja in propriile lor familii – sau, dacă le conștientizează, incearcă să le depășească in mod dureros.

Cum a spus Mantuitorul? „Intru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii”. (Ioan, 13:35) El nu a spus că, dacă veți avea cinci copii, dacă vă veți impărtășiți săptămanal și veți ține Postul Mare, dacă veți citi canoanele și acatistele, ci a spus că ne Va cunoaște „dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii”. Iar această dragoste nu poate să nu fie evidentă pentru cei din jur. Ori este, ori nu.

In „Concepția socială de bază” (a Bisericii Ortodoxe Ruse), se prevede in mod clar: „Pentru creștini, căsătoria a devenit nu doar un contract legal, un mijloc de procreare și de satisfacere a nevoilor naturale temporare, ci, in cuvintele Sf. Ioan Gură de Aur, «o Taină a iubirii», o uniune veșnică a soților in Hristos”. Și nu știu dacă poate fi spus mai bine decat ceea ce urmează: „soții sunt responsabili in fața lui Dumnezeu pentru educația completă a copiilor. Una dintre modalitățile de a aplica o atitudine responsabilă față de nașterea lor este abținerea de la relațiile sexuale pentru un timp. Cu toate acestea, trebuie să ne aducem aminte de cuvintele apostolului Pavel adresate soților creștini: «Să nu vă lipsiți unul de altul decat cu bună invoială pentru un timp, ca să vă indeletniciți cu postul și cu rugăciunea, și iarăși să fiți impreună, ca să nu vă ispitească satana din pricina neinfranării voastre.»(1Cor.7:5). Este evident că deciziile in acest domeniu soții ar trebui să le ia, prin consimțămant reciproc, prin apelarea la sfatul duhovnicului. Acesta din urmă trebuie să aibă prudență pastorală și să țină seama de condițiile specifice ale vieții de cuplu, de varsta lor, de sănătatea lor, de nivelul lor de maturitate spirituală și de multe alte circumstanțe, distingand intre cei care se pot «acomoda» la cerințele ridicate de abstinență și cei cărora acest lucru nu «le este dat» (Mat. 19:11), și preocupandu-se, in primul rand, de păstrarea și intărirea familiei. Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse, in decizia din 28 decembrie 1998, a specificat preoților care fac lucrare duhovnicească despre «inadmisibilitatea constrangerii sau a indrumării enoriașilor, impotriva voinței lor, la … refuzul relațiilor conjugale in căsătorie», de asemenea, a amintit preoților despre necesitatea de a «păstra o ireproșabilitate deosebită și o prudență pastorală specială in discutarea cu enoriașii a chestiunilor legate de diverse aspecte ale vieții lor de familie»”.

– Dar ca să inveți să iubești, ai nevoie de timp, de mult timp.

– Asta e. E nevoie de timp și de efort, pentru că restul e incomparabil ca importanță și ca rezultate in timp.

– Și să ne intoarcem la planul material, acolo unde deja sunt mulți copii,  deja familia numeroasă e un fapt. Iată cum se vorbește despre familiile numeroase: trăiesc, săracii, in trei metri pătrați, și nimeni nu are un loc al său. Părinții nici nu-și văd capul de treburi, pentru că trebuie să caștige pentru trai,  să stea mereu in jug, ceea ce implică oboseală cronică. Atunci cand să mai inveți să iubești? In ce moment?

– Acești oameni sunt in această situație, pentru că ei sunt ostaticii șablonului de care vorbeam, care o dată le-a fost impus de o anume autoritate „inaltă”.

– Stați puțin, dar cum trăiau oamenii inainte? De exemplu, in urmă cu o sută de ani, familia mare era o normă, ceva obișnuit, mai degrabă decat o excepție. Adică ei nu aveau astfel de probleme?

– Nu știu. Dar am avut ocazia să discut cu oameni care s-au născut in 1910-1920, in familii de țărani, și am simțit acut lipsa lor cronică de iubire. Da, erau adulți, care și-au făcut familiile lor, au avut copii și nepoți, dar au rămas aceiași lupi inrăiți toată viața, care au trebuit să supraviețuiască și să se lupte pentru locul lor sub soare. Pentru stat, pentru muncă, pentru carieră – poate asta nu a fost rău. Dar faptul că in familiile lor nu au cunoscut dragostea, nu au avut abilități de a iubi – e un fapt. Așa că n-aș idealiza acele familii și acel trecut.

– Nu știu dacă părinții cu mulți copii de astăzi au avut experiența anterioară a iubirii, dar, de multe ori, am impresia că aceste familii sunt obligate să trăiască după principiul: să reușești, să primești, să apuci – și toate acestea de dragul copiilor. Fie că este vorba de un bilet gratuit in tabără, la teatru sau la concert, din setul de oferte sociale. Acest lucru sună ca un refren: „Din fericire, am reușit, am apucat, am avut norocul”. Sau „puneți-vă in situația mea” sau „există reduceri pentru familiile numeroase?”. Și avem in fața ochilor o serie de mici succese de zi cu zi de asemenea chilipiruri și goana pentru bunăstarea familiei mele numeroase, de multe ori, fie prin umilire, fie printr-un eșec complet, total și indiferență. Și asta este, de asemenea, o formă de iubire?

– Atingeți un subiect foarte profund. Dar eu văd aici altceva. In toate acestea, stă compensarea profundă a acelei probleme, in care o persoană se găsește din cauza faptului că are mulți copii. Dar nu e normal. Astfel de oameni sunt ostatici. Nu poți să vezi familia numeroasă ca fiind „o pecete a Ortodoxiei”. Acest lucru nu este o pecete, ci o chemare, iar cel care s-a decis să răspundă acestei chemări – bravo lui, este un erou. Acești oameni trebuie sprijiniți pe deplin, de stat, de parohie. Sprijiniți, dar nu forțați, atunci cand nu sunt pregătiți pentru asta, mai ales atunci cand relația lor și așa e șubredă.

Ințeleg că nu sunt in trend cu raționamentele mele. Dar am un sentiment puternic că familia numeroasă nu este deloc rețeta universală pentru mantuire. Eu cred și insist ca, in  căsătorie, e primordială relația dintre soț și soție. Și e bine atunci cand un număr mare de copii consolidează aceste relații, le aduc la un nivel mai serios și mai profund.

Dar cel mai adesea se dovedește că soțul și soția devin mașini pentru intreținerea copiilor.
Iar cand copiii se „imprăștie”, soții se uită unul la celălalt cu ochii goi, epuizați, de multe ori neințelegand – ce fel de coșmar a fost aici? Și ce coșmar ii mai așteaptă, pentru că ei nu știu ce să facă unul cu altul, pentru că, in viața lor, in afară de copii nu era nimic. De-a lungul ultimilor 20-30 de ani, poate au invățat să „funcționeze” cu succes unul cu altul, dar la o ințelegere mai profundă reciprocă așa și nu au avansat. Sunt convins că este imposibil să consideri familia o mașină de făcut copii.

Semnificația relației dintre soți in familie este mult mai inaltă și mai profundă, ea merge dincolo de procreare. Familia nu este o perioadă pe care o parcurgem, așteptand bătranețile. Nu este corect și nu este normal, dacă, in familie, soții nu au posibilitatea să comunice pe deplin unul cu altul, dacă nu există nici o posibilitate de a te adanci in taina sufletului celuilalt, de a invăța să respecți libertatea celuilalt, de a nu-l reduce pe celălalt (pe el sau pe ea) la „limite dinainte determinate”.
Nici un număr de copii nu poate fi o justificare a imposibilității unei reale și profunde legături dintre sufletele acestor oameni. Pentru că reiese că iubirea dintre oameni a servit doar ca un stimul pentru a concepe – și cu asta toată energia s-a epuizat și s-a terminat. Și apoi a intrat in funcțiune mașina deservirii celor care s-au născut. Dar această mașină se va opri inevitabil – și, mai departe? Să te inhami ca bunică și bunic?

Principalul sens, misiunea familiei sunt date de Dumnezeu și constau in faptul că familia este un spațiu de concentrație maximă a iubirii in lume. Dacă copilul nu simte această dragoste cu toate celulele organismului său, dacă el vede că părinții sunt băgați in anumite situații, impuse din exterior, și se fac ostaticii acestor șabloane, drept pentru care au ochii stinși, fără viață, fără nici o bucurie, chiar de dimineață, mi se pare, că ceva e greșit la noi „la conservator”: notele sunt perfecte, doar că artiștii au probleme cu auzul…

Interviuri © Asociatia Provita Media

Familia numeroasă este o chemare înaltă, și nu o pecete a Ortodoxiei, partea I

Sursa: Pravmir.ru, 28 noiembrie 2016
Interviu cu starețul Mănăstirii Sviato-Troițkaia Serghieva, Piatnițkoe Podvorie din Serghiev Posad, profesor asociat al Academiei Teologice din Moscova, redactor-șef al portalului Bogoslov.ru, protopopul Pavel Velicanov. A dialogat Daria Roșcenia. Mulțumiri speciale Dariei pentru intrebări!

E ceva greșit in conservatorismul nostru sau sunt reflecțiile părintelui Pavel Velikanov despre familie ca spațiu al concentrației maxime a iubirii?

Demult nu am mai auzit termenul „a plodi sărăcia”. De parcă cineva l-a exclus din lista reproșurilor obișnuite. Ceea ce nu este un semn al unei oarecare imbunătățiri a societății, ci poate recunoașterea ca normă a familiilor mari? In general, confuzia și nemulțumirea celor din jur se află in aer. Nu intamplător, apar articole in care familiile cu mulți copii sunt rugate să impărtășească povești despre fericirea de familie și bucuria creșterii copiilor intr-o familie mare, nu despre dificultăți. Ca să ne risipească indoielile. Și nu este o comandă de stat, nu e o politică de promovare a familiei mari. Pe fondul reclamelor de publicitate a noilor cartiere ale capitalei, de genul „Inmulțiți-vă!” – aceste observații marginale sunt mai mult ca o incercare de a simți, de a pipăi. Dar cum se simt, intr-adevăr, cei cu mulți copii? Sunt bine? Familia numeroasă este bunăstare sau nefericire, fericire sau dificultăți infinite?
Despre problemele familiei numeroase și caracterul lor ne-am decis să vorbim cu starețul Mănăstirii Sviato-Troițkaia Serghieva, Piatnițkoe Podvorie din Serghiev Posad, profesor asistent al Academiei Teologice din Moscova, redactor-șef al portalului Bogoslov.ru, protopop Pavel Velikanov, care, intamplător, este de asemenea tatăl a patru copii. Discuția a fost mai mult decat neașteptată.

Cand binele se poate transforma intr-un dezastru

– Părinte Pavel, aveți sentimentul că atitudinea față de familiile numeroase in Rusia este de desconsiderare și iritare: de felul, i-au făcut, iar acum cer să le rezolvăm problemele? Și, in ce măsură această atitudine este constantă?
– Nu am un răspuns clar. Personal, nu am intalnit o atitudine negativă pronunțată față de familiile numeroase. Cu toate acestea, pot presupune că există o vină considerabilă a noastră inșine. Noi creăm și dăm o nuanță de romantism cultului familiei numeroase, gandindu-ne că prin acest lucru putem transforma in mod semnificativ și schimba atitudinea față de familiile cu mulți copii din comunitate. Dar, familia numeroasă nu este un panaceu pentru problemele sociale, psihologice, personale și spirituale.

De fapt, de multe ori mă lovesc de o altă problemă gravă – atunci cand promovăm unilateral cultul familiei numeroase, fără nici o rațiune, ca și cum asta ar fi parte integrantă a „Simbolului de credință” ortodox, reiese că familiile numeroase nu sunt așa in mod conștient și liber, ci forțat. A da o alură de „romantism” familiei numeroase, fără a explica ce este asta – munca de zi cu zi și o faptă de eroism, ce trebuie abordată in mod responsabil, cu reflecții, ceea ce nu este un lucru după puterile tuturor –, poate fi un deserviciu adus tinerilor căsătoriți. Nu oricine poate fi călugăr, nu oricine, căsătorit, și nu toată lumea poate avea familii mari.

– Ce vreți să spuneți?
– Este o situație in care o familie, devenind familie numeroasă, nu are forța interioară și nici resursele materiale ca să-și intrețină pur și simplu copiii. Tot acest abur romantic, care se ridică in mod activ din anumite cercuri – „cu cat mai mulți copii, cu atat e mai ușor de trăit” –, de fapt, nu corespunde intotdeauna realității.

Ințelegeți, un lucru este partea materială, iar altul, care este mult mai complex și mai important, este nevoia de implicare a părinților in viața copiilor, oportunitatea și capacitatea de a acorda suficientă atenție copiilor lor. Copiii doresc de la părinții lor mult mai mult decat credem.

Dacă un copil este educat intr-o familie (normală, iubitoare, indestulătoare), care are unul sau doi copii, el primește mult mai multă atenție, decat un copil crescut intr-o familie cu 5-6 sau mai mulți copii, fără nici o bonă sau guvernantă, sau femeie in casă – deficitul de atenție este inevitabil.

Sunt sigur că discuția despre familia numeroasă de azi trebuie coborată de la patosul conversației la o discuție mai deschisă și sinceră despre dificultățile reale cu care se confruntă părinții intr-o familie mare.

Da, este corect ca o familie să aibă mai mulți copii. Dar trebuie să ințelegem că aceasta este o faptă de eroism. Și oamenii trebuie să fie pregătiți pentru ea. Să fie pregătiți – dar nu forțați. Ei trebuie să ințeleagă in mod clar la ce se inhamă. Dacă mai inainte oamenii creșteau intr-o familie mare și aveau experiența acestui mod de viață, astăzi, majoritatea părinților sunt din familii cu unul, maximum doi copii, și, uneori, chiar din familii incomplete.

Și, dacă ei nu sunt pregătiți, a-i face ostaticii unei familii numeroase pe ambii părinți, cat și pe copii, este greșit și nedrept.

Orice binefacere, care a fost forțată, riscă să se transforme din binefacere intr-o adevărată pacoste

Dacă omul incepe să trăiască la limita puterilor și posibilităților, dacă incetează să mai perceapă familia sa numeroasă ca pe o binecuvantare a lui Dumnezeu, dacă familia incepe să devină o povară, apare o mare intrebare: dar copiii crescuți intr-o astfel de familie vor avea cel puțin o dorință minimă de a-și urma părinții?… Dacă familia numeroasă obligatorie e percepută ca o inevitabilitate in biserică?

Unde greșim

– Dar există națiuni iubitoare de copii mulți, unde familia numeroasă este văzută ca o virtute, ca o cinste, ca o normă, iar angajamentul față de aceasta este in sange. Sunt italienii, spaniolii, gruzinii. Gruzia a fost una dintre republicile sovietice. Este vorba doar de educație?
– Țara noastră a trecut printr-un creuzet groaznic al incercărilor. Orice popor intotdeauna e impărțit in mod clar in straturi definite, care formează societatea ca atare. Păi toate aceste straturi in istoria noastră recentă au fost băgate intr-o mașină de tocat și transformate in tocătură. Din poporul rus au făcut o tocătură. Din care poți modela acum tot ce dorești.

Aceiași gruzini și alți locuitori din Caucaz și Transcaucazia nu au devenit „tocătură” in perioada sovietică. Da, modul lor de existență in țară s-a schimbat, dar stratificarea internă, modul de viață, așa cum au fost, in general, au rămas imuabile. Iar unitatea etnică rusă cu adevărat a avut de suferit. Prin urmare, mi se pare că criza familiei din Rusia modernă este legată de criza unei identități profunde.

Ați pus intrebarea: cum se raportează societatea la familiile numeroase? Știți, eu nu văd această societate, despre care s-ar putea vorbi, că se raportează in vreun fel la ceva. In societatea noastră nu există nici o integritate, omogenitate, unitate, ceva prin care s-ar putea spune: societatea rusă se referă la problema familiilor numeroase intr-un anume fel. Societatea – ca o integritate – nu există.

Punctele, in jurul cărora se concentrează părerile noastre, stimulii externi serioși, provocările – probabil, este ceea ce ar putea ajuta societatea să se consolideze. Cum a fost și in situația cu Ucraina și Crimeea, de exemplu, cand unele evenimente au atras oamenii unul față de celălalt și a inceput să apară o anumită unitate.

Poate că același lucru se va intampla și aici. Dar, intre timp, eu văd că lumea islamică din Rusia este mult mai sănătoasă, in ceea ce privește relațiile de familie, in comparație cu ceea ce numim noi lumea rusă, parcă ortodoxă. Nu vorbesc de nivel teoretic, ci la nivelul practicii mai ales se vede bine. A trebuit să zbor, odată, cu fiul meu mai mic la Mineralnie Vodi. Nu știu de ce, am avut locuri pe randuri diferite. Singurul, care,  fără a spune ceva sau să fi fost rugat, a sărit de la locul său și am putut schimba astfel locurile, a fost un musulman din una din republicile caucaziene: „Desigur, părinte, nici vorbă!”, a fost răspunsul lui. Restul, de-ai noștri, frați, ruși, cu cruci pe piept, tineri și adulți, se prefăceau că nu aud, sau pur și simplu arătau: „Nu vedeți că deja m-am așezat – e locul meu!”. Sau cand intri intr-o cafenea, de exemplu, vezi că noi, rușii, stăm mereu izolați, separați, iar musulmanii incearcă nu numai să ureze bun venit colegilor de aceeași credință cu ei, ci să stea unul langă celălalt! Chiar dacă intră un nou musulman, el se inscrie imediat organic in această comunitate, in ciuda faptului că nimeni nu ii este cunoscut.

Sunt sigur că solidaritatea noastră ar trebui să apară la nivelul suferinței fizice, a unor sentimente profunde apărute din naștere. Dacă nu se va intampla, dezintegrarea va continua. Indiferent de lozincile frumoase pe care le-am agăța noi pe străzi.

Acum, comunitatea noastră are o mare problemă cu ințelegerea identității. Aș numi un sentiment de confuzie. Oamenii doresc acum ca nu numai in cuvinte, ci să simtă ceva diferit in viața lor insăși. Iar cand spunem despre familia noastră ortodoxă: ce bine-i la ei, doar pentru că sunt ortodocși și au mulți copii, nu e corect. La urma urmei, de fapt, oamenii vor merge să se uite și vor trage propriile lor concluzii.

Știți, chiar mă uit la familiile noastre mari, cu care lucrez in parohie, și, de fapt, există puțini din aceștia spre care aș dori să indrum pe alții. Sunt – dar ii numeri pe degete. Sunt excepții. De multe ori se confruntă cu situații grave in toate privințele, in care o viziune obiectivă ar găsi multă negativitate și lipsă de atenție reciprocă.

Cand copiii din aceste familii, ajungand la o varstă relativ independentă, vă asigur, vor fugi. Unii oameni – se lasă și mai la fund. Alții – deși trăiesc cu credința in Dumnezeu, se află la o distanță semnificativă de instituția Bisericii. La biserică, desigur, nu merg. Prin urmare, sunt convins că astăzi avem o problemă foarte gravă in ceea ce privește conținutul: oferim oamenilor ideea de familie numeroasă ca singurul model de lucru efectiv al relațiilor de familie. Și e greșit. Familia numeroasă e frumoasă, dar nu e pentru toată lumea.

– Stați, dar această agitație nu vine din Biserică?
– Nu numai. Familia numeroasă nu te va face fericit in mod mecanic. Nu există nici o „magie” a familiilor numeroase. Ințelegeți, dacă nu ați invățat să vă iubiți unul pe altul, fără copii, doar pentru că veți avea șase copii, relația voastră nu va crește pe principiul trecerii „cantității in calitate”.

Dacă oamenii au avut probleme serioase de la inceput, dacă nu sunt in măsură să se iubească unul pe altul, să se deschidă unul celuilalt, să se țină reciproc, fără copii sau cu un număr mic de copii, atunci cand apare „magicul”, al șaptelea copil, așa cum spun unii – că „se produce intinerirea completă a organismului feminin la nivel celular, la al șaptelea copil …” – și așa mai departe, nu se intamplă nimic și nici un miracol nu are loc!

Cunosc familii care s-au despărțit, cu trei, patru, cinci copii. Și toate aceste familii au fost profund ortodoxe, iar unii chiar ultra-imbisericiți.

Iar copiii din aceste familii au ieșit niște invalizi adevărați din punct de vedere spiritual, care nu au nici o legătură cu Biserica astăzi. Ei cresc, pleacă mai departe și gata! Și faptul că i-au adus săptămanal la impărtășanie, că au mers ani de zile la școlile de duminică – toate acestea nu funcționează. Sau, in cel mai bun caz, eficiența e minimă.

Deoarece in mod mecanic nu funcționează nimic in viața unei persoane. Funcționează numai atunci cand o persoană e atinsă de un interes sincer și de iubirea celuilalt, cand vine să se incălzească, cand vede că pe el il iubesc nu numai in cuvinte, ci in mod real.
Va urma

 

Interviuri © Asociatia Provita Media

Embrionul nu poate pretinde ca are drepturi, dar asta o putem face noi

Dialog cu seful Departamentului de Embriologie al Universitatii de Stat din Moscova, profesorul Vladimir A. Golicenkov

Sursa: www.pravmir.ru, 28 septembrie 2016
Autor: Leonid Vinogradov
In luna august, un deputat din Adunarea Legislativa din Sankt Petersburg, Vitalie Milonov, a anuntat ca va propune un proiect de lege pentru a egaliza drepturile embrionului cu cele ale persoanei. La 26 septembrie, Adunarea Legislativa a respins propunerea la prima lectura.

Inca din 1993, Biserica Ortodoxa Rusa a adresat Departamentului de Embriologie a Facultatii de Biologie a Universitatii de Stat din Moscova o intrebare: cand incepe, din punct de vedere stiintific, viata umana? Seful Departamentului de Embriologie, V.A. Golichenkov, si profesorul D.V. Popov au raspuns in mod oficial ca viata umana incepe la conceptie.

Intr-un interviu acordat publicatiei Pravmir.ru, Vladimir Golichenkov a raspuns mai pe larg la aceasta intrebare, subliniind si pozitia sa fata de ideea de a egala dreptul embrionului cu cel al omului.

Profesorul Vladimir Golichenkov s-a nascut in 1938. In 1960, a absolvit Facultatea de Biologie a Universitatii de Stat din Moscova si a lucrat la Departamentul de Embriologie din 1964. Si-a sustinut teza de doctoirat in 1980. Din 1984 se afla la conducerea acestui departament.

– Vladimir Alexandrovici, faptul ca viata umana incepe la conceptie este un fapt dovedit stiintific sau este doar una dintre ipoteze? Exista embriologi care au o opinie diferita?

– Desigur, e dovedit. Ca rezultat al fuziunii celulelor sexuale (ovulului) feminine si (spermatozoidului) masculin apare zigotul – ovulul fertilizat. Zigotul – este deja un nou organism in etapa de o singura celula. Din etapa de zigot incepe viata intr-un nou organism. In ea se uneste materialul ereditar al tatalui si al mamei, care se afla depozitat in structura genetica a ADN-ului sub forma de cod genetic.

Programul genetic va determina caracteristicile structurale ale organismului, caracteristicile sale de crestere, liniile caracteristice ale metabolismului, dispozitia la boli,  predispunerea psihica. De la zigot incepe viata individuala a unei creaturi multicelulare, inclusiv a omului.

Fiecare creatura, si, prin urmare, si omul, in cursul vietii trece printr-o serie de transformari obligatorii de la etapa de zigot si pana la moarte, in careva arata diferit, dar va fi aceeasi entitate (persoana).

Aceasta este abordarea biologica. Orice alte abordari pentru a determina persoana umana fie va fi juridica, fie dupa preferinte profesionale (de exemplu, daca o persoana este considerata persoana umana de la nastere, din momentul aparitiei cutelor neurale, din momentul vorbirii sau din momentul emiterii pasaportului).

Astfel, zigotul este cel mai timpuriu stadiu de dezvoltare a organismului. „Pasaportul sau genetic” ramane neschimbat in toate celelalte etape si se creeaza in procesul fertilizarii ovulului.

Faptul ca structura genetica unica a zigotului se formeaza ca rezultat al fertilizarii este evident pentru orice biolog. Acesta este un fapt stiintific.

– Si cand au descoperit oamenii de stiinta acest fapt?

– Data exacta nu ne-o va spune nimeni. Cunostintele initiale se pierd in negura timpului. Dar in anii saptezeci ai secolului al XIX-lea, Oscar Hertwig a concluzionat ca esenta procesului de fecundare consta in fuziunea nucleara a spermatozoidului si a ovulului. Theodor Boveri a fundamentat, experimental si teoretic, teoria cromozomilor individuali si a pus bazele citogeneticii. De aici se poate calcula inceputul intelegerii stiintifice a procesului de fecundare.

– Cat de mult depinde acest lucru de religiozitatea omului de stiinta, ca el sa considere om aceasta structura unica genetica?

– Eu nu am studiat in mod specific problema, dar din experienta avuta cu colegii mei cred ca mai degraba depinde de ce se ocupa in mod concret omul de stiinta. In cazul in care activitatea este dominata de interes, este destul de probabil ca omul sa fie interesat de acest aspect. Si atunci el nu va fi capabil sa vada o persoana in acest embrion de zece celule.

Ce fel de om e asta, va spune el, daca nu are sistem nervos central? In ceea ce priveste departamentul nostru, avem o unanimitate de opinii pe acest subiect. Desigur, este om.

– De ce in anii nouazeci viitorii juristi, la cursurile de drept penal, erau invatati ca viata umana incepe odata cu prima respiratie dupa nastere? Banuiesc ca, asa li se preda si pana in prezent.

– Aceasta este o problema juridica. Ea nu poate sa coincida cu concluziile stiintelor naturii, nici cu normele etice. Intrebarea apartine acordului intre parti – cum se vor pune de acord, asa il vor considera. Si acest aranjament este adesea inclus in lege, care trebuie respectata obligatoriu de toti, indiferent daca este rea sau buna.

O lege poate fi umana, dar poate fi si inumana – se poate cadea de acord in orice fel. De exemplu, Ludovic al XIV-lea spunea: „Omul incepe de la baron”. Dar aceasta definitie, de asemenea, nu are nimic de-a face cu stiinta.

– Unii juristi sustin ca profesorii lor le-au vorbit despre „prima respiratie”, referindu-se anume la avizul stiintelor medicale.

– Stiinta medicala este un concept un extrem de complicat. Acesta include suma totala a cunostintelor biologice si il conecteaza la nevoile complexe ale societatii, la semnificatia sociala a sanatatii, aducand impreuna totul in arta vindecarii, care, ca orice evidentiere a abilitatilor superioare, sfideaza simpla definitie.

De aceea, daca legea permite avortul si considera persoana umana din momentul nasterii, nu va exista nici o contradictie in astfel de practici. Ma refer la controversa profesionala, nu vorbesc despre latura etica. Dar nu va fi un raspuns biologic la intrebarea cand incepe viata.

L-am citat deja pe Ludovic al XIV-lea, care considera ca omul incepe de la baron, dar afirmatia sa nu se refera la realitate. Astazi s-a decis ca fatul nu este om, embrionul, de asemenea, nu este o persoana, maine o sa spunem ca batranii nu suny oameni, e timpul sa-i ducem la cimitir. Atunci vom inceta sa-i numim oameni si pe invalizi, se va spune ca sunt doar o povara pentru societate.

Deja suna infiorator, dar, teoretic, este posibil ca oamenii sa se puna de acord si sa legifereze acest lucru. (In istorie exista exemple – de la Sparta pana la Germania nazista.) Dar o astfel de lege va fi o lege juridica, nu biologica.

– De ce juristii si legiuitorii nu se consulta in aceasta privinta cu embriologii?

– Este necesar sa intrebati juristii. Eu nu am de gand sa dictez legiuitorilor ce legi ar trebui sa adopte, dar intotdeauna sunt gata sa explic,  intr-un limbaj accesibil, la ce concluzii a ajuns stiinta de care ma ocup eu. Pana una alta, in afara comunitatii stiintifice, de aceasta problema este interesata doar Biserica.

Dupa cum stiti, in 1993, am fost intrebati oficial de catre Patriarhie, cand incepe viata umana, din punctul de vedere al stiintei. Impreuna cu colegul meu, regretatul profesor Dmitri V. Popov, am raspuns atunci imediat.

Tanarul cercetator Alexandru Molchanov, savant talentat si un om profund religios, la invitatia Bisericii, a participat la discutia pe tema „Despre circulatia produselor celulare”. El a participat, de asemenea, si in activitatea Consiliului Bisericii privind Bioetica.

 

Si acest sfat, daca nu ma insel, se bazeaza in continuare pe concluzia noastra ce se numeste embrion, ce fel de tehnologii le afecteaza viata si care – nu, si, in consecinta, care sunt  operatiile pe celule umane, acceptabile, din punct de vedere etic.

Am fost invitat la Institutul de Fizica si Inginerie de la Moscova sa vorbesc in fata studentilor si a profesorilor de la academiile teologice despre dezvoltarea biologiei moderne si rolul sau in practica relevanta din plan social.

– Ce parere aveti fata de ideea deputatului Adunarii Legislative din Sankt-Petersburg Vitaly Milonov de elaborare a unui proiect de lege egalizare a drepturilor embrionului cu cele ale omului? E posibila adoptarea unei astfel de legi?

– Cred ca statutul juridic in sine al embrionului nu poate fi nici confirmat, nici contestat. In acest sens, embrionul este o fiinta complet neajutorata. Este importanta relatia noastra fata de embrion. El nu poate sa pretinda nici un drept, ci noi putemface acest lucru pentru el.

Daca recunoastem ca embrionul este un om in stadiu incipient de dezvoltare si, ca orice om, el are dreptul la viata, atunci el este de neatins. Daca refuzam sa-l consideram om (nu din punct de vedere biologic, ci juridici), putem face ce dorim cu el. Adica avortul, din punct de vedere juridic, nu va fi considerat crima.

Pana la moratoriu, pedeapsa cu moartea doar nu era considerata omucidere. Din punct de vedere biologic aceasta este, de asemenea o intrerupere violenta a vietii, adica crima. Dar, pentru ca legea permitea o astfel de intrerupere a vietii, din punct de vedere juridic, nu era crima.

 

Si daca statul a decis ca trebuie sa se ia viata unui inamic public pentru atrocitati abominabile comise, cu ata mai mult ar fi fost corect sa se apere viata umana in stadiul sau incipient de dezvoltare, atunci cand el nu se poate exprima in cuvinte.

Iar afirmatia unor juristi cu referire la profesorii de drept penal, ca, inainte de nastere, embrionul, apoi fatul, este considerat parte a corpului mamei, deoarece el nu poate exista de sine statator – si anume pe aceasta baza, este problematic sa se considere o entitate cu drepturi depline – nu face fata nici unei critici.

Daca va amintiti, dupa al Doilea Razboi Mondial, multi veterani (in prezent au mai ramas foarte putini dintre ei) au purtat in organismul lor pana la sfarsitul vietii fragmente din proiectile, ce nu au putut fi eliminate. Aceste piese au devenit o parte a corpului lor, dar totusi straine, deoarece au intrat cu forta. Iar embrionul nu este un obiect strain si el nu se afla in uterul mamei in mod intamplator. Acesta este un proces natural de reproducere umana.

Embrionul se afla acolo, la fel ca intr-un incubator, adaptat optim la dezvoltarea sa in primele stadii de viata, dar nici din punct de vedere imunologic, nici din punct de vedere genetic, nu este mama. El este parte a corpului mamei numai din punct de vedere geometric, dar de fapt el este din prima clipa un alt om. Acest mod de aparitie a unei noi vieti nu e o caracteristica unica umana. Si mamifere poarta copiii in corpul lor. Si nu doar mamiferele.

Iar in ceea ce priveste incapacitatea de a trai independent, potrivit acestei logici, putem sa nu-i mai consideram oameni pe invalizi, pe cei cu retard mental, pe cei mai varstnici. Doar ei, de asemenea, nu pot exista independent. Ne intrebam doar daca mai este oare umana societatea noastra cu asemenea idei?

– Unii juristi sunt, de asemenea, ingrijorati de faptul ca, daca legea recunoate viata umana de la conceptie se va recunoaste automat si crima avortului?

– Asa cum am spus deja, in termeni biologici, aceasta este crima – intreruperea violenta a vietii. Este clar ca termenul „ucide” sperie, asa ca au fost gandite mai multe sinonime. Esenta ramane aceeasi. Un alt lucru: este prevazut pentru o asemenea forma a uciderii si o raspundere penale? Toata lumea stie ca astazi legea nu considera avortul o crima.

– Daca am inteles corect, din punct de vedere uman, sprijini ideea lui Vitalie Milonov? Daca el s-ar fi adresat dvs., ati fi fost dispus sa-l ajutati in vederea dezvoltarii proiectului de lege?

– Nu voi participa la dezvoltarea proiectului de lege, pentru ca aceasta nu e treaba mea. Dar, desigur, intotdeauna voi fi dispus sa explic totul din punctul de vedere al competentei mele. De la dvs. am aflat despre ideea deputatului Milonov, care mi-a devenit simpatica. Ar fi frumos daca societatea ar ajunge la intelegerea ca intreruperea vietii unui om este inacceptabila, in orice stadiu de dezvoltare s-ar afla: in stadiul de blastocist, de zigotul, de embrion tarziu sau om deja nascut, sau de om in varsta sau de bolnav in stadiu terminal.

Dar ai nevoie pentru sa creezi servicii sociale adecvate. Daca consideram eutanasia inacceptabila, trebuie sa dezvoltam medicina paliativa. Asa e si cu avortul. Sarcina este un proces lung, dificil. Astazi exista o tendinta de a da nastere mai tarziu in viata, si se acumuleaza, de asemenea, complexitati, creste rata patologiilor. Iar diagnosticul, inclusiv embrionar, este foarte bine pus.

El permite sa se identifice intr-un stadiu incipient, de exemplu sindromul Down, alte boli grave. Sunt demni de tot respectul parintii, care, stiind despre o boala identificata in timpul sarcinii, nasc si cresc copii cu handicap. Dar nu toti se pot hotari la acest lucru. Si anume aici, cred, tocmai stiintele juridice le-ar putea veni in ajutor. In cazul in care parintii nu se simt in putere de a aduce acasa un copil cu o patologie severa, ar trebui sa se ofere o garantie ca acest lucru il va face o institutie speciala.

– Case-orfelinat pentru copiii cu dizabiliti sunt, dar putin probabil viata poate fi numit completa acolo. Copiii sunt hraniti, imbracati, dar nu sunt educati aproape deloc. Ei cresc total neajutorati, de multe ori mor la o varsta frageda. Totusi, nivelul actual al medicinei si al terapeuticii permite ajutorarea acestor copii, chiar cu multe boli grave, prin programe de recuperare, sa socializeze cel putin partial.

In anii nouazeci, au aparut organizatii non-guvernamentale de caritate care lucreaza cu copiii cu handicap, dar, in primul rand, ele sunt inca putine, si in al doilea rand, ele lucreaza cu copiii care se afla in familii. Majoritatea institutiilor sociale de stat pentru copiii cu handicap au ramas la nivelul anilor cincizeci.

– Vedeti cat de multe probleme sunt nerezolvate. Cadrele didactice, care lucreaza cu copiii cu dizabilitati sunt deschizatori de drumuri. Este necesar a se dezvolta si stfel de organizatii caritabile si noi case pentru copiii cu dizabilitati, scolile-internat, din care multi tineri vor fi capabili, in viitor, sa se adapteze vietii in comunitate.

Probabil, aceasta problema nu se rezolva doar prin puterile entuziastilor. E nevoie de un program social bine gandit. Doar adoptand o lege privind egalizarea drepturilor  embrionului cu cele ale omului, fara a schimba nimic in politica sociala, nu este corect.

Si chiar daca am presupune imposibilul – ca maine va fi adoptat un bun program social, nu se va rezolva suta la suta problema avortului. De exemplu, exista momente cand este posibil sa se salveze doar mama sau doar copilul. Astazi, deciziile trebuie sa fie facute de mama insasi, sau, in cazul in care ea nu este in masura sa o faca, de sotul ei. Ne inchipuim cum e sa pui oamenii in fata unei astfel de alegeri teribile…

O problema si mai complexa – si aici nu este vorba de problema avortului. De exemplu, s-au nascut doi gemeni siamezi, iar medicii au stabilit ca, fie ambii vor pieri, fie pe unul il vom separa, iar celalalt va muri. Care viata este mai buna: una salvata, iar cea de-a doua distrusa, sau ambele distruse si niciuna salvata? Este o intrebare dificila etica, pe care nici eu nu stiu cum sa raspund. Sunt necesare norme juridice si etice.

Nu cred ca astazi societatea noastra este gata sa accepte propunerile deputatului Milonov, dar sper ca atunci cand proiectul de lege va fi elaborat si prezentat, va demara un dialog constructiv intre guvern, stiinta, Biserica si societate.

 

Interviuri preluate © Asociatia Provita Media

Bioetica și dreptul natural: interviu cu John Keown

de John Keown și Xavier Symons, sursa: Bioedge.org, 8 martie 2016

Discursul bioeticii este adesea imparțit in doua categorii largi: perspective utilitariste și așa-numita abordare deontologica sau kantiana a eticii. Un punct de vedere alternativ, care primește cu mult mai puțina atenție este perspectiva dreptului natural asupra eticii și medicinii. Abordarea dreptului natural evidențiaza interesele sau scopurile comune tuturor membrilor umanitații și ofera un punct de vedere teleologic asupra moralitații și prosperitații umane.

Profesorul John Keown de la Institutul Kennedy pentru etica al Universitații Georgetown este recent co-autor al unei carți despre dreptul natural, impreuna cu regretatul profesor Alfonso Gómez-Lobo de la Georgetown. Cartea este intitulata „Bioethics and Human Goods: An Introduction to Natural Law Bioethics”. Editorul adjunct al Bioedge, Xavier Symons, l-a intervievat pe profesorul Keown despre aceasta cea mai recenta lucrare a sa.

Xavier Symons:  – Ce v-a determinat sa scrieți volumul „Bioethics and Human Goods: An Introduction to Natural Law Bioethics”?

John Keown: – Cartea a fost scrisa in mare parte de distinsul meu coleg și prieten, regretatul profesor Alfonso Gómez-Lobo, care a deținut catedra Ryan de metafizica și filosofie morala la Universitatea Georgetown. Inainte de moartea sa prematura, la sfarșitul anului 2011, el a depus un manuscris la Editura Georgetown University Press. Cu permisiunea vaduvei sale și a editurii, am finalizat proiectul, incluzand revizuirile pe care el le-a indicat, in observațiile sale cu privire la rapoartele referenților, ce voia sa le faca, și unele revizuiri pe care eu le-am considerat adecvate. Aproximativ o treime din carte constituie materialul pe care l-am adaugat manuscrisului original. M-am gandit ca este important, avand in vedere penuria regretabila a carților introductive despre bioetica dintr-o perspectiva a dreptului natural, ca manuscrisul ar trebui extins, actualizat și completat.

– Ce contribuție credeți ca poate aduce dreptul natural domeniului bioeticii?

– Dreptul natural a adus și are potențialul de a aduce in viitor o contribuție insemnata la etica medicala și la bioetica in sens mai larg conceptualizat. Teoria dreptului natural ar putea fi descrisa ca cea mai durabila și mai importanta tradiție morala in gandirea occidentala și a avut o influența profunda asupra dreptului occidental, asupra eticii medicale profesionale și asupra culturii.

Multe legi și coduri de etica sunt fundamentate in articularea dreptului natural a unor principii morale fundamentale care ar trebui sa fie intotdeauna respectate, indiferent de consecințe. De exemplu, in ceea ce privește eutanasia, interzicerea uciderii intenționate a pacienților, care inca mai este reflectata in legile majoritații jurisdicțiilor, precum și etica Asociației Medicale Mondiale, se intemeiaza pe un astfel de principiu: principiul conform caruia este intotdeauna greșit sa omori o persoana in mod intenționat, chiar și la cererea persoanei respective.

Spre deosebire de alte abordari ale bioeticii, mai ales de utilitarism, teoria dreptului natural poate oferi o evaluare coerenta a nedreptații intrinseci cu care sunt tratați pacienții in anumite cazuri, de ucidere in mod intenționat, de mințire a lor sau de exploatare a lor, oricat de benefic ar putea fi asta pentru alți oameni sau pentru societate.

Mai mult decat atat, deși utilitarismul și „principialismul”, in diferitele lor forme, sunt, fara indoiala, dominante in educația bioeticii de astazi, este important ca elevii/studenții sa-și dea seama ca exista o tradiție etica alternativa, una care da sens unei mari parți a dreptului contemporan și eticii profesionale, și care ofera o abordare radical diferita reflecției bioetice. Intr-adevar, mi se pare ca nici un student nu poate ințelege bioetica (sau chiar dreptul biomedical), in mod corespunzator, fara cel puțin o ințelegere de baza a teoriei dreptului natural. Fara o astfel de ințelegere, ei au in cel mai bun caz o ințelegere parțiala a domeniului. Ma tem ca mulți studenți in bioetica nefamiliarizați cu tradiția dreptului natural nici macar nu știu ce nu știu.

Din pacate, deși literatura despre bioetica este vasta, aceasta literatura, in mare parte, fie ignora teoria dreptului natural, o menționeaza doar in trecere, fie nu o ințelege. Exista, prin urmare, o nevoie importanta și urgenta de aceasta carte, și de mai multe carți asemanatoare.

Am fost intrebat de nenumarate ori: „Ați putea recomanda o carte clara, introductiva privind bioetica dreptului natural, potrivita pentru studenții de colegiu sau pentru cititorul general?” Acum, am un raspuns pregatit. Anterior, recomandam una sau doua carți, precum cea a profesorului Gómez-Lobo „Morality and the Human Goods” (Georgetown University Press, 2002). Cu toate astea, deși aceasta carte nu atinge o serie de probleme de bioetica (in special avortul și eutanasia), este mai mult o introducere in etica dreptului natural, mai degraba decat bioetica dreptului natural. Totuși, ar fi un excelent ghid in domeniu, și cred ca studenții l-ar gasi valoros, daca l-ar citi inainte de a citi „Bioethics and the Human Good”.

– Cartea menționeaza care sunt „bunurile de baza” și importanța lor pentru teoria dreptului natural. Care sunt acestea și de ce sunt atat de importante?

– Punctul de plecare pentru teoria dreptului natural este intrebarea: „Ce este viața buna?” Aceasta respinge raspunsurile utilitariste standard, fie ele in termeni de placere sau satisfacere a dorințelor, ambele care ar putea fi folosite pentru a justifica acte evident imorale. Raspunsul dat de teoria dreptului natural este ca „viața buna” este o viața care implica adevarata implinire sau inflorire umana. Și ce este o viața cu adevarat infloritoare? Una prin care cineva participa la bunurile vieții – sanatatea, prietenia, cunoașterea, aprecierea artei și frumuseții, munca, joaca și rațiunea practica. (Formularea exacta a bunurilor de baza poate varia in funcție de teoreticianul care le enumera, dar teoreticienii impartașesc aceeași idee de baza.) Aceste bunuri sunt „de baza”, in sensul ca acestea nu sunt doar bunuri instrumentale, dar sunt și scopuri in sine, merita sa fie urmarite de dragul lor, de la sine ințeles. (Desigur, bunurile de baza, cum ar fi sanatatea și cunoașterea pot fi de asemenea valoroase din punct de vedere instrumental, dar acest lucru nu reduce valoarea lor la simpla instrumentalitate. Este, de exemplu, bine ca noi sa știm ce este bioetica, sau istoria Revoluției Americane, sau istoria noastra personala, chiar daca nu folosim aceasta cunoaștere din punct de vedere instrumental).

Bunurile de baza constituie o baza obiectiva pentru etica dreptului natural, dar ele trebuie sa fie completate de principii morale intermediare, intermediare intre bunurile de baza și decizia noastra despre etica anumitui comportament („Este corect ca eu sa-i spun pacientului ca este bine, cand știu ca e pe moarte?” „Ar trebui sa permit refuzul consimțamantului pacientului de a ma impiedica sa fac un experiment inofensiv și potențial de pionierat pe el, in timp ce se afla sub anestezie?”) O mare parte din cartea profesorului Gómez-Lobo „Morality…” se axeaza pe principiile-cheie ale „ingrijirii” și „respectului”. In cartea „Bioethics…” el le reformuleaza in ceea ce privește „binefacerea” și „ne-facerea de rau”. In acest sens, el recunoaște abordarea celor „patru principii” influente, susținuta de profesorii Tom Beauchamp și Jim Childress, dar el explica modul in care aceste principii sunt concepute și aplicate de la un drept natural, mai degraba decat dintr-o perspectiva principialista. El a respins abordarea celor „patru principii”, pe motiv ca aceasta abordare nu a reușit sa dea o evaluare de fond a bunului. In lipsa unei astfel de evaluari, a argumentat el, este imposibil de a judeca ceea ce cu adevarat benefic pentru un om sau face rau unui om.

– In carte, dvs sugerați ca, deși teoria dreptului natural este compatibila cu tradițiile religioase importante, ea nu este intemeiata pe religie. Puteți explica?

Adepții marilor religii vor gasi multe lucruri in dreptul natural, care rezoneaza cu invațaturile lor, cum ar fi insistența ca toate ființele umane impartașesc o egalitate  fundamentala a demnitații, inclusiv a celor mai vulnerabili, fie copii, persoane cu dizabilitați intelectuale profunde,  cei in coma, demenții, cei care sufera și cei care sunt pe moarte.
De exemplu, opoziția teoriei dreptului natural la infanticid (in contrast cu aprobarea acestuia de catre utilitariști de frunte) rezoneaza cu opoziția de lunga durata fața de pruncucidere din tradiția iudeo-creștina (in contrast cu aprobarea acesteia de catre vechii greci și romani). Oamenii de știința care susțin dreptul natural resping noțiunea „dualista” a personalitații, in care conteaza doar unele ființe umane, cu anumite abilitați mentale ca „persoane”, iar altele, cum ar fi copiii sau persoanele in varsta cu demența severa, nu. Mai mult decat atat, teoria dreptului natural este tradiția filosofica a Bisericii Catolice. Pe langa asta, fratele meu, profesorul Damien Keown, in multele sale publicații, a remarcat similitudini intre etica dreptului natural și etica budista.

In ciuda acestor rezonanțe intre teoria dreptului natural și invațaturile marilor religii, totuși, teoria dreptului natural ramane o filozofie, nu o teologie. Ea iși are originile la ganditorii greci pre-creștini, precum Aristotel, și se reflecta in documentele contemporane privind drepturile omului, pe care mulți le descriu ca fiind lumea noastra post-creștina. Oricine poate adopta și mulți o fac interdicțiile absolute ale dreptului natural privind, sa zicem, tortura sau eutanasia, fara a avea nici un fel de credința religioasa. Pe scurt, dreptul natural este intemeiat pe rațiune, nu pe credința.

– Nu exista o oarecare distanța intre teoria dreptului natural și o etica practica detaliata? Cum o poate folosi un medic pentru a aborda probleme spinoase de etica in practica clinica?

Exista intotdeauna o distanța intre teorie și practica, oricare teorie etica ai adopta. Dar, in parte din cauza istoriei de secole a tradiției dreptului natural, o mare parte din sarcina grea intelectuala cu privire la aplicarea sa la situații practice a fost deja realizata. Acel depozit bogat de reflecții a construit legile și codurile noastre de etica profesionala, fie in legatura cu efectuarea de cercetari asupra pacienților, pentru a trata sau a nu oferi tratament, fie in legatura cu uciderea sau neuciderea.

Acest lucru nu inseamna sa spunem ca dreptul natural a dat raspunsuri definitive la toate intrebarile bioetice  cu care se confrunta medicii in lumea contemporana, dar multe dintre aceste intrebari sunt in mare masura intrebari vechi intr-o forma noua. De exemplu, problema statutului moral al embrionului uman in vitro, poate parea cu totul noua multora, dar teoreticienii dreptului natural au reflectat asupra statutului moral al embrionilor umani in vivo timp de secole. Din nou, intrebarea daca sa se mențina sau sa se retraga alimentația artificiala a unui pacient in stare vegetativa persistenta, poate, din nou, parea complet noua și ne poate cere sa inventam noi principii etice, dar  pentru ganditorii dreptului natural, raspunsul consta in aplicarea criteriilor etice stabilite prin care ne intrebam daca tubul de alimentare este un tratament medical și, in caz afirmativ, daca este disproporționat adica este el inutil sau prea impovarator. Prin acest lucru nu dorim sa sugeram ca raspunsurile la aceste intrebari sunt ușoare, și vor atrage intotdeauna un consens (chiar și intre adepții teoriei dreptului natural), ci dorim sa spunem ca  intrebarile contemporane de bioetica, chiar daca sunt provocatoare, pot fi rezolvate prin aplicarea inteligenta a principiilor bine stabilite.

In orice caz, nu ar trebui sa uitam ca cei mai mulți clinicieni, de cele mai multe ori, nu se confrunta cu probleme de bioetica complexe, spinoase. Cele mai multe probleme de bioetica cu care se confrunta in practica de zi cu zi sunt destul de ușor de rezolvat prin aplicarea principiilor și a codurilor de bioetica stabilite, cum ar fi cele care necesita consimțamantul in cunoștința de cauza și respectarea confidențialitații. Iar aceste principii și coduri reflecta adesea, intr-o masura mai mare sau mai mica, gandirea dreptului natural, care impune respectarea drepturilor fundamentale și egalitatea in demnitate a fiecarui pacient, nu in ultimul rand a celor vulnerabili, și ca niciodata pacienții sa nu fie folosiți ca simple mijloace spre binele altora.

– Ce le-ați spune criticilor teoriei dreptului natural ,ai „noii” teorii a dreptului natural, promovate de catre filosofi ca Germain Grisez și John Finnis?

Profesori Germain Grisez si John Finnis (si colaboratorii lor, nu in ultimul rand profesorul Joseph Boyle) au fost inițiatorii renașterii interesante a teoriei dreptului natural de-a lungul ultimilor 35 de ani. Ei resping etichetarea de „noul” drept natural din motiv ca teoria lor nu este decat o reformulare moderna a teoriei clasice a dreptului natural. Nu toți avocații de drept natural ar fi de acord cu asta, dar mi se pare ca multe dintre critici sunt bazate pe neințelegeri ale „noului” proiect al dreptului natural. Acesta este unul dintre motivele pentru care am co-editat (cu profesorul Robert P. George din Princeton) o antologie aniversara in onoarea lui John Finnis, (Reason, Morality and Law: The Philosophy of John Finnis), care a fost publicata de Oxford University Press, in 2013, pentru a permite ca atat susținatorii, cat și criticii noii teorii sa se cunoasca reciproc.

In orice caz, studenții si profesioniștii din domeniul medical interesați de studiul elementelor de baza ale bioeticii dreptului natural pot gasi și dezacorduri despre diferențele și modul in care noua teorie clasica a dreptului natural se deosebește de cea veche, mai degraba abstracta și abstrusa, și i-aș incuraja sa inceapa cu unele dintre manuale și articole introductive despre bioetica dreptului natural, scrise de cercetatori, inclusiv Christopher Kaczor, Christopher Tollefsen, David Oderberg, Luke Gormally, David Jones, Helen Watt și, desigur, regretatul Alfonso Gómez-Lobo.

Interviuri © Asociatia Provita Media