Fragment din cartea Olgăi Greig, „«Jos cu Rușinea!» Internaționala sexuală și Țara Sovietelor”
Traducere din l. rusă de Larisa Iftime
Despre autoare: Olga Greig este jurnalistă și scriitoare din Belarus, membră a Uniunii Scriitorilor din Belarus. A lucrat ca redactor de publicații, corespondent special al unor companii de televiziune și radio, autoare a mai multor cărți de publicistică pe teme istorice, apărute la mai multe edituri din Belarus și din Rusia.
„Revoluția proletară din Rusia poate fi numită cu toată îndrăzneala și revoluție sexuală. Cu toate acestea, pionierii teoriei trupurilor goale nu au fost și descoperitorii ei. În perioada de vârf a studiilor revoluționare, în Germania și Austria, anumiți supuși ai Imperiului Rus, care au mers apoi pe calea terorii, au manifestat un viu interes față de mișcarea inițială a „nudiștilor” din aceste țări, care mișcare era percepută de burghezia locală drept o vulgaritate monstruoasă și hidoasă, o condiție prealabilă a Zilei Judecății ce se apropia prin revoluția „cărnii”. Cu toate acestea, autoritățile locale [din Austria și Germania] nu au luptat niciodată cu excentricii, preferând să le aloce locuri speciale pentru recreere, evitându-se astfel multe discuții în presă, iar faptul că nu s-a manifestat un interes excesiv față de „nudiști” a redus curiozitatea deschisă a publicului la zero. Doar slujitorii bisericii îi mai criticau pe „demonii goi”.
Adevărat însă, cum se întâmplă întotdeauna, au existat și dintre aceia care manifestau o curiozitate bolnavă pentru tot ce era vicios. Vladimir Ilici Lenin, descoperind „plaja nudiștilor” din Austria, a rămas uimit de abundența trupurilor goale și a decis că muncitorii și țăranii ruși trebuie să învețe, la fel, să se bucure de natură… Aceste lucruri au fost lăudate și în memoriile prietenului său Bonci-Bruievici. În general, pe atunci, „nudiștii” străini se declarau susținători ai unui stil de viață sănătos, dând prioritate gimnasticii, vegetarianismului, renunțând la alcool și luptând împotriva fumatului. Dar, cum se spune, drumul spre iad e pavat cu bune intenții… Mai mult, e un lucru când ești gol și singur în natură și altul când, gol fiind, te afli printre multe alte persoane de sex diferit, de vârstă diferită și de stare fizică diferită.
Din momentul declanșării revoluției bolșevice sângeroase în Rusia, „nudismul” sau „naturismul”, neavând parte de o etapă inițială de cunoaștere, de conștientizare și de deprindere în Rusia, s-a format dintr-o dată într-un soi de mișcare fără morală „Doloi stâd!” („Jos cu rușinea!”n.t.) Și la ce trebuia să ne așteptăm? Revoluția a intrat furtunos în mase prin regres! Omul de formație divină, cizelat de natură în mod rezonabil timp de mii de ani, în câțiva ani, cu ajutorul bolșevicilor, a luat chipul celui mai sălbatic diavol roșu. Mentorii pe calea nouă a tinerilor „doloistîdiști” deveneau părinții lor ideologici, ale căror nume sunt înscrise și azi în volumele groase ale enciclopediilor sovietice, cei care, la răscrucea secolelor XIX-XX, utilizau ca mijloc al propagandei bolșevice, printre multe lucruri ticăloase, și pornografia. Cărți poștale vulgare se tipăreau în tipografii ilegale de partid, atât pe teritoriul imperiului, cât și în străinătate; imaginile erau vândute pe sub tejghea pe nimic, în bazarurile aglomerate, dar de multe ori erau strecurate gratuit studenților și studentelor, cu scopul de a-i corupe. După cum notează cercetătorii serioși, pornografia din Rusia, în ajunul revoluției, trecuse printr-o epocă de aur. Cu toate acestea, aceeași tendință a fost observată și în ajunul revoluțiilor din Franța și din Germania.
(…)
Dar, mai întâi, revoluționarii au aruncat în jocul revoluției sexuale un balon încercare – goi, au mărșăluit sfidător prin Piața Roșie a principalului oraș rus, cerând ca toți ceilalți membri ai societății să li se alăture. Ni se spune (dacă se mai spune) că Societatea „Jos cu rușinea!” a apărut în 1925, însă pentru un timp foarte scurt. Se uită însă că primele demonstrații ale nudiștilor cu panglici roșii trecute peste umăr au avut loc în 1919.
Misionarii vulgarității, „doloistâdiștii”, au fost adevărați fanatici. La întâlnirile lor secrete jurau să nu poarte haine pe baza principiilor negării: „Hainele sunt purtate de burghezii care profită de pe urma exploatării. Noi nu suntem burghezi, de aceea, noi trebuie să respingem hainele.” Sau promovau darwinismul ca teorie apropiată de ideile socialismului: „Omul a provenit din maimuță. Maimuțele sunt animale, animalele nu poartă haine, de aceea nici noi nu trebuie să purtăm haine.”
Mișcarea oamenilor goi se răspândea în întreaga Rusie, care era epuizată de revoluție, devastată de ruine și de foametea, care începea. Și această mișcare se multiplica, apăreau cercuri, secte și ligi. Nici n-a reușit să ajungă bine în țara dragă inimii sale, în zbuciumata Rusie, poetul Maximilian Voloșin (1877-1932), cunoscător al libertăților de peste mări, în 1916, și să se stabilească la proprietatea sa din Koktebel, în februarie 1917, că a fost imediat urmat de „nudiști”. Erau mânați probabil de aceeași unitate de idei cu a poetului, care publicase în 1910 o plachetă de versuri, întitulată „Bliki.Nagota” (aprox.„Luciri. Nuditate”), iar în 1914 „Bliki. Maski. Nagota” (aprox. „Luciri. Măști. Nuditate”), sau de plajele pustii înduioșătoare și de natura magică ale Crimeei […]. În tot cazul, numele acestor cărți nu le veți găsi în nici o enciclopedie sovietică: nici în Marea Enciclopedie Sovietică, nici în cea literară, nici în cea istorică, nici în Dicționarul Enciclopedic și nici în orice altă sursă oficială. Dar, la cerere, dacă ne străduim din răsputeri, putem citi articolul lui M. Voloșin „Despre nuditate”, unde poetul face reclamă Societății germane „Freier Bund” („Libera alianță”), care avea „scopul de a îmbunătăți sănătatea fizică și morală a umanității prin nuditate”. Membrii săi de ambele sexe, adunați în parcul din Grünwald, petreceau vremea în chip minunat prin jocuri în aer liber. „Datorită sportului și igienei, această nuditate va fi unanim recunoscută în Europa!”, își asigura Voloșin cititorii și îi încredința imediat pe cei care stăteau la îndoială: „Mergând să înot în mare, mă dezbrac de acasă, îmi pun pe mine un halat de baie, merg vreo cincisprezece stânjeni, care separă casa mea de mare, și apoi mă arunc gol în apă. Localnicii sunt profund șocați de acest comportament.” Turiștii care mergeau la Koktebel, au înființat în curând prima plajă „naturistă” din Rusia (numită acum mai colorat, „nudistă”).
[…]Cu toate acestea, ceea ce se referea într-o oarecare măsură la artă, în capetele mâloase ale revoluționarilor și socialiștilor, se transforma în vulgaritate și murdărie; și viceversa: murdăria și vulgaritatea deveneau artă revoluționară.
În fostul Imperiu Rus, se înmulțeau nebunii deranjați ideologic, „oamenii de formație nouă”, membri ai societății „Jos cu rușinea!”, care mergeau goi pe stradă, declarând cu voce tare că, pentru poporul sovietic, rușinea este o rămășiță burgheză.
Mentorul din spatele proletarilor goi a fost Karl Radek, un adevărat fiu al partidului leninist, prietenul apropiat al lui Lev Troțki (pe numele real Leiba Bronstein). Radek mărșăluia în fruntea coloanelor de trupuri goale, în Piața Roșie, în apropierea zidurilor sfinte ale Kremlinului.
Karl Berngardovici Radek (pe numele său real Sobelson, 1885-1939), este considerat de către anumiți oamenii o figură proeminentă a partidului, jurnalist genial, fiu de profesor. Cu toate acestea, dacă te citești cartea lui Nikolai Kuzmin „Vozmezdie”(„Răsplata”, n.t.), găsești informații reale despre acest individ. Părinții lui K. Sobelson țineau un bordel la Varșovia. Înclinațiile lui vicioase au apărut foarte devreme și s-au dezvoltat într-o stare bolnăvicioasă. Cei ca el trebuiau să stea la casa de nebuni, însă ei au înfăptuit așa-numita revoluție rusă.
Karl Sobelson, atât pe plan extern, cât și pe plan intern, se aseamănă cu foarte mulți dintre socialiștii revoluționari bolșevici, totuși, trebuie spus că el era extrem de urât. Un „erotoman cu un aspect extrem de respingător”, îl numește N. Kuzmin; în șarjele lui Buharin, Radek apare în chip de Mefistofel, un diavol cu trupul uscat.
Imediat după instalarea la putere a bolșevicilor, în 1917, Sobelson, purtând pseudonimul de partid Radek, a venit la Petrograd să se alăture alor săi. Este desemnat imediat șeful departamentului de politică externă al Comitetului Executiv Central al Întregii Rusii (VȚIK) și al Departamentului Europei Centrale al Comisariatului pentru Afaceri Externe al Poporului, unde era responsabil de politicile pentru exportul revoluției în alte țări.
[…]Se pot scrie multe despre destinul aventuros al acestui leninist glorios, dar să ne întoarcem la oamenii goi-goluți, care mărșăluiau în șiruri haotice, conduse și direcționate de geniul de neegalat al lui Sobelson-Radek. „Da, în fruntea acestei parade de oameni gata de baie mergea un bolșevic cu experiență, favoritul lui Lenin, Karl Radek. Totuși, el umbla complet gol prin apartament, băgând spaima în copiii mici ai surorii sale, la care locuia […]”. Această informație e preluată de la emisiunea „Sexul în URSS” (mai 2007), difuzată pe canalul de televiziune NTV. […]
Se știe că la cea mai mare demonstrație a „doloistâdiștilor” din 1924-1925 au participat 10.000 de oameni. Un grup de oameni goi cu sloganuri bolșevice și apeluri de a nu trăda lupta de clasă a fost, de asemenea, întâlnit pe Podul Kuznețki. Cetățenii inconștienți, adunați grămadă, îi huiduiau și-i arătau cu degetul. Altă dată, „nerușinații” mărșăluind, s-au oprit în piață; unul dintre cei mai vocali a făcut apeluri fierbinți la mulțimea care se strângea în jurul lor. Bătând aerul cu brațele, a declarat că rușinea este cel mai grav flagel al epocii țariste. „Am distrus sentimentul rușinii! Uitați-vă la noi și veți vedea bărbați și femei libere, proletari adevărați, care au aruncat cătușele simbolurilor prejudecăților burgheze!” Doamnele nimerite pe acolo, adunate la urletele mitocanului, se uitau la ei cu ochii holbați. Cineva din mulțimea de oameni îmbrăcați i-a strigat: „Prostule!”, după care tinerii i-au atacat pe dezbrăcați, care s-au retras în grabă. Cu toate acestea, urma un nou dans al vrăjitoarelor, prin intermediul căruia „cunoștințele goliciunii” erau duse în masele proletariatului din alte orașe.
Dovezile pot fi găsite, ca în anul 1922, când aveau loc manifestări ale Societății „Jos cu rușinea!” în piața din Krasnodar. „Gol pușcă, decorat doar cu o panglică pe care scria „Jos cu rușinea!” oratorul acelui eveniment striga de la tribună:„Jos cu burghezia! Jos cu minciunile popilor! Noi, comunarzii, nu avem nevoie de haine, care să ne acopere frumusețea corpului! Suntem copiii soarelui și ai aerului!” Trecând pe acolo seara, am văzut tribuna doborâtă, iar „fiul soarelui și al aerului” fusese bătut măr.” (Vezi A. Trușnovici, „Memoriile unui partizan al lui Kornilov 1914-1934”, Editura Posev 2004)
În orășelul Borisoglebsk, se plimbau un bărbat și o femeie, goi pușcă, cu un poster „Jos cu rușinea!”, după cum povestea nepoatei sale Natalia Sacikova, născută în 1898.
Odată, în Gudermes, se zvonise că trebuia să apară un tren întreg de oameni goi. S-a adunat mulțimea, anticipând un mare spectacol de divertisment. „Îi vom căpăci!, se distrau băieții din localitate. Doar că, în acest caz, cu excepția mașinistului locomotivei, un bărbat cu torsul gol, nu mai era nimeni în tren. Mulțimea s-a dispersat, hohotind și hăhăind despre bolșevicii goi din Moscova.
Se întâmpla, de asemenea, ca lumpenii care mărșăluiau goi prin orașe nu numai să provoace învălmășeală mare, ci și să împiedice transportul în comun. Curiozitatea domina, șoferii de autobuze și de tramvaie, se opreau, minunându-se de spectacolul scandalos, mai ceva ca la circ. Huliganii locali cu buzunare pline de pietricele se grăbeau la locul faptei; urma o mare de fluierături, râsete, hohote, huiduieli…
Moscoviții nu o singură dată s-au întâlnit față în față cu nudiștii, care, cu pănglicuțe de stambă roșie aprinsă, intrau în tramvaiele aglomerate de oameni. Unii aveau și postere cu conținut revoluționar, atârnate de gât cu o sfoară de cânepă. Se spune că, în momentul în care un grup de „copii ai soarelui și ai aerului” intrau în transportul public, oamenii săreau de acolo, indignați, blestemând și scuipând. Acțiuni similare au avut loc în multe orașe ale așa-numitei Federații Ruse.
Revista „Baptistul Ucrainei” № 7 din 1925 atrăgea atenția asupra următorului fapt: „Comunitatea Riabokonevskaia, formată din creștini evanghelici, din gubernia Odessa anunță: în luna august 1924, comunitatea noastră a fost vizitată de doi duhobori din Caucaz, care au început să predice botezul cu Duhul Sfânt, precum și respingerea căsătoriei credincioșilor, numindu-o gunoiul vieții (subliniere aici și în continuare adăugată – autorul). Nici un fel de îndemnuri nu i-au putut opri pe propovăduitorii acestei erezii. Frați de-ai noștri s-au lăsat convinși să-și vândă proprietatea, să iasă din sânul credincioșilor și să intre în comuna lor, situată în Crimeea, lângă Simferopol. În acest locaș, se stabilise egalitatea deplină a membrilor, iar în ceea ce privește bărbații și femeile, se predica „Jos cu rușinea!”… Unii dintre credincioșii noștri au fost seduși de această erezie, și-au vândut proprietatea și au mers la comuna din Crimeea. Au ajuns acolo, însă nu exista nici pomeneală de lucrurile ce li se promiseseră atât de mult. Așa că au rămas cu nimic… Mulți dintre ei au intrat în lume, alții și-au mărturisit greșeala și s-au pocăit cu sinceritate, în timp ce alții au rămas mutilați spiritual”.
[…]În anul 1920, în orașul Simferopol din Crimeea au sosit agitatorii proletcultiști, într-o misiune de „iluminare a maselor”, în frunte cu Vladimir Maiakovski. În timpul lor liber, poeții proletari, uneori fie cu o mulțime de admiratori după ei, fie singuri, se plimbau pe străzile fierbinți și prăfuite. Localnicii au văzut cum „rebelul, liderul, gălăgiosul” Maiakovski mergea într-un costum alb, împreună cu David Burliuk, „poet și artist rus”, așa cum susține scurta enciclopedia literară, venit și el să-i educe pe ruși. […] S-a împrietenit cu Maiakovski în anii de studii la Școala de Pictură din Moscova, din care au fost excluși din cauza lipsei de talent și pentru comportament nepoliticos (1914). Enciclopediile sovietice îl numesc pe Burliuk „unul dintre primii futuriști ruși”, „părintele futurismului rusesc”, organizatorul grupului de futuriști cubiști. A publicat poezioare în colecții colective cu nume care caracterizează autorii „Пощечина общественному вкусу” („Palmă peste fața gustului public”, n.t.) și „Требник троих” (aprox.„Trebnicul celor trei”, n.t.) (ambele apărute în 1913). În 1913-1914, împreună cu Maiakovski, a luat parte la un turneu al futuriștilor prin Rusia, cu lectură de poezii „de iluminat masele”. În perioada 1920-1922, a locuit în Japonia, din 1922 – în Statele Unite ale Americii, unde publica revista „Culoare și rimă”, glorificându-se pe sine cu talentul său „de neegalat”.
„Sunt încântat de New York City.
Dar nu-mi scot șăpcălia de pe cap.
Sovieticii au propria lor mândrie:
Privesc în jos la burghezie.”
Este Maiakovski și poezia lui „Broadway”, scrisă în 1925, când prietenul său apropiat Burliuk „privea de sus la sovietici”, mergând pe același Broadway!
Împreună cu cei doi pictori-poeți proletari, defilau prin Crimeea și două demoazele, ale căror haine constau în câte o panglică roșie trecută peste umeri, cu inscripția „Jos cu rușinea!”
[…]Mișcarea „Jos cu rușinea!” nu doar că a fost bine primită, ci și admirată în Occident. Pentru o astfel de respingere a rușinii (pentru decăderea, depravarea și dezintegrarea societății rusești), sovieticii au primit mai multe bonusuri din partea țărilor capitaliste. La începutul anilor 1930, corespondenții străini care lucrau la Moscova au remarcat faptul că există mii de „naturiști” sovietici! Acest lucru a fost evidențiat de jurnalistul american H. Knickerbocker, laureat al Premiului Pulitzer pentru reportajele din Rusia. Se povestește că consulul belgian în Rusia, Joseph Douillet, afirma: „În 1925, sub auspiciile guvernului sovietic, s-a format Societatea „ Jos cu rușinea!” Membrii acestei societăți se obligau să renunțe la haine și să umble goi prin oraș. În scopul propagandei și agitației în rândul populației unii dintre membrii acestei societăți excentrice erau trimiși în turnee: în Harkov, Rostov, Mineralnîe Vodî etc. I-am văzut în costumul lui Adam și Eva în Rostov”. În acei ani, jurnaliștii și diplomații străini au făcut o mulțime de fotografii de la locul faptelor. Astăzi, aceste fotografii sunt stocate în arhivele Statelor Unite, Marii Britanii, Belgiei, Germaniei și a altor state, iar fotografiile oficialilor locali sunt fie păstrate în arhive închise, fie au fost vândute în străinătate. Despre acest lucru, apropo, s-a discutat în programul de televiziune menționat anterior, „Sexul în URSS”. Participantul la emisiune, psihologul Serghei Agarkov, a confirmat: „Partidul a avut ulterior o atitudine foarte negativă față de perioada în care a promovat libertatea sexuală și depravarea. Să faci rost de asemenea imagini, protocoale și documente despre Societatea „Doloi stâd!” e aproape imposibil. Ca multe documente ale NKVD acestea sunt clasificate de mai mulți ani. Fotografiile demonstrațiilor din Piața Roșie – și au existat câteva zeci de astfel de evenimente – sunt atât de bine ascunse în arhivele partidului că este dificil să ajungi la ele, unele au fost duse în străinătate”.
Nicăieri nu scrie ce făceau oamenii „fără rușine” în orașe și sate, în anotimpurile mai reci. Dar iarna? „Majoritatea celor goi pușcă, înțepeniți de frig, îi numea pe cei care purtau haine, sclavi ai burgheziei înapoiate”, scria unul dintre ziarele nemțești ale vremii.
Există dovezi că, în cele din urmă, diavolii de la Moscova, învinețiți de frigul toamnei, cu placate „Jos cu rușinea!” și postere cu înscrisuri care îi vizau pe toți cei care purtau haine, de tipul „sclavi ai burgheziei înapoiate”, „trădători ai luptei de clasă”, au intrat în atenția conducerii țării. Șefii de partid, deși îi sprijineau pe tinerii care mărșăluiau goi, cu pănglicuță roșie, în lupta lor cu burghezia inconștientă, totuși, nu doreau să se dezbrace în public.
Majoritatea populației țării, la fel, nu intenționa să urmeze exemplul „doloistâdiștilor”. Autoritățile nu-i pedepseau pe cetățenii în costumul lui Adam, cu excepția cazului în care erau duși la secția de miliție, unde se încerca metoda convingerii. Era nepoliticos să-i pedepsească sever tot pe ai lor, căci nu corespundea manierei bolșevice. Deși cetățenii erau complet dezbrăcați, purtau sloganuri revoluționare. În plus, toată lumea știa: guvernul sovietic a declarat libertatea completă a clasei muncitoare, iar faptul de a umbla în public în neglijeu părea, în zorii construirii comunismului, o demonstrație inofensivă a acestei libertăți, la nivel mondial.
Dar este timpul să explicăm ce s-a întâmplat mai apoi. În acea perioadă, Consiliul Comisarilor Poporului (Soviet Narodnîh Komissarov) a încredințat decizia acestei chestiuni Comisariatului Popular pentru Sănătate, condus de un prieten foarte apropiat și aliat al tovarășului Lenin, N. A. Semașko. Acesta a absolvit, la fel de strălucit, școala luptei revoluționare din străinătate, pe banii centrului internațional al partidului.
Narkomzdrav a declarat oficial că este recunoscător „doloistâdiștilor” că au atras atenția întregii populații sovietice asupra avantajelor aerului și luminii soarelui și apoi a explicat pe înțelesul „copiilor soarelui și aerului” că aerul orașului este îmbâcsit de praf și bacterii dăunătoare pentru pielea umană. Și, prin urmare, ar fi mai înțelept să nu apară pe străzile orașului fără haine. Pentru cei care nu au înțeles, a adăugat: nerespectarea acestei recomandări nu va rămâne nepedepsită. Pentru încălcarea instrucțiunilor se prevedea o amendă.
Auzind de pedeapsă, cetățenii sovietici au devenit imediat ascultători și au acceptat necondiționat toate decretele și ordinele. De-a lungul anilor, acest lucru a devenit principalul reflex al homo sovieticus. Din acel moment, „fără rușinea”, ca mișcare de masă, a dispărut de la sine.
Cu toate acestea, pe lângă această mișcare, au luat ființă și s-au răspândit alte mișcări și mai monstruoase, în fruntea cărora stătea asistentul-șef al partidului și comuniștilor, Komsomolul (organizația de tineret a comuniștilor din URSS, n.t.), care în curând va primi supradenumirea onorifică de «leninist»”.
About Post Author
