E posibil să te pregătești pentru o minune?

Interviu cu dr. obstetrician rus Roman Getmanov. A dialogat  Serghei Kanev

Sursa: http://blagoslovenie.su

Vorbim despre miracolul nașterii cu medicul Roman Getmanov, medic obstetrician-ginecolog la Spitalul Spaso-Perovski din Moscova. Roman Nikolaevici are nouă copii, iar în zilele următoare, el și soția sa, Olga Dmitrievna, așteaptă venirea pe lume al celui de-al zecelea copil.

– Roman Nikolaevici, când se spune că este necesar să ne pregătim pentru nașterea unui copil, sunt cuprins de emoții conflictuale. Pe de o parte, desigur, este necesar să ne pregătim. Iar pe de altă parte – cum putem fi pregătiți pentru minunea pe care ne-o dă Domnul?

– Știți, terminologia are mult sens. Dacă folosim cuvinte greșite, atunci denaturăm voluntar sau involuntar sensul. Așa cum ați spus, pe bună dreptate, sarcina este un dar al lui Dumnezeu. Există oameni care au mulți copii, există oameni care au puțini copii și există oameni care nu au deloc copii.

Astăzi este foarte la modă să vorbim despre planificarea familiei. Tocmai am fost în Polonia, unde a avut loc o conferință a ginecologilor creștini din întreaga lume. Și chiar a trebuit să vorbesc la această conferință, deși a fost un discurs neplanificat. Cert este că aproape toți participanții la această conferință au folosit termenul „planificare familială”. Mi-am exprimat punctul de vedere: știința astăzi cunoaște doar trei opțiuni pentru planificarea familiei – aceasta este contracepția, avortul și sterilizarea. Iar când noi creștinii vorbim despre planificarea familiei, există o anumită ambiguitate.

În ceea ce privește contracepția, nu există nici o metodă sigură sută la sută. Ori de câte ori vorbim despre asta, ne referim la avort. Ce este avortul? Am adus special un model de embrion din Polonia, ca să vedem cum arată un copil în vârstă de 10 săptămâni, se observă atât de bine proporțiile și detaliile. Adică, un avort implică inițial uciderea nu a ceva de neînțeles, a unui fel de „triton”, cum credem noi, nu – aceasta este o persoană. Până la 12 săptămâni la noi e permis avortul. Iar cea mai mare parte a avorturilor se realizează anume în a 10-a săptămână de sarcină.

Iar cine suferă cel mai mult din cauza avortului este familia. Sincer vă spun, lucrez în domeniu de mai bine de douăzeci de ani, nu am văzut familii fericite în care mamele să fi făcut avort. Și ceea ce este o familie fericită este o familie în care există dragoste. Acolo unde oamenii trăiesc bucurii și necazuri în comun, se îngrijorează unul pentru altul. Iar un avort distruge dragostea, ucide o familie, tot ce a dat Domnul. Aceasta este adevărata luptă împotriva lui Dumnezeu.

În ceea ce privește pregătirea pentru nașterea unui copil, îmi va fi probabil mai ușor să vorbesc despre mine, despre familia mea. Am copii, unii mai mici, alții mai mari, am fiice căsătorite. Unele vor naște anul acesta, două pentru a doua oară, iar una are abia primul copil. Acest lucru este normal. Una dintre fiicele mele, care s-a căsătorit prima, a avut imediat un copil, apoi nu a mai rămas însărcinată câțiva ani. Și mi-a spus: tată, trebuie să mă tratez, mă tem că nu mai fac copii. Iată cum gândește o fată crescută într-o familie numeroasă. Și aceasta este o atitudine normală față de căsătorie și față de nașterea copiilor.

Dar trebuie să înțelegem că, dacă nu avem copii, nici aceasta nu ar trebui să fie un dezastru. Există familii minunate în care nu există copii. Și își găsesc vocația: unii au grijă de copiii străzii, alții adoptă copii și așa mai departe.

Dacă facem apel la literatura clasică rusă, în familiile mari nu toate fiicele sunt căsătorite. Vă amintiți de Ostrovski? Mirele vine la fiica cea mai mică, iar tatăl spune – îmi pare rău, cea mai mare trebuie să se mărite prima. Găsește-i mire, apoi vino. În multe familii mari, copiii nu s-au căsătorit niciodată și și-au ajutat frații și surorile. Era și asta un fel de slujire.

Astăzi, procentul căsătoriilor fără rod este foarte mare și este în creștere. Statisticile germane vorbesc despre aproximativ 20% infertilitate primară. Și jumătate dintre acești oameni sunt sănătoși – atât soțul, cât și soția. Dar nu au copii și nu există niciun motiv.

Trebuie să înțelegem bine că lupta împotriva lui Dumnezeu se termină prost – nu există să fim împotriva lui Dumnezeu; pur și simplu ne distrugem pe noi înșine.

– Adesea, situația din familiile fără copii se înăsprește, locul iubirii este luat de resentimente – împotriva soțului, a lui Dumnezeu, a întregii lumi – de ce nu am copii ?! Iar această ispită întunecată distruge și mai mult o persoană și o îndepărtează de la o stare în care se poate întoarce în credință către Hristos pentru ajutor și pentru a fi ascultată …

– Așa este. Dar aceasta nu este o problemă medicală, ci una spirituală. Mai bine decât noi, preoții pot și ar trebui să vorbească despre acest lucru. Pot depune mărturie despre astfel de cazuri. În practica mea, nu este foarte convenabil să vorbesc despre asta, așa că nu voi da niciun nume, dar am avut mai multe cazuri de publiciști ortodocși celebri, chiar preoți și așa mai departe, care nu au avut copii timp de zece de ani și mai bine. După care, copiii au venit, au început să li se nască.

Ar trebui să înțelegem bine că toate acestea le face Domnul, El lucrează în folosul nostru, iar a te împotrivi nu poți decât dacă ești lipsit de rațiune. Copilul meu de doi ani se poate supăra pe vânt, pentru că îi suflă în față și îl împiedică să se joace pe stradă, îl dă jos din picioare. Acest lucru este permis unui copilaș, dar dacă noi începem să ne comportăm astfel, nu este deloc rezonabil. Fiecare familie are propria sa luptă, propria slujire – trebuie de înțeles și de acceptat. Și atunci totul se așază la loc.

– Multe familii moderne practică așa-numita naștere împreună [cu soțul] sau în prezența soțului, când cuplul merge împreună la cursuri de pregătire pentru naștere și, când vine vremea, soțul este prezent la naștere, nasc împreună, s-ar spune. Există multe opinii pe acest subiect, atât pentru, cât și împotrivă. Știu că în spitalul în care lucrați foarte des se întâmplă nașteri „cu tata”. Care este poziția dvs. în acest sens?

– Știți, este important să nu se impună acest lucru. Ar trebui să fie doar decizia soților. Problema este că prima naștere durează în medie 12 ore. Iar perioada contracțiilor, o oră sau două. Prin urmare, orice soț poate ieși când încep contracțiile, poate sta pe coridor. Iar când copilul țipă, poate intra. Dar multe femei – nu soții lor! – refuză [ca soțul să asiste].

Soțul stă în capul patului – nu este poziția în care se participă la naștere – și își ține soția de mână, îi mângâie capul, respiră cu ea. Am avut multe paciente care au născut cu soții lor și nu s-a întâmplat niciodată să se plângă de ceva, mai mult, unii soți au venit și a doua oară.

– Există o tradiție istorică a nașterii cu tata?

– Nu poți compara ceea ce a fost cu ceea ce este acum. Femeile în urmă cu o sută de ani nășteau altfel. Am o carte preferată – „Obstetrica” de Stekel, un clasic al medicinii din secolul al XIX-lea. Pot spune că, dacă azi aș lucra așa cum se spune acolo, aș fi dat afară de la serviciu a doua zi. Totul se schimbă.

Astăzi trebuie să susținem instituția familiei, să ajutăm oamenii să nu facă greșeli de neiertat, astfel încât să nu se împiedice pe loc drept. Dacă cuplul vrea, poate să împărtășească această bucurie și această povară: la urma urmei, să naști un copil este o mare muncă. Eu, de exemplu, salut întotdeauna prezența soțului ei la naștere. Pentru că o femeie vine pentru prima dată într-un loc nou. Iar la maternitate, orice persoană care vine acolo pentru prima dată stă încordată.

Uneori glumesc că tot ce este incomod să faci în stradă, orice ar fi, este normal și firesc să faci la maternitate. Dacă vine o fată tânără, se va speria. Frica excită cortexul cerebral, iar toate centrele responsabile de naștere sunt structuri subcorticale. Și excitația cortexului duce la o dereglare a procesului nașterii. Și dacă soțul este în apropiere, femeia înțelege în mod inconștient că nu i se va întâmpla nimic și este în siguranță.

La urma urmei, soțul este a doua jumătate. Nu orice partener, care astăzi este, iar mâine nu știe nimeni unde e, ci soțul – care este pentru totdeauna. Iar femeia simte bine această diferență. Și atunci nașterea decurge mult mai bine – fără complicații și dereglări ale procesului de naștere.

– Roman Nikolaevici, există multe povești despre medicii care insistă să avorteze o sarcină, iar o tânără mamă refuză și totul se termină bine – se naște un copil sănătos. Ce se află în spatele acestei poziții medicale – medicii sunt incompetenți și pun un diagnostic greșit sau pur și simplu ei se reasigură și nu le pasă dacă se va naște un copil sau nu?

– Aceasta este o întrebare foarte serioasă. Pentru că aici este necesar să vorbim concret, despre fiecare caz, luând în considerare anamneza și diagnosticul, sau să nu vorbim deloc. Trebuie să înțelegem însă că medicii sunt oameni la fel ca pacienții lor. Cu aceeași educație, cu aceleași calificări culturale etc. Dar principalul lucru de înțeles este faptul că multe dintre femeile-medic au avut avorturi. Sunt încă surprins de acest lucru, dar colegele mele de sex feminin nu ezită să spună câte avorturi au avut. Și de fiecare dată mă surprind – este o situație extrem de intimă și personală! Dar inima oamenilor a devenit atât împietrită, încât nu înțeleg relația cauză-efect, nu înțeleg că este rușinos și înfricoșător. Dar acest lucru este normal pentru ele.

Acesta este paradoxul că avortul, în mintea oamenilor, a devenit normă. Nu azi, nu ieri – ci după 1917, când țara noastră a fost prima care a traversat Rubiconul, prima care a legalizat avortul în lume. Au trecut aproape o sută de ani din acel moment și conștiința oamenilor a fost grav deteriorată. Lucrurile care nouă ni se par normale, pentru strămoșii noștri păreau anormale. Prin urmare, când la o femeie-medic, care însăși a avut cinci avorturi și care este deja bunică – în acele zile asta era „norma”, și spun „normă” cu groază, dar acesta era numărul de avorturi pe care îl făceau, în medie, femeile în anii 1960-1970 –, vine o tânără în vârstă de 17-18 ani, care, după cum se pare, are toată viața înainte, acest medic, dorind să „ajute”, recomandă fetei să facă avort. Aceasta este o moștenire cumplită a lipsei de spiritualitate, în care noi trăim acum.

Nu voi uita niciodată că am văzut la TV o reclamă pentru suc, ceva de genul „Eu și familia mea”. Și prezentau un bărbat, o femeie și un câine. Eu și familia mea!

Pot spune un lucru: nu este nevoie să dai vina pe medici, acest lucru nu este întotdeauna corect și au și ei propriile lor probleme.

– Atunci ce ar trebui să facă o femeie căreia medicii îi recomandă un avort? Când un medic îi explică în mod convingător că n-ar trebui să nască în nici un caz …

– Dacă o femeie este bolnavă și dorește să aibă un copil, trebuie să găsească un medic care este gata să își asume responsabilitatea. Nu e doar așa – nu lua în seamă, naște și totul va fi bine! Nu pot spune așa, nu sunt Domnul Dumnezeu, ci un doctor obișnuit. Iată, medicul care se angajează să ajute într-o astfel de situație, trebuie să fie responsabil pentru acest lucru. Dacă și-a asumat riscul de a urmări această sarcină, bine. Sunt sigur că într-un procent mare din cazuri totul funcționează bine. Eu însumi trec prin asta în mod regulat. Dar trebuie să ne asumăm responsabilitatea. Dar nu poți să vorbești, așa, fără discernământ. Trebuie să dai sfaturi cu atenție ca să nu apară vieți distruse de copii.

Slavă Domnului, acum medicina s-a întors cu fața la mamă și la copil. Acum, când studenților li se țin prelegeri de la catedră și când analizăm cazuri clinice severe în spital, pornim de la faptul că chemarea noastră nu este să avortăm copiii, ci să tratăm mamele. Să facem pe cât de mult posibil ca femeia să ducă sarcina la termen și să nască. Acum această poziție în corporația noastră medicală este respectată mult mai clar decât chiar acum zece ani.

11 februarie 2008

Varia