Ce să învățăm din jocul de-a moralitatea al lui Weinstein

E timpul să redescoperim virtutea castității

Autor: Martin Fitzgerald, profesor la Redfield College din Sydney; sursa: Mercatornet.com, 6 noiembrie 2017

Focul de la Hollywood aprins de comportamentul sexual al producătorului Harvey Weinstein a devenit o pălălaie care a s-a întins peste Atlantic.

Evident, acuzațiile penale trebuie dovedite, dar scuzele și recunoașterea nedeslușită a vinovăției arată că flăcările se răspândesc mult și departe. După Weinstein, alte personaje de la Hollywood, inclusiv câștigătorul Premiului Oscar Kevin Spacey, au fost denunțate pentru hărțuire sexuală. Iar acum ministrul britanic al Apărării a demisionat, după ce au apărut acuzații de comportament inadecvat.

Ne putem aștepta la multe, la mult mai multe astfel de acuzații, așa că trebuie să ne gândim cum să răspundem în mod eficace la valul de abuzuri sexuale. Vă sugerez un proces de terapie în trei etape.

Prima este să recunoaștem că revoluția sexuală, care a început acum cinci decenii, în 1968, a fost un dezastru. Este nevoie de aproximativ 50 de ani ca revoluțiile să se dezintegreze. Revoluția rusă din 1917 a scăzut în intensitate abia la mijlocul anilor ’60. După 50 de ani, revoluția noastră sexuală începe să se dezintegreze; iubirea liberă a devenit abuz sexual sordid.

Toți l-au batjocorit pe Harvey Weinstein, când acesta și-a apărat acțiunile sale oribile cu jumătate de gură, spunând că a crescut în anii ’70. Dar poate că Weinstein avea dreptate, într-un fel. Se prea poate să nu fi avut niciodată ocazia să învețe cum să se comporte corect cu femeile.

Anii ’70 au reprezentat deceniul de perturbare în masă a respectului reciproc între sexe. În multe medii, era ceva accesibil pentru toți. Femeile căsătorite au folosit contraceptive de la începutul anilor ’60, iar fiicele lor au crezut că, dacă erau suficient de bune pentru mamele lor, erau suficient de bune și pentru ele. Binele și răul au dispărut.  „Agățarea”, adulterul și actele homosexuale erau acceptabile, dacă erau consensuale.

Unele feministe au ajutat cauza, încercând să depășească bărbații în rătăcire. Unele dintre ele încă mai apără pornografia. Dacă erai bărbat sau băiat, se aștepta că vei dormi cu cât mai multe femei posibil. Dacă erai femeie sau fată, era de așteptat să te implici sau cel puțin să nu te plângi, indiferent de intențiile ulterioare ale bărbatului în ceea ce privește viața și bunăstarea ta sau a copiilor pe care puteai să-i concepi.

În afara frontierei angajamentului și familiei, orice încercare de a reglementa relațiile sexuale este totuși imposibilă. Sexul este un instinct prea puternic pentru a fi „negociat”. Noțiunea de consimțământ rațional în fața pasiunilor puternice, mai ales atunci când la mijloc este și alcoolul, este absurdă.

A fost o veste bună că un parlamentar senior de la Westminster a sfătuit o colegă mai tânără să nu stea singură într-o cameră cu un parlamentar de sex masculin, când amândoi au băut. Asta nu înseamnă să dai vina pe victimă. Însemnă să-ți folosești inteligența pentru a evita un dezastru.

Oare actrițele care l-au întâlnit pe Weinstein se presupune că ar fi trebuit să se gândească la consimțământ și apoi să „negocieze”, în timp ce pe cântar era cariera lor de actor? Sau ar fi trebuit să negocieze cercetătorii a căror slujbă depindea de plăcerea membrilor mai puțin decât onorabili?

Cine a fost deșteptul care a venit cu propunerea ridicolă ca bărbații să ceară consimțământul femeilor „la fiecare pas al drumului”? Ideea însăși că bărbații ar trebui să fie cei care cer este o recunoaștere tacită a faptului că instinctul sexul al bărbaților și femeilor nu este unul și același. Asta ar trebui să fie regula elementară din educația sexuală. Este absurd să te aștepți ca bărbații să se oprească în mijlocul momentului și să ceară permisiunea pentru următoarea mișcare. Sexul este limbajul corpului. Aproape că nu cere cuvinte. Consimțământul ar fi trebuit să vină mult, mult mai devreme, prin ceva foarte asemănător cu un legământ de nuntă.

A doua etapă în procesul terapiei noastre este recunoașterea faptului că regulile nu vor opri hărțuirea sexuală. Președintele Camerei Comunelor din Parlamentul Marii Britanii cere ca guvernul să prezinte un „cod de conduită” cu „politici și proceduri”, un „serviciu de mediere” și o „procedură de reclamație obligatoriu contractuală”.

Asta este o reacție instinctivă a tuturor birocrațiilor: să creeze mai multă birocrație. Evident, trebuie să existe „politici și procese” ca remedii la plângeri și nemulțumiri. Dar va opri asta cu adevărat hărțuirea sexuală? Nu. Universitățile, corporațiile și guvernele se sufocă de atâtea „politici și procese”, dar există mai multă hărțuire sexuală decât oricând.

Al treilea pas în procesul de terapie este de a ne re-educa în etica virtuții.

Etica virtuții este una dintre cele trei abordări majore ale eticii normative și subliniază virtuțile sau caracterul moral. Cu alte cuvinte, cea mai sănătoasă abordare a sexului este să căutăm a ne ghida comportamentul nostru prin a face ceea ce este bine pentru mine însumi dacă trebuie să fiu o persoană bună sau o persoană de caracter.

Cum ar trebui să acționez față de persoanele de sex opus, astfel încât caracterul meu moral și al altora să rămână intact? Nu mai putem să ținem comportamentul sexual la distanță de ceea ce înseamnă să fii o persoană de caracter.

Eticienii virtuții acordă atenție înfrânării. O persoană cu caracter practică înfrânarea prin dominarea unor pasiuni precum mânia, instinctul sexual, lenea, consumismul, invidia și gelozia.

Practicarea înfrânării face parte din virtutea temperanței. Temperanța sună la fel de ciudat ca și castitatea astăzi, dar este clar că avem un deficit de înfrânare în societatea noastră. Înfrânarea este necesară în comportamentul sexual, la fel cum este pentru mâncare și băutură.

Există ceva admirabil la persoanele care practică înfrânarea și ceva respingător la cele care nu se înfrânează. Neînfrânarea și trufia care-l caracterizează pe Weinstein sunt parte a dezgustului pe care oamenii îl simt în legătură cu acuzațiile împotriva lui. Când înfrânarea lipsește, acțiunile oamenilor sunt imature, chiar infantile. Ele nu mai sunt sub control, apetitul este cel care îi controlează.

Cunoașterea în sine nu este suficientă pentru a-l face pe cineva să devină temperat – de aceea majoritatea programelor de educație sexuală nu reușesc acest lucru. În calitate de profesor de liceu, vă pot asigura că mulți băieți știu prea mult despre sex; internetul le oferă acces ușor la cele mai revoltătoare forme de pornografie. Și ei au o vagă idee de „consimțământ” și „reguli de angajare într-o acțiune”. Ceea ce ei nu știu este cum să fii temperat. Ei se pomenesc captivi ai fanteziilor și instinctelor, pe care nu știu cum să le înfrâneze.

Lipsa moderației duse la extrem se numește dependență. Filosoful american Harry Frankfurt a reînviat termenul „desfrânată”, pentru a descrie această stare de neajutorare a caracterului care, de fapt, nu permite unei persoane să fie liberă. Și nu a folosit cuvântul doar pentru femei.

Cum îi facem pe copii – și pe adulți – virtuoși? Acest lucru a fost dezbătut de filosofi încă din zilele Greciei antice. Dar majoritatea părinților știu cum. În primul rând, ei, ambii părinți, sunt modelul unui comportament bun. În al doilea rând, își învață copiii diferența dintre bine și rău. În al treilea rând, le creează obiceiuri bune prin încurajarea comportamentului corect și gestionează consecințele unui comportament greșit. Puțin câte puțin, copiii învață acele obiceiuri ale unui bun comportament, care se numesc virtuți. Aceștia rareori vor avea nevoie de o carte de reguli, deoarece vor ști aproape instinctiv care este calea potrivită de acțiune.

Consensul mass-media pare să fie acela că trebuie să existe „toleranță zero” pentru comportamentul indecent și ofensator. Nu este o idee proastă, dar oare „obișnuința de a nu te angaja într-un comportament indecent și ofensator nu este o modalitate 100% mai bună”? Cu alte cuvinte, virtutea este mai bună decât regulile scrise ale unei instituții.

Biserica și statisticile despre sexualitate

Autor: Miriam Grossman

Sursa: https://caseofmistakenidentity.co/tag/miriam-grossman/

Mulți oameni din sânul Bisericii susțin că nu sunt influențați de opera lui Alfred Kinsey. Deși majoritatea nu doresc detalii, toti îi recunosc gândirea aberantă. Sunt conștienți de abuzul său față de bărbați, de femei, de copii și față de știință. „Nu vrem să avem nimic de-a face cu el!” spun ei.
Cu toate acestea, la începutul acestui an, una dintre publicațiile bisericești ale propriei mele confesiuni a citat statistici de la Institutul Kinsey pentru Cercetare a Sexualității, Genului și Reproducerii de la Universitatea din Indiana. Când am întrebat: „De ce?”, răspunsul a fost: „De unde putem noi lua statistici despre sex și sexualitate?”

Acest lucru ar trebui să ne dea de gândit. De ce avem nevoie de statistici despre sex și sexualitate? Care este scopul lor? Cum sunt utilizate și ce finalitate au?

De dragul discuției, să presupunem că comunitatea creștină are un motiv valabil să utilizeze statistici pe teme de sex și sexualitate. Există multe lucruri ce merită luate în considerare.

În primul rând, cum se colectează aceste statistici? Eunice Ray, fondatoare, împreună cu soțul ei, col. Ronald D. Ray, a organizației RSVP America (Restoring Social Virtue and Purity in America/ Restabilirea virtuții sociale și a purității în America), mi-a spus: „Nu există nici un mod științific – după cum mi-au confirmat doctoranzii și doctorii de specialitate cu care am vorbit, care au cercetat sincer subiectul – de a cuantifica cu precizie datele colectate. Sunt subiective și nu pot fi duplicate. Dacă testezi reacțiile fiziologice, poate, dar doar să realizezi un chestionar și să-l distribui este problematic”. Ray îl citează pe Abraham Maslow, care i-a făcut odată următoarea observație lui Alfred Kinsey, că cei care vor vorbi cu oamenii, „ca noi, care caută statistici despre comportamentele sexuale”, sunt deja „depravați”. Cei mai „normali” oameni nu vor fi întrebați despre viața lor sexuală.

În al doilea rând, putem eticheta corect datele sau statisticile despre sex și sexualitate ca „știință”? Dacă este așa, ar trebui să fie posibil ca ele să fie duplicate. Aici, în acest caz, este diferența dintre „știința-știință” și „știința socială”. În cazul științei, un cercetător poate duplica originalul ca să obțină aceleași rezultate. Or, acest lucru cel mai probabil nu e adevărat în cazul „științelor sociale”. Ceea ce este adevărat, totuși, ar fi faptul că întrebările din orice sondaj „sociologic” pot fi formulate astfel încât să producă un răspuns special.

În al treilea rând, cine sunt „experții” în sex și sexualitate? Adevărul despre chestiunile intime a fost cândva zonă a medicinii și bisericii. Dar „sociologi”, ca Mary Calderone, Lester Kirkendall, dr. John Money și alții, au muncit din greu pentru a împinge adevărul unor astfel de probleme într-o altă zonă sau, cel puțin, au devenit dintr-o dată „experți” în locul bisericii. Mai întâi, SIECUS și „sexologii” au încurajat bisericile și grupurile lor educaționale să vorbească despre „darul sexualității” și să încurajeze „da-ul” unei experiențe sexuale „asemenea unei grădini”. Vedem că s-a întâmplat ceva asemănător și în cazul avortului. Biserica n-a putut să accepte niciodată avortul până în momentul în care științele sociale, deghizate sub denumirea de știință adevărată au negat planul lui Dumnezeu pentru bărbați, femei, căsătorie și familie. Dar codul „științific”, care a făcut avortul legal, se bazează pe o știință socială, care nu doar că trădează jurământul medicilor de „a nu face rău”, ci se opune lui Dumnezeu, Creatorul vieții umane. Astăzi, unele femei din biserică își văd avorturile ca fiind „un sacrificiu pe care trebuia să-l fac pentru mine”, iar unii pastori spun femeilor însărcinate și înspăimântate că un avort „va trimite copilul lor ca să fie cu Isus”.

În volumul The Failure of Sex Education in the Church: Mistaken Identity, Compromised Purity, am ales să nu dau prea multe  date statistice. Cu toate acestea, ofer puțină istorie, ofer o explicație și fac diferența între educația sexuală și învățătura pentru castitate, cu scopul final de a încuraja poporul lui Dumnezeu să reflecteze, să dialogheze și să caute Cuvântul Său, mai degrabă decât opinia omului. Pentru toți cei care caută rezultatele datelor medicale, nu a științelor sociale, recomand volumul Ce anume îl învățați pe copilul meu? de Miriam Grossman, dr. în medicină, și How Teen Sex is Killing our Kids de Meg Meeker, dr. în medicină. De asemenea, o lectură rapidă a cărții dr. Grossman Unprotected vă explică modul în care feminismul „corect politic” – ce cu siguranță nu trebuie confundat cu știința – a influențat atât medicina, cât și Biserica.

Putem colecta statistici privind numărul de persoane divorțate dintr-o anumită congregație, confesiune sau comunitate. Ar fi o chestiune pertinentă, documentată. Dar putem să strângem statistici corecte privind comportamentul sexual? Dacă da, cum? Din ce grupuri de oameni? Cu ce ​​fel de întrebări? Care ar fi concluzia?

Există oare un astfel de lucru ca o „cercetare sexuală” valabilă? Poate că o întrebare mai bună este: de ce avem nevoie de „autorități” în ceea ce privește sexul sau comportamentul sexual, atunci când avem Cuvântul lui Dumnezeu?

Cuvântul lui Dumnezeu spune: „Luați aminte să nu vă fure mințile cineva cu filozofia și cu deșarta înșelăciune din predania omenească, după înțelesurile cele slabe ale lumii și nu după Hristos”. (Coloseni, 2: 8). Isus știe că trupul nostru este neputincios (Marcu 14:38). Probabil, din acest motiv, Dumnezeu nu ne arată spre „statisticile” lumești sau așa-numitele „sondaje științifice”, ci spre sfințenie, castitate și autocontrol. În ce fel un sondaj privind sexul sau statisticile privind comportamentul sexual încurajează sfințenia? În anii 1950, după publicarea raportului„științific” al lui Kinsey, soții și soțiile începuseră să se întrebe ce au pierdut. Fiii și fiicele bisericii începuseră să pună la îndoială moralitatea părinților lor.

Părinților și pastorilor de astăzi nu li se cere să facă nimic diferit de cei din generațiile anterioare. Noi trebuie să instruim copiii și oamenii din congregații pe căile Domnului și, astfel, să-i ajutăm și pe tineri și pe bătrâni să se împotrivească ispitelor lui Satan, lumii și naturii noastre păcătoase.

Nu avem nici o siguranță că vom fi ghidați corect de măsurătorile și comparațiile oferite de sexologi. Cuvintele sociologilor vin … și pleacă. Dar Cuvântul Domnului este pentru totdeauna. Vom fi îndreptați corect când ne temem, când iubim și când avem încredere în Dumnezeu, care este Creatorul bărbatului și al femeii, al căsătoriei și al familiei. Anume Cuvântul Său ne salvează și ne îndepărtează de căderile și de capcanele lumii de azi.

Michelle Cretella, cunoscut medic pediatru din SUA, vorbește despre ideologia gender și pericolele sale pentru copii

Sunt medic pediatru și vreau să vă povestesc despre modul în care  s-a infiltrat ideologia transgender  în domeniul pediatriei și a produs un abuz la scară largă asupra copiilor.

Sursa: Daily Signal, 3 iulie 2017, traducere și adaptare Provita Media (Sublinierile aparțin editorului Provita Media)

Politica transgender a luat americanii prin surprindere și i-a luat pe unii legiuitori pe neașteptate.

Doar cu câțiva ani în urmă, mulți nu și-ar fi putut imagina o dispută atât de semnificativă asupra accesului bărbaților și a femeilor transgender la toaleta unisex în Carolina de Nord.

Dar ideologia transgender nu doar că ne infectează legile. Ea intră în viețile celor mai nevinovați dintre noi – copiii – având și sprijinul aparent în creștere al comunității medicale profesionale.

Așa cum am explicat în articolul meu din 2016, „Dysphoria de gen la copii și suprimarea dezbaterii”, profesioniștii care îndrăznesc să pună la îndoială linia de partid neștiințifică de sprijinire a terapiei de tranziție de gen descoperă că sunt discreditați  și scoși pur și simplu afară din slujbă.

Eu vorbesc ca o persoană familiarizată îndeaproape cu comunitățile preocupate de  sănătatea comportamentală  și pediatrică și cu practicile lor. Sunt mamă a patru copii, care a muncit 17 ani ca medic pediatru general certificat, cu accent pe sănătatea comportamentala a copilului, înainte de a părăsi practica clinică, în 2012.

În ultimii 12 ani, am fost membru al Consiliului de administrație și cercetător al Colegiului American de Pediatrie, iar în ultimii trei ani am fost președintele acestuia.

De asemenea, am fost membru în Consiliul de administrație al Alianței pentru Alegerea Terapeutică și Integritate Științifică, din 2010 până în 2015. Această organizație de medici și profesioniști în domeniul sănătății mintale apără dreptul pacienților de a primi psihoterapie pentru conflicte de identitate sexuală, practică ce este în concordanță cu valorile profunde, bazate pe știința și etica medicală.

Am asistat la o actualizare a consensului medical cu privire la natura identității de gen. Ceea ce medicii tratau odată ca fiind o boală mintală, comunitatea medicală afirmă în prezent în mare măsură și chiar promovează ca fiind ceva normal.

Iată câteva dintre aceste modificări.

Noul normal

Clinicile pediatrice „de gen” sunt considerate centre de elită pentru afirmarea* copiilor, tulburați de sexul lor biologic. Această condiție dificilă, cândva numită tulburare de identitate de gen, a fost redenumită „disforie de gen”, în 2013.

În 2014, existau 24 de astfel de clinici de gen, grupate în principal pe coasta de est și în California. Un an mai târziu, erau peste 40 în toată țara.

Cu 215 programe de rezidență în pediatrie, care pregătesc viitorii pediatri printr-un protocol ce afirmă tranziția (de gen) și care tratează copiii cu disforie de gen în consecință, clinicile de gen sunt sortite să prolifereze în continuare.

În vara trecută, guvernul federal a declarat că nu va impune programelor de stat de asigurare de sănătate Medicare și Medicaid să acopere procedurile ce afirmă tranziția (de gen) pentru copii sau adulți, deoarece experții medicali de la Departamentul de Sănătate și Servicii Umane (Ministerul Sănătății, în SUA – n.t.) au descoperit că riscurile erau adesea prea mari, iar beneficiile prea neclare.

Netulburată de aceste constatări, Asociația Profesională Mondială pentru Sănătatea Transgender-ilor a făcut presiuni, susținând – fără nici o dovadă – că aceste proceduri sunt „sigure”.

Două asociații de pediatrie de frunte – Academia Americană de Pediatrie și Societatea de Endocrinologie Pediatrică – au urmat în mod continuu, aprobând abordarea afirmării tranziției, chiar dacă cea de-a doua organizație recunoaște în cadrul propriilor sale orientări că protocolul de afirmare a tranziției se bazează pe dovezi reduse.

Ambele organizații chiar recunosc că singurele dovezi clare privind această abordare sunt potențialele riscuri pentru sănătatea copiilor.

Abordarea ce afirmă tranziția constă în faptul că acei copii care „insistă în mod constant și persistent” că nu sunt genul asociat sexului lor biologic sunt în mod natural transgender-i.

(Astăzi se ignoră faptul că, în viața normală și în psihiatrie, orice persoană care „insistă în mod constant și persistent” asupra oricărui lucru ce contravine realității fizice este considerat fie confuz, fie cuprins de delir).

Protocolul de afirmare a tranziției recomandă părinților să-și trateze copiii în raport cu genul pe care ei și-l doresc si să le administreze substanțe ce le blochează pubertatea, în jurul vârstei de 11 sau 12 ani, dacă au disforie de gen.

Dacă, până la vârsta de 16 ani, copiii încă mai insistă că sunt prinși într-un corp „greșit”, li se administrează hormoni încrucișați, iar fetele biologice pot obține o dublă mastectomie (extirparea sânilor).

Așa-numitele „intervenții chirurgicale ale părții de jos” sau intervenții chirurgicale de reamenajare a organelor genitale nu sunt recomandate înainte de vârsta de 18 ani, deși unii chirurgi au contrazis recent această restricție.

Abordarea în favoarea tranziției a fost adoptată de instituțiile publice în mass-media, în educație și în sistemul nostru juridic și este acum recomandată de majoritatea organizațiilor medicale naționale.

Cu toate acestea, există excepții de la această mișcare, pe lângă Colegiul American al Medicilor Pediatri și Alianța pentru Alegere Terapeutică. Aici intră Asociația Medicilor și Chirurgilor Americani, Asociațiile Creștine Medicale și Stomatologice, Asociația Medicală Catolică și Youth Gender Professionals, ce susține mișcarea LGBT.

Mișcarea transsexuală a luat avânt în comunitatea medicală și în cultura noastră prin oferirea unei povești profund eronate. Cercetările și faptele științifice arată un tablou complet diferit.

Iată câteva dintre aceste fapte fundamentale.

  1. Cercetările pe gemeni dovedesc că nimeni nu se naște „prins într-un corp de sex greșit”.

Unele studii asupra creierului au sugerat că unii se nasc cu un creier „transgendat”. Dar aceste studii sunt grav eronate și nu dovedesc acest lucru.

Practic totul în legătură cu ființa umană este influențat de ADN-ul nostru, dar foarte puține trăsături sunt fixate în noi de la naștere. Tot comportamentul uman este alcătuit din elemente heteroclite, formate în  grade diferite pentru natură și cultură.

Cercetătorii efectuează în mod obișnuit studii pe gemeni pentru a discerne care sunt factorii (biologici sau nonbiologici) ce contribuie mai mult la exprimarea unei trăsături particulare. Studiile pe gemeni cel mai bine concepute sunt cele cu cel mai mare număr de subiecți.

Gemenii identici conțin 100% același ADN de la concepție și sunt expuși acelorași hormoni prenatali. Deci, dacă genele și/sau hormonii prenatali au contribuit semnificativ la transgenderism, ar trebui să ne așteptăm ca ambii gemeni să se identifice ca transgender-i aproape 100%.

Culoarea pielii, de exemplu, este determinată numai de gene. Prin urmare, gemenii identici au aceeași culoare a pielii 100%.

Dar în studiul cel mai amplu al adulților gemeni transgender-i, publicat de dr. Milton Diamond în 2013, doar 28% dintre gemenii identici au fost identificați ca fiind transgender-i. În 72% erau diferiți. (Studiul lui Diamond a raportat că 20% se identifică ca fiind transgender-i, dar datele sale reale arătau un număr de 28%, după cum am notat aici în nota de subsol 19).

Acest procent de 28% dintre gemenii identici identificați ca transgender-i sugerează o predispoziție biologică minimă, ceea ce înseamnă că transgenderism-ul nu se va manifesta în afara factorilor nonbiologici externi, care de asemenea afectează individul în timpul vieții sale.

Faptul ca gemenii identici erau diferiți în 72% din cazuri este extrem de important, deoarece înseamnă că cel puțin 72% din ceea ce contribuie la transgenderism la un singur geamăn constă din experiențe neîmpărtășite de celălalt după naștere – adică factori care nu-și au originea in biologie.

Studii ca acesta dovedesc faptul că credința în „identitatea de gen înnăscută” – ideea că un creier „feminizat” sau „masculinizat” poate fi prins într-un corp greșit înainte de naștere – este un mit care nu are nici o bază științifică.

  1. Identitatea de gen este maleabilă, în special la copiii mici.

Chiar si Manualul de Sexualitate și Psihologie al Asociației Americane de Psihologie recunoaște că, înainte de promovarea pe scară largă a afirmării tranziției, 75-95% din copiii pre-puberi, care au avut tulburări în legătură cu sexul lor biologic, în cele din urma, au depășit acea suferință. Marea majoritate au ajuns să-și accepte sexul biologic până la sfârșitul adolescenței, după ce au trecut în mod natural prin pubertate.

Dar, odată cu afirmarea tranziției, care se amplifică acum în societatea occidentală, numărul copiilor care pretind că ar fi stresați în legătură cu genul lor – și persistența acestei idei în timp – a crescut dramatic. De exemplu, Serviciul de dezvoltare a identității de gen din Regatul Unit a înregistrat o creștere de 2000% a trimiterilor din 2009.

  1. Substanțele ce blochează pubertatea, administrate pentru disforia de gen, nu s-au dovedit a fi sigure.

Substanțele ce blochează pubertatea au fost studiate și dovedite a fi sigure pentru tratamentul unei tulburări medicale la copii, numită pubertate precoce (cauzată de secreția precoce anormală și nesănătoasă a hormonilor de pubertate la un copil).

Cu toate acestea, după cum subliniază o lucrare revoluționară, publicată în The New Atlantis, nu putem deduce din aceste studii dacă aceste substanțe blocante sunt sau nu sigure în cazul copiilor normali fiziologic cu disforie de gen.

Autorii remarcă faptul că există unele dovezi privind scăderea mineralizării osoase, ceea ce înseamnă un risc crescut de fracturi osoase ca adulți tineri, risc potențial crescut de obezitate, cancer testicular la băieți și un impact necunoscut asupra dezvoltării psihologice și cognitive.

În ceea ce privește aceasta din urmă, în timp ce, în prezent, nu avem studii extinse, pe termen lung, cu copiii puși pe substanțe blocante pentru disforia de gen, studiile efectuate asupra adulților din ultimul deceniu dau motive de îngrijorare.

De exemplu, în 2006 și 2007, revista Psychoneuroendocrinology a raportat anomalii ale creierului în domeniul memoriei și funcționării acesteia la femeile adulte care au primit blocante din motive ginecologice. În mod similar, multe studii privind bărbații tratați pentru cancer de prostată cu blocanți sugerează, de asemenea, posibilitatea unui declin cognitiv semnificativ.

  1. Nu există cazuri în literatura științifică a copiilor cu disforie de gen care au întrerupt substanțele blocante.

Majoritatea copiilor, dacă nu toți, care au fost puși pe substanțe ce le blochează pubertatea, continuă să ia hormoni încrucișați (estrogen pentru băieții biologici, testosteron pentru fetele biologice). Singurul studiu, care urmărește până în prezent copiii pre-puberi despre care s-a afirmat că, din punct de vedere social, sunt transgender-i, și puși pe substanțe blocante la o vârstă fragedă, a constatat că 100% dintre aceștia au revendicat o identitate transgender și au ales hormoni încrucișați.

Acest lucru sugerează că protocolul medical în sine poate conduce copiii să se identifice drept transgender-i.

Există un efect evident de autorealizare în ajutarea copiilor să se dea drept de sex opus atât din punct de vedere biologic, cât și din punct de vedere social. Acest lucru este departe de a fi lipsit de gravitate, deoarece administrarea de substanțe blocante de pubertate la 12 ani sau mai puțin, urmată de terapia hormonilor încrucișați, sterilizează un copil.

  1. Hormonii încrucișați sunt asociați cu riscuri periculoase pentru sănătate.

Din studiile pe adulți, cunoaștem că riscurile de hormoni încrucișați includ, dar nu se limitează la: boală cardiacă, hipertensiune arterială, cheaguri de sânge, accidente vasculare cerebrale, diabet și cancere.

  1. Neuroștiința arată că adolescenții nu au capacitatea adultului necesară evaluării riscurilor.

Datele științifice arată că persoanele sub vârsta de 21 de ani au o capacitate mai mică de a evalua riscurile. E o problemă etică gravă să permiți efectuarea unor proceduri ireversibile și de schimbare a vieții asupra minorilor care sunt prea tineri ca să-și dea consimțământul valabil.

  1. Nu există nici o dovadă că afirmarea tranziției împiedică sinuciderea la copii.

Avocații protocolului de afirmare a tranziției susțin că sinuciderea este consecința directă și inevitabilă a reținerii afirmărilor sociale și a alterărilor biologice la un copil cu disforie de gen. Cu alte cuvinte, cei care nu aprobă protocolul ce afirmă tranziția condamnă în mod esențial copiii cu disforie de gen la sinucidere.

Totuși, după cum s-a menționat mai devreme, înainte de promovarea pe scară largă a afirmării tranziției, 75 până la 95% din tinerii cu disforie de gen au ajuns să fie fericiți cu sexul lor biologic, după ce au trecut pur și simplu prin pubertate.

În plus, contrar pretențiilor activiștilor, nu există dovezi că hărțuirea și discriminarea, adică lipsa afirmării, ar fi principala cauză a sinuciderii în rândul oricărui grup minoritar. De fapt, cel puțin un studiu din 2008 a constatat că discriminarea percepută de persoanele identificate ca LGBT nu este cauzală.

Peste 90% dintre persoanele care se sinucid au o tulburare mintală diagnosticată și nu există dovezi că copiii cu disforie de gen care se sinucid sunt diferiți. Mulți copii cu disforie de gen au nevoie pur și simplu de terapie ca să ajungă la rădăcina depresiei lor, ce poate fi aceeași problemă ce le declanșează disforia de gen.

  1. Protocolul de afirmare a tranziției nu a rezolvat problema sinuciderii la transgender-i.

Adulții, care au suferit schimbări sexuale – chiar și în Suedia, care se numără printre țările, care acceptă cel mai mult LGBT –, au o rată de sinucidere de aproape 20 de ori mai mare decât cea a populației generale. În mod evident, schimbarea de sex nu este soluția la disforia de gen.

Rezultatul: Protocolul de afirmare a tranziției înseamnă abuz asupra copilului

În esență, în timp ce mișcarea de afirmare a tranziției are drept scop să ajute copiii, ea provoacă o nedreptate gravă asupra lor și a celorlalți copii non-disforici.

Acești profesioniști se folosesc de mitul potrivit căruia oamenii se nasc transgender-i pentru a justifica angajarea în experimente masive, necontrolate și neconfirmate asupra copiilor, care au o stare psihologică ce, altfel, se rezolvă după pubertate în marea majoritate a cazurilor.

Instituțiile actuale care promovează afirmarea tranziției împing copiii să se dea drept de sex opus, orientându-i pe mulți pe calea blocării pubertății, a sterilizării, a eliminării părților sănătoase ale corpului și a unor daune psihologice neprevăzute.

Aceste daune nu constituie nimic mai mult decât abuzul instituționalizat asupra copilului. Etica sănătoasă cere încetarea imediată a utilizării suprimării pubertății, a hormonilor încrucișați și a intervențiilor chirurgicale de reconstituire a sexului la copii și adolescenți, precum și încetarea promovării ideologiei de gen prin intermediul curriculei școlare și a politicilor legislative.

Este timpul ca liderii națiunii noastre și majoritatea tăcută a profesioniștilor din domeniul sănătății să cunoască exact ce li se întâmplă copiilor noștri și să se unească pentru a lua măsuri.

  

Răspunsuri la dezbaterile privind homofobia în Franța

Sursa: Liberte Politique, 18 noiembrie 2008

Articol – atat de actual – scris, acum aproape un deceniu, de Thierry Boutet, purtător de cuvânt al organizației Fondation Politique.

În numele luptei împotriva homofobiei, ministrul Educației (din Franța – n.t.) promovează o campanie de propagandă în favoarea normalizării comportamentului homosexual în școli. Mobilizarea noastră împotriva acestei campanii a declanșat numeroase reacții, pozitive și negative.

Sunt oameni care, prezentându-se ca homosexuali, spun că sunt răniți de refuzul nostru de a accepta ca homosexualitatea să fie prezentată adolescenților în clasă, ca o orientare naturală a sexualității, printre altele.

Tuturor – inclusiv celor care ne insultă și în ciuda anonimatului după care mulți se ascund – doresc să le scriu personal. Există suferințe în legătură cu homosexualitatea, ca toată suferința. Nimic nu mai este personal, unic, intim, singular. Este greu de înțeles chiar propria suferință și atunci cum să înțelegi cu adevărat suferința celuilalt? Această incapacitate de a înțelege nu înseamnă indiferență sau dispreț, dimpotrivă. Orice persoană în suferință este demnă de respect; ea face apel la mai multă atenție și sprijin, chiar dacă asta ar însemna să pună în mișcare toate forțele.

Că unii dintre cei care se simt răniți au dorit să se exprime, vărsându-și focul inimii – fie! Atitudinea lor nu mă va împiedica să cred că ei greșesc, dacă speră să găsească soluția la dificultățile lor, forțând societatea să-și schimbe paradigmele și substanța sa fondatoare. Conținutul acestor reacții îmi cere să mă explic în continuare prin specificarea câtorva puncte în discuție.

Suferința nu poate împiedica exercițiul rațiunii

În primul rând, aș dori să spun celor care ne acuză că am confunda homosexualitatea cu pedofilia. Pedofilia este, în general, definită ca atracția sexuală a adulților față de persoanele minore. Aceasta este clasificată ca o tulburare sexuală de CM1 (Clasificarea statistică internațională a bolilor și a problemelor de sănătate asociate), care e nomenclatorul cauzelor de morbiditate și mortalitate, publicat de OMS. Homosexualitatea vine dintr-un proces psihologic foarte diferit și mulți o consideră drept o orientare înnăscută.

În Franța, vârsta majoratului este de 18 ani, vârsta consimțământului sexual este 15 ani. Dar, neținând cont de această barieră legală, a normaliza homosexualitatea în rândul adolescenților – care, știm foarte bine, sunt de multe ori încă în căutarea maturității – îi face vulnerabili la riscul real de banalizare a pedofiliei, facilitând încălcarea acestei bariere permeabile și neclare. În acest sens, atunci când Gérard Longuet se întreabă cu surprindere, dacă școala promovează noi forme de sexualitate, în timp ce luptă cu pedofilia, nu greșește: el pune degetul pe o divergență care merge dincolo de un simplu paradox.

O altă persoană scrie că este disperată când citește ce scriu, și îmi pune această întrebare: V-ați întrebat vreodată cum e să fii homosexual și 90% dintre persoanele din jurul tău să fie heterosexuale și să-ți impună standardul (majorității)? Cu riscul de a surprinde acest corespondent, răspund, da, m-am întrebat cum se simt homosexualii într-un mediu heterosexual!

Din sondajul pe care l-am realizat am aflat că sunt la fel de multe moduri de a-ți trăi homosexualitatea cât de mulți homosexuali sunt. Fără îndoială, există constante, dar, în ciuda unor generalizări brute, există tot atâtea modalități de a fi fericit sau nefericit câți indivizi sunt, tocmai pentru că identitatea și aspirațiile lor nu pot fi reduse la acest lucru.

O luptă politică

Mulți homosexuali au sentimentul că sunt marginalizați, că sunt minoritari, că sunt prost acceptați, neînțeleși. Acesta este motivul pentru care de multe ori stau între ei și cu greu încearcă să se integreze în societate. Traiul în comun (comunitarismul) pentru ei e o  ispită frecventă. Această constatare permite să înțelegem natura reală a suferinței lor? A pune cuvinte în locul profundei lor suferințe îi ajută să fie înțeleși?

Asociațiile de homosexuali cer ca toți homosexualii să fie respectați și asta este o cerere legitimă. Dacă acest respect nu este asigurat în unele școli sau universități, este normal ca ele să sesizeze autoritatea competentă și să ajungă până la ministru, dacă este necesar.

În schimb, încercând să preia educația sexuală a copiilor, ei schimbă registrul și dezvăluie adevăratele lor intenții. Nu mai avem de a face cu o cerere corectă, ci cu o pornire militantă, destinată să consolideze puterea unui mic grup, care se folosește de suferința unora și de vina altora, pentru a-și atinge scopurile. A exploata politic problemele unei minorități, a te juca cu chestiuni personale, morale, intime, sunt metode caracteristice ideologiilor revoluționare, care au însângerat secolul al XX-lea.

Dacă organizațiile de lobby ale homosexualilor încearcă să convingă homosexualii că vor fi fericiți și respectați atunci când comportamentul homosexual va fi – în cele din urmă – recunoscut ca fiind egal cu comportamentul heterosexual, datorită luptei lor, se înșală… Cum a fost înșelată și clasa muncitoare din Rusia de Partidul Comunist, în 1917.

Anume aici funcționează capcana politică; pentru că este vorba, de asemenea, despre politică și libertatea politică, motiv pentru care această problemă ne privește. Departe de a elibera homosexualii, asociațiile de homosexuali, care doresc să structureze viața socială pe respectarea unor identități false, instituționalizează alienarea și conflictele care constituie cauza alienării.

La asta visează lobby-ul gay, care dorește să introducă  în predarea sexualității ideea că nu există doar două sexe, ci diferite orientări, toate echivalente de drept: hetero-masculin, hetero-feminin, homo-masculin, homo-feminin, și, în cele din urmă, bi- și trans-sexuali.

Această utopie poate va crește un pic numărul tinerilor homosexuali, dar îi va face oare mai respectuoși unul față de altul și mai buni? Având în vedere numeroasele mărturii, experiența, inclusiv cea a vieții în cercurile gay sau lesbiene, n-aș spune. Raporturile de dominație nu sunt eliminate din câte știu; pur și simplu se schimbă suportul.

Noțiunea de identitate

Pentru a respecta o persoană, nu este necesar să  o cunoaștem, din fericire, și nici să-i calificăm comportamentul sexual. Că acest răspuns este luat drept ofensator sau revoltător de o parte a comunității gay demonstrează că e într-adevăr o problemă. Dar această problemă nu există atât de mult în societate, cât în mintea celor care, din motive ideologice, doresc să facă prozelitism.
Această problemă se bazează pe mai multe confuzii: î
n primul rând, e vorba de reducerea individului la acțiunile sale, oricare ar fi acestea. Dar orice persoană le depășește în mod infinit, din fericire pentru noi toți. În schimb, a-i conferi unei persoane o identitate pe baza comportamentului său, în special sexual, înseamnă să-l înstrăinezi în mod sigur prin includerea sa într-o limită chiar mai fără de speranță decât actul, care, odată stabilit, devine ireversibil și de neiertat.

Această confuzie menținută – cu bună știință sau nu – ignoră, pe de o parte, libertatea fundamentală a fiecăruia, mai mult sau mai puțin realizată prin actele sale, iar de cealaltă parte, ignoră posibilitatea schimbării, în bine sau în rău, pe baza progresului posibil al fiecăruia în comportamentul său. Prin urmare, judecând un act, ajungi să judeci persoana, adică, să o respingi, dacă acest act care îl definește acum e refuzat sau judecat negativ de alții sau de tine însuți. Acesta este motivul pentru care, fără a-l cunoaște în mod clar, unii sunt disperați de propriile lor acte, și renunță la orice posibilitate de a se schimba, ajungând în punctul de a fi tentat să se sinucidă.

Este bine cunoscut faptul că adolescența îți oferă de multe ori posibilitatea experimentelor de orice fel, inclusiv a homosexualității, de multe ori pasagere sau reduse la stadiul preliminar de tendință, experiențe care reflectă o ambivalență care durează mai mult sau mai puțin, până ce se stabilizează. Dar, din cauza confuziei între act și identitate, tinerii care au avut o relație homosexuală doar ocazional, pornesc de la acel singur fapt să se definească ca homosexuali și sunt forțați să se retragă în ceea ce se impune asupra lor ca identitate. Cu prețul unei imense disperări.

Cu riscul de a-i răni pe cei 5-7% dintre francezi care au avut, au sau vor avea o experiență homosexuală (potrivit site-ului militant monchoix.net), nu a existat niciodată, nu există, și nu va exista nicicând o identitate homosexuală, așa cum nu există o identitate heterosexuală. În cadrul unei relații sexuale, nu există decât identitate masculină și feminină, și această diferență o primim, dorim noi sau nu: e ceva ce nu poate fi controlat, așa cum nu putem controla multe dintre celelalte componente din ceea ce înseamnă identitatea noastră, specifică și unică pentru fiecare dintre noi, începând cu părinții noștri, cu familia noastră, cu țara în care ne naștem. Un comportament, o înclinație, un obicei, nu constituie o identitate: nu ne identificăm prin onestitatea noastră (sau lipsa de onestitate), prin curaj (sau lașitate), prin profesia noastră, prin credința pe care o mărturisim sau prin hobby-urile noastre.

Că există diferite bipolarități, că bi-sexualizarea psihică e, în parte, culturală, că ea poate fi dificilă pentru unii – nimeni nu contestă acest lucru. Ca să rămâi femeie nu îți trebuie nimic mai mult decât să te naști dintr-un sex ca al tău, și ca să rămâi bărbat  nu îți trebuie nimic mai mult decât să te naști dintr-un corp de sex diferit. Nu este necesar să ai o mulțime de cunoștințe de psihologie pentru a înțelege că, deoarece este sexuat, omul va trebui să renunțe să fie ceea ce este la originea sa – uniunea diferențelor. El nu-și va găsi identitatea decât identificându-se cu cel care este ca el la origine [bărbatul] și renunțând la a se identifica cu cel care nu este ca el [femeia] și care, în același timp, se află, la fel, la origine. (Thibaud Collin, în Le Mariage gay, les enjeux d’une revendication, Eyrolles, 2005)

Toți indivizii sunt structurați diferit, datorită unei rețele de relații complexe care încep înainte de naștere. Sexualitatea intră aici în mare măsură, dar nu este singura cauză, de departe. Relațiile umane nu sunt în totalitate sexuale, chiar dacă societatea actuală erotizată tinde să uite asta. Prietenia, coparticiparea, comuniunea dintre două persoane pot fi astfel în primul rând spirituale, intelectuale sau estetice. Aceste relații sunt, în același timp, mai bogate, căci sunt libere de orice conotație sexuală, spre deosebire de procesul de identificare prin homosexualitate.

Alienarea prin închiderea între limitele opiniei altuia

Afirmația potrivit căreia diferența sexuală, masculin-feminin, ar fi o sursă de înstrăinare și ar promova proiecția unei poziții dominante a heterosexualilor asupra homosexualilor rezultă din aceeași confuzie. Unul dintre detractorii noștri scrie: Tu crezi că ești superior pentru faptul că ești atras de fete? Asta te face să fii superior? Aiurea! Și un altul declară același lucru, doar că apelând la mai multă curtoazie: Această campanie va permite tinerilor homosexuali sau bisexuali și bisexuale să se poată afirma și să nu se mai simtă devalorizați și umiliți în mod constant.

Confuzia rezultă dintr-o eroare fundamentală care se manifestă în direcția în care funcționează și alienarea. Revendicarea homosexualilor constă în a-i face pe ceilalți să creadă că un om nu poate exista decât în ochii celorlalți, astfel, vrând să impună celuilalt să se conformeze propriei lui viziuni potrivit căreia toată lumea nu-și dorește decât acest unghi de vedere al său.

Un elev de liceu scris pe site-ul nostru: sunt homosexual, și cunosc homofobia din școală: insulte, batjocura de zi cu zi, stimă de sine scăzută din cauza acelor cuvinte, care ne umilesc în mod constant, așa că noi nu alegem să fim gay! E risc de agresiune fizică, trebuie să taci, ca să eviți respingerea etc.
Nu se pune problema să ne îndoim de această mărturie. Dar oare cauza respingerii suferite de acest tânăr este homosexualitatea sa sau fragilitatea sa internă într-un mediu școlar, în care nu se mai aplică regulile cele mai elementare de respect reciproc? A-i face pe tineri să creadă că vor fi fericiți atunci când opinia altora asupra lor se va schimba este să-i plasezi într-o dependență opusă oricărei adevărate libertăți. Toată lumea știe că maturitatea emoțională nu este posibilă decât atunci când ne eliberăm de opiniile altora, în special de cele ale părinților, ca să exiști de unul singur și să te accepți așa cum ești, și nu cum ne văd ceilalți sau cum ne imaginăm noi că suntem.

Cea mai sigura cale de a fi respectat și recunoscut, prin urmare, este mai întâi să știi tu însuți cine ești. Indiferent de grup sau de comunitate, cei care nu au încredere în ei înșiși riscă să fie transformați, la urma urmei, într-un moment sau altul, în țapi ispășitori.

În cele din urmă, a ne imagina că putem promova respectul reciproc prin aruncarea unui văl peste structura profundă a personalității, confundând identitatea cu comportamentul sexual, la o vârstă la care personalitate este în mișcare, înseamnă să ne încadrăm în cea mai pură utopie și într-un refuz grav al realității.

Cele mai multe reacții pe care le-am primit confirmă faptul că petiția, pe care am lansat-o pentru a trimite un semnal de alarmă publicului și ministrului Educației, este mai justificată decât oricând. Prin urmare, invităm toți oamenii de bun simț să o semneze, inclusiv persoanele gay care nu doresc să fie manipulate de lobby-uri ce nu le apără interesele lor, în aparență, ci instrumentalizează suferința lor în scopuri politice.

Pentru a încheia cu accent pe respectul pentru diferențe, nu pot trece sub tăcere insultele cu care unii și-au decorat propunerile. Site-ul Liberté politique.com este un site interactiv. Le mulțumim tuturor celor care ne-au trimis comentarii, într-un fel sau altul, chiar dacă nu sunt de acord cu noi. Unii și-au exprimat suferința: îi respectăm. Alții și-au strigat supărarea sau ne-au insultat sub masca anonimatului: nu le-o acceptăm.

Accesul la acest forum e liber, există libertatea cuvântului, dar această libertate are o condiție fără de care nu va putea supraviețui: respectul pentru celălalt și pentru argumentele sale. Cei care speră să ne intimideze greșesc. Refuzăm terorismul intelectual al celor care cred, astăzi, de o parte sau de cealaltă, că dețin gândirea corectă a zilei.

Prin urmare, facem apel la responsabilitatea tuturor. Dacă unii nu înțeleg, le vom elimina comentariile.

Revolutia sexuala din Rusia bolșevica sau cum se repeta istoria, implacabil

Comentariu Provita Media: Putina lume cunoaște astazi ca in Rusia bolșevica, in  primii ani dupa instaurarea puterii sovietice, vajnicii ei conducatori doreau abolirea familiei traditionale, ca fiind „un element burghez, invechit” și formarea unei noi structuri, care nu știau nici ei cum arata, doar voiau sa fie ceva nou, „progresist”, in pas cu „schimbarile aduse de viata noua, socialista”. Propunerile au fost care mai de care mai nastrușnice și mai extremiste ( de la „iubirea libera”, la „socializarea femeilor de 20-36 de ani” ș.a.).  Aceste idei chiar au fost puse practica, dupa cum vom vedea din articolul publicat mai jos, tradus din limba rusa, de pe site-ul „Svobodnaya Pressa” (Presa libera). Drept rezultat, s-a ajuns la creșterea vertiginoasa a imbolnavirilor cu boli venerice, copii lasati in orfelinate, avorturi pe banda rulanta și alte grozavii.

 Tatal cunoscutei pictorite și scriitoare Lena Constante (care a indurat ani grei de temnita comunista, autoarea cartii „Evadarea tacuta”), Constantin Constante, a traversat Rusia, in tren, impreuna cu familia sa, in primul an al revolutiei bolșevice, de la Odessa, la Murmansk. El povestește in memoriile sale ca,  pe parcursul calatoriei, ajunși la Samara, au aflat despre una dintre acele incercari de „socializare a femeii de la 20 la 36 de ani”. Iata ce insemna aceasta mai exact: „Am intrebat, de curiozitate, pe unul din acești extremiști cum intelege aplicarea  acestui deziderat și iata explicatia lui: «Se va crea – mi-a spus el – pe langa fiecare soviet cate un comisariat al dragostei publice. Fiecare cetatean sovietic va avea dreptul la un bon de dragoste pe zi. Cu acest bon el se va prezenta femeii socializate care va fi obligata sa i se puna la dispozitie , fara vreo opunere și fara plata, in schimbul bonului eliberat de comisariat. Ea este libera in aceeași zi de a accepta sau refuza pe al doilea candidat la insuratoarea de-o clipa… Copiii nascuti din aceste impreunari vor apartine Statului Sovietic care-i va crește și-i va ingriji pana la varsta cand urmeaza sa fie repartizati școlilor sovietice sau la ateliere dupa aptitudini… Acești copii – continua interlocutorul meu –, neavand nici o afectiune de familie, vor fi cei mai sinceri sprijinitori ai familiei sovietice care este Statul Sovietic». Aberatiuni ale unor creiere dezechilibrate ar fi singura explicatiune ce se poate da unor astfel de nazuinti”. („Colindand prin Rusia Sovietica. Note și impresii de calatorie 1916-1918”, Ed. Curtea veche, București, 2004, p.64) Alte asemenea marturii din acea perioada am mai publicat pe site-ul nostru, vedeti materialul „Mostre de erotica bolșevica”.

Bolșevicii au fost primii care au reușit „emanciparea moravurilor”

Autor: Pavel Preanikov, http://svpressa.ru/blogs/article/28756/
Anii revolutiei sexuale se numara de la mijlocul anilor 1960, cand in Occident apare mișcarea
hippie (droguri, sex și rock-n-roll). Dar, de fapt, „revolta senzualitatii” („bunt ciuvstvennosti”, termen folosit chiar de Lenin) a fost mult timp unul dintre fundamentele statalitatii in URSS. Am putea spune chiar un pilon al tarii in care socialismul ieșise invingator.

Corespondenta pe teme intime
„Senzualitatea și sexualitatea” au fost teme discutate la congresele de partid ale bolșevicilor cu mult inainte de revolutia din octombrie. Și nu numai ca au fost discutate. La Congresul al III-lea al Partidului Muncitoresc Social-Democrat Rus, chiar lui Leon Trotki i-a fost incredintat sa dezvolte o noua teorie a relatiilor dintre sexe, in cazul in care bolșevicii caștiga. Iar Vladimir Lenin inca in 1904 scria ca „emanciparea spiritului de senzualitate, energie, indreptat nu spre valorile pseudofamiliale, va arunca acest  strop de energie spre cauza socialista a victoriei”.

Psihologul german Wilhelm Reich, in lucrarea sa „Revolutia sexuala” (1934, I editie) citeaza un pasaj din corespondenta dintre Lev Trotki și Vladimir Lenin (1911), dedicat acestui subiect. Iata ce scria Trotki: „Fara indoiala, opresiunea sexuala este principalul mijloc de inrobire a omului. Atata vreme cat exista aceasta opresiune, nu poate fi vorba de adevarata libertate. Familia, ca institutie burgheza, și-a trait complet traiul. Trebuie de spus mai mult despre asta muncitorilor… ”. Lenin a raspuns: „… Și nu numai familia. Toate interdictiile cu privire la sexualitate ar trebui sa fie eliminate… Avem ce invata de la sufragete: chiar interzicerea dragostei intre persoanele de același sex ar trebui sa fie eliminata”.

Contributiile bolșevicilor in domeniul sexualitatii și-au spus cuvantul: odata cu victoria revolutiei socialiste din 1917, s-a putut pune teoria in practica, cu indrazneala și, cel mai important, foarte repede.

«Tineti-o tot așa, tovarași!»

Mai multe prevederi ale bolșevicilor in domeniul „legislatiei sexuale”, chiar și astazi ar arata ultraliberale. La scurt timp dupa celebrele decrete „Despre pace” și „Despre pamant”, sunt emise decretele lui Lenin (la 19 decembrie 1917) „Cu privire la abolirea casatoriei” și „Cu privire la abolirea pedepsei pentru homosexualitate” (acesta din urma era parte a decretului „Cu privire la casatoria civila, copii și despre modificarea actelor de stare civila”). In special, ambele decrete confereau femeii „autodeterminarea materiala, precum și sexuala” și au introdus „dreptul femeilor la libera alegere a numelui și a locului de reședinta”. Potrivit acestor decrete, „uniunea sexuala” (al doilea nume „uniunea prin casatorie”), era posibil sa se incheie rapid și sa se desfaca la fel de ușor.

In anul 1919, directorul Institutului de Igiena Grigorii Batkis observa cu satisfactie: „Casatoria și desfacerea ei a devenit in mod exclusiv o chestiune privata… Cu bucurie putem vedea ca numarul de perversiuni sexuale (anormalitati), ca violul, abuzul sexual etc., ca urmare a emanciparii .. moravurilor, s-a redus foarte mult”.  Anume in acele vremuri a aparut și teoria iubirii, echivalenta cu „a bea un pahar de apa”.

Aceeași emancipare a moravurilor a mers atat de departe incat a provocat uimire chiar  la nivel mondial. De exemplu, scriitorul H.G. Wells, care a vizitat in acel moment revolutionar Moscova, mai tarziu, se minuna:„cat de simpla era chestiunea sexului intr-o tara a socialismului victorios, prea simpla”.

In paralel cu evenimentele revolutionare, in URSS, se organizau cu mare fast și alte sarbatori. De exemplu, la Petrograd (Sank-Petersburg), la 19 decembrie 1918, a defilat o parada a lesbienelor, care au aniversat un an de la decretul „Cu privire la abolirea casatoriei”. Trotki nota, in memoriile sale, ca Lenin a afirmat cu bucurie la auzul acestei vești: „Tineti-o tot așa, tovarași!”. La acea parada, se purtau pancarte de tipul: „Jos cu rușinea”. Acest apel, in cele din urma, a fost preluat și utilizat pe scara larga, in iunie 1918, atunci cand mai multe sute de reprezentanti ai ambelor sexe au marșaluit prin centrul Petrogradului complet goi.

Tara care a cucerit sexul

Schimbarea relatiei dintre sexe in acele momente era de natura ampla. De exemplu, la ruperea relatiilor intr-o familie cu copii, pensia alimentara se platea numai timp de șase luni, și numai daca unul dintre parteneri era șomer sau cu handicap. Legislatia privind sexele, in anii de dupa revolutie, se schimba in mod constant, se dezvolta, se actualiza, se completa. Astfel, Alexandra Kollontai, faimoasa ambasadoare sovietica, unul dintre  autorii „Codului cu privire la casatorie”, scria: „Cu cat mai mult dureaza criza sexuala, cu atat comporta un caracter cronic”. Și apoi adauga: „Educatia sexuala in școli trebuie sa inceapa de la 12-13 ani. In caz contrar, ne vom confrunta tot mai mult cu astfel de excese, cum ar fi inceputul sarcinii la o varsta mica. Nu este o raritate faptul ca astazi se da naștere la aceasta varsta de 14 de ani”.

Guvernul bolșevic incepuse a da directive de introducere in   școli a educatiei sexuale. Dar, acest efort intalnea piedici, cum erau „inertia in gandire” in localitatile din adancurile Rusiei, precum și lipsa de profesori calificati, sexologi. Daca primul obstacol era intr-adevar dificil de manevrat, cel de-al doilea – deficitul de educatori sexuali – a putut fi gestionat, cat de cat. In Rusia au inceput sa vina sexologi din strainatate – in special din Germania. De exemplu, din 1919 și pana in 1925, in Uniunea Sovietica au ajuns aproximativ 300 de astfel de specialiști din strainatate. De exemplu, sexologul german Fanina Halle iși amintea: „URSS, in 1925, intr-adevar, mi-a aparut ca ceva fantastic. Acolo sa vedeti sfera de munca! Intreaga lume, și mai ales Germania ar trebui sa fie invidioasa pe ceea ce s-a intamplat aici. Atat de mult au avansat psihologia aplicata și sexologia aici, incat material pentru studiul lor va exista pentru mai multi ani”. Printre altele, Uniunea Sovietica a fost prima tara din lume, care a recunoscut oficial teoria lui Sigmund Freud.

In același timp, nu au incetat dezbaterile cu privire la argumentele pro și contra ale iubirii libere. De interes au fost concluziile unui lucrator de partid, pe nume Markov, la conferinta „Pentru mai multa igiena sociala” din 1924: „Va avertizez ca   se prefigureaza un dezastru colosal, in sensul ca am inteles greșit conceptul de «iubire libera». Ca urmare, s-a dovedit ca prin aceasta iubire libera comuniștii au tot facut copii… Daca razboiul ne-a dat o multime de oameni invalizi, iubirea libera prost inteleasa ne va pricopsi cu niște monștri.”

Dar aceste argumente, din cand in cand se inecau in corul general al vocilor aprobatoare. In URSS, se tiparesc milioane de carti și broșuri cu privire la acest subiect (cea mai cumparata broșura din 1925 era una intitulata „Reflexele sexuale”, scrisa de un anume Enceanin). Se tineau seminarii. Temele unuia dintre ele erau, de exemplu: „1)E fireasca oare sexualitatea copilului? 2) Cum trebuie sa intelegem și sa reglementam relatia sexualitatii copilului cu munca?”. In presa vremii se vorbea despre faptul ca „mai  inainte copiii se jucau de-a Armata Roșie, iar acum jocurile, din pacate, au devenit sexuale”.

La inceputul anilor 1920, se observa, de asemenea, o creștere a nașterilor de copii in afara casatoriei. Astfel, membrul de partid Lisenko, din Moscova, cita cifre care aratau ca, in capitala, in 1923, cel putin jumatate dintre copiii nascuti erau in afara casatoriei. Insași familia, cunoscuta drept „celula societatii” se inlocuiește cu termenul de „cuplu” (astazi aceasta coabitare se numește „casatorie civila”). In 1924, dupa datele detinute de Zeitlin, un angajat al institutiei conduse de Trotki, „in orașele mari, „cuplurile”, in comparatie cu familiile, alcatuiesc majoritatea”.

In același timp, pe scara larga, se ridica problema contraceptiei. Avorturile sunt binevenite, deoarece acestea „eliberau femeia”. Productia de prezervative crește de cateva ori in comparatie cu nivelul din perioada pre-revolutionara. Academicianul Pavlov a efectuat experimente de sterilizare pe caini, in speranta ca in viitor va transfera experimentele pe poporul sovietic. O gramada de șarlatani confectionau noi contraceptive, pastile pentru potenta sau ofereau femeilor inseminari artificiale.

Dupa cum s-a mentionat mai sus, directivele „cu privire la igiena sociala” erau emise de Moscova, „la discretia muncitorilor”. Adica, in provincie, autoritatile trebuiau singure sa decida ce politici sexuale sa duca. Adesea, decizia lor era foarte interesanta…
De exemplu, in guvernul provinciei Reazani, in 1918, s-a emis un decret „Cu privire la nationalizarea femeilor”, iar in Tambov, in 1919 – „Cu privire la distributia femeilor”. In Vologda, sunt puse in practica, astfel de dispozitii:
„Fiecare membra a komsomolului, studenta la cursurile de calificare sau orice alta studenta, care  primește o oferta de a intra in relatii sexuale, de la un komsomolist sau student la cursurile de calificare, aceasta ar trebui sa o duca la indeplinire. In caz contrar, ea nu merita titlul de studenta proletara”.

Prototipul familiei suedeze

Dar, desigur, revolutia sexuala a fost implementata mai complet in cele doua capitale ale Rusiei socialiste – la Moscova și la Petrograd. Avem tendinta sa credem ca „familia suedeza”, adica coabitarea mai multor cupluri de ambele sexe este o inventie pur suedeza. Se pare, de asemenea, ca aceasta inventie este a noastra,  pur ruseasca.
Mai sus-pomenitul Batkis, in 1923, in broșura sa „Revolutia sexuala in Uniunea Sovietica”, a scris:
„Obiectul pedagogiei sexuale in URSS este de a educa oameni sanatoși, cetateni ai societatii noastre viitoare intr-o armonie deplina intre inclinatiile naturale și marile provocari sociale care ii așteapta… Comuna proletara cu ale sale libertati ale relatiilor ar trebui sa-i ajute in acest sens”. Argumentul era ca odata ce casatoria era o relicva a trecutului burghez, comuna komsomolista era viitorul familiei.

Un fenomen obișnuit, in acel moment, erau comunele komsomoliste. Pe baza de voluntariat, intr-o asemenea „familie” locuiau, de obicei, 10-12 persoane de ambele sexe. La fel ca și in „familia suedeza” de astazi, intr-un astfel de colectiv, exista o gospodarie comuna și viata sexuala comuna. Iata ce scrie despre asta psihologul nostru contemporan Boris Beșt: „Separarea in cupluri intime constante nu era permisa: cei care nu se supuneau erau lipsiti de titlul onorific. Spre deosebire de echivalentul sau suedez, nașterea copiilor nu era binevenita, deoarece creșterea lor putea distrage atentia tinerilor comunarzi de la construirea viitorului luminos. In cazul in care se naștea un copil, el era dat la orfelinat… Treptat, comunele sexuale s-au raspandit in toate marile orașe ale tarii”. S-a ajuns chiar pana acolo incat, de exemplu, la comuna din cadrul Bibliotecii de Stat din Moscova, comunarzii nu doar ca imparteau aceeași haina și pantofi, dar și aceeași lenjerie intima.

Un model in acest sens era considerata comuna de munca a Directiei Politice de Stat pentru copiii fara adapost in Bolșevo, infiintata in 1924, din ordinul personal al lui Dzerjinski. In ea au existat aproximativ o mie de tineri infractori de la 12 la 18 ani, dintre care aproximativ 300 erau fete. Educatorii comunei salutau „experientele sexuale comune”, fetele și baietii locuiau in baraci comune. In unul dintre rapoartele acestei comune era scris: „Actul sexual se dezvolta intr-un mediu complet nou. Colectivul complica relatia individului cu altii, astfel ca este imposibil sa te ascunzi de schimbarea partenerului sau de inceputul unei noi relatii. Pe langa asta, viata comuna distrage atentia studentilor de la acte ilegale și stari proaste”. Astfel, putem spune ca aceasta comuna Bolșevo a fost (și este) cea mai mare „familie suedeza” din istorie. De altfel, o astfel de practica a existat in toate casele de copii și chiar in tabere de pionieri.

„De la lumina, la intuneric”
Așa și-a intitulat articolul sau psihologul german Wilhelm Reich, articol dedicat prabușirii revolutiei sexuale in URSS.

Intr-adevar, odata cu venirea la putere a lui Stalin, la sfarșitul anilor 1920, revolutia sexuala trece pe „nu”. Ca de obicei, pentru justificarea acestor actiuni, comuniștii s-au folosit de autoritatea lui Lenin. Tot mai mult și mai mult, este reprodus un citat din conversatia lui Lenin cu Clara Zetkin: „Deși eu sunt cel mai putin ascet, dar pentru mine așa-numita «noua viata sexuala» a tineretului – și adesea a adultilor – imi pare adesea burgheza, ca un fel de bordel burghez”.

Industrializarea URSS a inceput sa ceara ca individul sa nu-și mai piarda fortele in divertismentele sexuale, ci pentru construirea comunismului. „Moravurile ușoare” au inceput a fi oficial dezaprobate. Opinia publica din nou inclina sa creada ca „familia era celula societatii”, iar baza ordinii era  monogamia.

Legislatia sovietica tinea pasul cu opinia publica. Odata cu adoptarea constitutiei staliniste și-a pierdut puterea și decretul „Cu privire la abolirea casatoriei”. In anul 1934, avortul a fost interzis, iar in luna martie a aceluiași an, Kalinin a semnat o lege care sa interzica și sa sanctioneze contactul sexual intre barbati. Apoi au inceput arestarile in masa ale homosexualilor in marile orașe ale URSS.

Educatia sexuala in randul tinerilor s-a oprit, s-au oprit și lucrarile știintifice cu privire la acest subiect. In URSS, vine un moment in care orice cetatean putea spune cu mandrie: „In tara noastra, sex nu exista…” (Aluzie la o emisiune televizata americano-sovietica, din 1986, in urma careia, aceasta ultima fraza ilara – raspunsul unei rusoaice la intrebarea americana – a ramas pe veci in vocabularul rus.  Intrebarea din partea americana era cum sta situatia in URSS cu privire la reclama, ca la ei este toata sexualizata. O doamna a raspuns: „La noi, in URSS, nu exista sex”. Publicul a ras și a completat, „sex exista, nu avem reclama”. – n.tr.)

Sexualitate © Asociatia Provita Media

 

Semne cat de cat bune din zona medicala

Sursa: Ceahlaul, 5 noiembrie 2014,Viata Mediala, 3 iunie 2016

Psihologul Vasile Baghiu, de la Directia pentru Sanatate Publica Neamt,  scrie in ziarul „Viata Medicala” din 3 iunie 2016, ca „sanatatea sexuala nu este explicata corect”. Este o analiza facuta cu detasare si claritate despre ceea ce s-a intamplat si se intampla in zona predarii educatiei pentru sanatate: „In invalmaseala metodologica si etic-deontologica de atunci, la care s-a adaugat si un entuziasm lipsit de spirit critic pentru tot ceea ce venea din Occident, lectorilor le era greu sa tina cont de necesitatea adecvarii discursurilor la varsta elevilor. Astfel, nu rareori, ei explicau unor copii de clase primare detalii cel putin nepotrivite, iar metodele demonstrative erau de asemenea jenante. Evident, totul spre deruta si tulburarea sufleteasca a bietilor copii. Cu mici modificari de nuante si adaugiri, lucrurile au continuat asa pana astazi, cand au inceput sa ia atitudine cateva organizatii nonguvernamentale care promoveaza valorile familiei crestine traditionale, sa semnaleze neregulile si sa protesteze impotriva lor.”  De partea cealalta, explica dl Baghiu, exista „o ofensiva de natura preponderent ideologica a mai multor organizatii care pledeaza pentru ceea ce ele numesc „educatia sexuala“ (inlocuind formularea „educatie pentru sanatatea sexuala“), inca de la gradinita. In acelasi timp, a aparut si reactia organizatiilor care sustin valorile traditionale si necesitatea pledoariei pentru abstinenta sexuala, in perioada scolii si pana la casatorie. Acest fapt ar trebui sa nu lase indiferente institutiile statului”. Se pare, totusi ca sunt evidente pentru toata lumea „consecintele negative ale inceperii precoce a vietii sexuale, asupra carora cercetatorii sunt de acord in unanimitate”.  (…) „Astfel, sarcinile nedorite si avorturile la varste mici, contractarea si raspandirea bolilor cu transmitere sexuala, cresterea activitatii sexuale si a numarului de parteneri sexuali, scaderea performantelor scolare si limitarea aspiratiilor educationale pentru viitor, asocierea fumatului, consumului de alcool si de droguri si a comportamentelor deviante sunt argumente puternice in pledoaria pentru abstinenta”. Domnia sa afirma in continuare ca educatia pentru abstinenta ar fi „nerealista” si pledeaza pentru concilierea celor doua tabere: „Daca ideea abstinentei sexuale este nerealista si nu tine cont de peisajul vremurilor noastre, sexualitatea nu trebuie redusa doar la aspectele biologice si medicale.” De remarcat este ca, in urma cu doi ani, in noiembrie 2014, intr-un interviu pentru ziarul „Ceahlaul”, dl Baghiu a dat un raspuns foarte ferm jurnalistei Irina Nastasiu. (Intre timp, probabil, convingerile domniei sale s-au mai pleostit): „Rep.: Cum considerati ca ar trebui sa se faca educatia privitoare la relatiile intime? V. B.:Educatia pentru sanatatea sexuala trebuie sa se axeze, in primul rand, pe promovarea abstinentei pana la casatorie. Asa este normal, atat din punct de vedere medical si psihologic, cat si din punct de vedere moral. Adolescentii nu au sentimentul responsabilitatii, iar preocuparile lor trebuie sa fie, de fapt, cele care tin de invatatura. Inceperea vietii sexuale in adolescenta aduce – pe langa riscul bolilor cu transmitere sexuala, a sarcinilor nedorite sau a abandonului scolar – o serie de probleme de natura psiho-emotionala: apar frustrari, nemultumiri, depresii care pot marca adolescentii pentru tot restul vietii lor. De aceea, le vorbim tinerilor despre castitate, despre valorile morale, despre intemeierea unui camin, despre responsabilitate si maturitate sau despre etapele vietii.”

Una peste alta, avand in vedere ca analiza vine de la un cadru medical, ne bucuram ca mesajul si ingrijorarea parintilor au ajuns la acest nivel.

 Sexualitate©Provita Media

Proiectul de lege pentru inocenta copiilor

Sursa: Cultura vietii.ro, 23 iunie 2016

Deputatul Ninel Peia a initiat un proiect de lege pentru protejarea copiilor de informatiile despre sexualitate deformatoare si daunatoare sanatatii fizice si psihice a copiilor. La 22 iunie a.c., la Palatul Parlamentului, a avut loc o conferinta de presa organizata de Ninel Peia, impreuna cu reprezentanti ai Aliantei Parintilor, pentru prezentarea si sustinerea proiectului de lege care interzice cursurile de educatie sexuala in invatamantul prescolar, primar si gimnazial. Peste 100 de organizatii din Romania au venit in sprijinul sau. Acest proiect de lege apare intr-un context in care alte zeci de organizatii neguvernamentale, care, in principal, sustin si promoveaza libertinajul, homosexualitatea, teoria gender s.a.,  fac presiuni enorme de cativa ani buni pentru introducerea obligatorie in scoli a disciplinei numite „educatia sexuala”. Important de observat este ca nu parintii – primii si cei mai indreptatiti sa se ingrijoreze de sanatatea sexuala a copiilor lor – fac asemenea presiuni, ci organizatiile interesate de schimbari la nivel de mentalitati si societate, cum ar fi promovarea casatoriei intre persoane de acelasi sex, promovarea asa-ziselor „drepturi sexuale” in randul copiilor, promovarea teoriei gender si alte asemenea inovatii la nivel social.

Nu stim ce sorti de izbanda va avea proiectul de lege al deputatului Peia, dar cu siguranta a fost un semnal puternic pentru toti cei interesati: mai usor cu manipularea copiilor nostri.

Stiri© Provita Media

 

Sarcinile la adolescente – statistici vehiculate iar si iar pentru a impune educatia sexuala in scoli

Provita Media, 16 iunie 2016

De fiecare data, cand se aduce in discutie educatia sexuala in scoli, in primul rand, ni se pun in fata urmatoarele statistici: anual, in Romania, nasc in jur de 19.000 de tinere sub 19 ani. Aproximativ 700 dintre acestea sunt sub 15 ani (2013). (Vezi Raportul SECS Raportul de analiza a Disciplinei Optionale Educatie pentru Sanatate – Componenta Educatie Sexuala, de asemenea, Planul multianual integrat de promovare a sanatatii si educatie pentru sanatate si multe altele).

Aceste statistici sunt preluate de mass-media:  Digi 24: Copii care nasc copii. Romania are cele mai multe adolescente insarcinate din Uniunea Europeana, Botosaneanul: Elevele nasc pe capete, se pregatesc ore obligatorii de educatie sexuala in scoli, Tele M: Vocea strazii – Romania este pe primul loc in Uniunea Europeana la numarul de adolescente care devin mame, Presa Libera: Mai mult decat o simpla statistica. Romania are cele mai multe adolescente insarcinate din Uniunea Europeana)

Organizatiile feministe si seculariste agita ideea ca educatia sexuala este necesara pentru a se reduce rata sarcinilor la adolescente. Indiferent de aceasta rata, se subliniaza intotdeauna ca este prea mare. Cand parintii reusesc sa arate cat de subversiva este programa educatiei sexuale, acestora li se cer programe alternative. Nu am vazut interviuri cu demografi sau specialisti in domeniu, care sa explice daca aceasta rata e mare, comparativ cu alti ani, in ce zone ale tarii este mai mare si de ce s.a.  Nu am aflat niciodata mai multe despre aceste statistici: cate dintre tinerele respective se afla integrate in sistemul educational, cate provin din familii dezorganizate si daca cineva, statul, comunitatea din care fac parte, a incercat vreodata sa le ajute, sa le acorde cel putin consiliere psihologica. Sperietoarea ratei mari a sarcinilor in randul  adolescentelor este binecunoscuta si face parte din tacticile de presiune ale organizatiilor feministe asupra societatii de a legaliza avorturile si de a cere introducerea orelor de educatie sexuala in scoli, a contraceptivelor si prezervativelor „gratuite”.

Cum mai exact doresc organizatiile amintite sa scada aceasta rata a sarcinii la adolescente? Chiar in felul amintit, adica prin promovarea avortului, prin promovarea actelor sexuale cu parteneri de acelasi sex, prin promovarea contraceptiei de la varste mici s.a. Aceste organizatii, si mass-media dupa ele, repeta acelasi lucru: „promovarea abstinentei este nerealista in ziua de azi”. Daca te gandesti in mod logic, cu cat mai putini adolescenti sunt activi sexual, cu atat mai putine sarcini. Iar organizatiile care cer educatie sexuala  in scoli incurajeaza relatiile sexuale la copii, in general, „dreptul de a se bucura de viata sexuala”, si inceperea activitatii sexuale de la varste cat mai mici.  Federatia Internationala Planned Parenthood (in Romania, filiala sa este SECS) afirma ca abordarea sa este una de „pozitivitate fata de sex”, in sensul ca incurajeaza activitatea sexuala in randul copiilor si adolescentilor: „Pozitivitatea sexuala celebreaza sexualitatea ca o parte ce imbunatateste viata, ce aduce fericire, energie si bucurie si recunoaste drepturile tinerilor de a-si exprima gandurile, opiniile, nevoile si dorintele legate de sexualitate – Articolul 6 din Drepturile Sexuale: o declaratie a IPPF”.  (Adopting a sex-pozitive approach, IPPF) Ne asteptam ca aceste statistici sa revina in anii urmatori cu o insistenta tot mai mare. 

Sexualitate©Provita Media

 

Haz de necaz de educația sexuala

Pe blogul dnei Ioana Hincu descoperim articolul „Good News! „Dreptul” la Kamasutra vineee!”, scris cu referire la  „o noua campanie de promovare a educației sexuale comprehensive (complete, explicite) a Planned Parenthood, intitulata „Know it, Own it! Your Sexual Rights Matter!” („Cunoaște-l, recunoaște-l/exercita-l! Drepturile tale sexuale conteaza!”). Ioana Hincu face haz de necaz de noile tendințe de inginerie sociala, care au inceput sa sufoce, in ultima vreme și societatea noastra, tendințe ce se desprind din trunchiul marxismului cultural: (educația sexuala, homosexualitatea, teoria gender etc., etc.). Spune autoarea: „Bineeee! Fericire, stimati parinti si copii! Fericire „stiintifica”, nu oricum. La fel ca fericirea pravalita peste noi in secolul trecut de socialismul „stiintific”. (Nu-i asa ca abia asteptati sa-nvatati fericirea sexuala de la stat?)”  Citiți intreg articolul la: https://ihincu.wordpress.com

Filmul Razboiul impotriva copiilor sau ce li se mai pregateste copiilor nostri

Publicatia MercatorNet.com (4 mai 2016) ne prezinta filmul documentar „Razboiul impotriva copiilor”, care arata cu lux de amanunte extinderea la nivel mondial a unui program revoltator de educatie sexuala, de asa-zisa „educatie sexuala completa” (comprehensive sexuality education, eng.).

Filmul amintit este un proiect comun al Family Watch International, UN Family Right Caucus, Coalitia Stop Institutul Kinsey si al mai multor parinti preocupati de aceasta problema. Acest site ofera mai multe detalii despre situatia din SUA.

Gratie colegilor de la „Stiri pentru viata”, filmul a fost tradus in romaneste si poate vedea oricine cum va arata educatia sexuala din scolile noastre. Unele sectiuni sunt foarte directe, dar parintii, educatorii, profesorii, medicii din Romania trebuie sa vada acest film, ca sa-si dea seama ce este educatia sexuala „comprehensiva” si ce ofera ea in clasa copiilor, altfel nu vor crede. Nu vor crede pentru ca ceea ce se preda in clasa copiilor este complet diferit de tot limbajul prin care este prezentata parintilor si profesorilor – in mass-media si la nivel oficial – disciplina numita „educatia sexuala”, acum si „cuprinzatoare”.

Sugestia noastra este sa vedeti acest film:

apoi sa cititi acest articol, „Educatia sexuala in scoala”. Veti vedea ca limbajul politicos-neutru, numai bun de invaluit mintile oamenilor, se potriveste perfect pentru mascarea adevaratei agende a asa-zisei „educatii sexuale comprehensive”, care promoveaza un tip de educatie bazat pe „drepturile sexuale ale tinerilor” si „placerea sexuala”. Acest tip de educatie, cum spunea Miriam Grossman, psiholog american de adolescenti si copii, care a consiliat mii de studente din SUA si autoare de carti importante in domeniu, acest tip de educatie nu are nimic de-a face cu sanatatea copiilor : „Abordarea educatiei sexuale comprehensive este sa celebreze libertatea sexuala, mai precis libertinajul si experimentarea sexuala. Din punct de vedere medical, cand libertatea sexuala e prioritara, sanatatea sexuala sufera. Nu le poti avea pe ambele.”

„Educatia sexuala completa” (sau, cum a fost tradus „comprehensive”, printr-un calc, „comprehensiva”), „serviciile prietenoase pentru tineri” fac parte dintr-un set de denumiri de tip manipulator, pe care le regasim la promotorii educatiei sexuale obligatorii in scoli: „In  clipa de fata se discuta la nivel mondial, la ONU, despre „comprehensive sexuality education” – aceasta este terminologia care este utilizata la nivelul mondial”, sustinea dna Daniela Draghici, sefa organizatiei „Coalitia pentru Egalitate de Gen”, in timpul unei consultari publice la Ministerul Educatiei, din 24 martie a.c., pe aceasta tema.

In Romania, organizatii ca Societatea pentru Educatie Contraceptiva si Sexuala (SECS), Coalitia pentru Egalitate de Gen, Centrul Filia, Sexul versus Barza si alte organizatii duc de ani de zile un lobby urias, pe langa Presedintie, guvern, ministere, autoritati locale pentru a introduce educatia sexuala (comprehensive sexuality education), in scoala romaneasca, ca disciplina obligatorie. S-a ajuns pana acolo incat, la o intalnire din aceasta primavara a reprezentantilor Ministerului Sanatatii cu mai multe organizatii, interesate de dezbaterea educatiei sexuale in scoli, sefa SECS, dna Borbala Koo, a vorbit ca din partea reprezentantilor Ministerului Sanatatii. Acest lucru arata, de fapt, cine face jocurile la nivel de ministere, in aceasta problema specifica.  

Sexualitate © Asociatia Provita Media