Eugen Barzu – sculptorul copiilor nenăscuți

de Larisa Iftime

Sculptorul Eugen Barzu s-a născut la 29 august 1968 la Sibiu. Este membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România din 1998.  În 1996, a avut o bursă de studii în Italia (Veneția, Florența, Roma). Din 1997, lucrările sale sunt prezente în muzee și galerii de artă din țară (Timișoara, Reșița, Arad)  și din străinătate (Italia, 1998, Ungaria, 1999).

Domnul Eugen Barzu face o figură singulară în rândul artiștilor din România în sensul că se exprimă prin opera sa pentru ocrotirea copiilor nenăscuți. Expoziția domniei sale a fost  organizată la Timișoara,  într-un soi de galerie subterană, foarte curios (!), iar filmul acestei expoziții chiar așa și se numește, „Monumentul din beci” (16 august – 11septembrie 2017, Timișoara). Interesant și simbolic, în același timp, pentru acest subiect dureros, invizibil sau mai degrabă refuzat, scos din planul social. Cu toate acestea, fenomenul avortului – căci despre el e vorba – e prezent în viața de zi cu zi și ne afectează pe noi toți: femei, tați, bunici, familie, generații întregi, dar și medici, asistente și toți cei implicați în această dramă.

Înțelegem din filmul expoziției că autorul a fost, într-un fel, decepționat de faptul că i s-a alocat un spațiu subteran, nefiresc pentru sculptura, având în vedere că sculptura este o artă care își vădește frumusețea anume la lumina naturală. Dar suntem de părere că contextul și circumstanțele mai degrabă au avantajat expoziția, accentuând expresivitatea evenimentului și importanța temei și mesajului propuse de sculptor.

Impresionante sunt lucrările domnului Barzu – feții, atârnând ca niște ciorchini de un pântece, un tors filiform plin de fețișoare-feți, ciorchini de fețișoare-feți, pântece fertil, sâni, un pântec în care este înfipt un cuțit, pântece  sau sâni, care atârnă din două mâini sau pot fi și paturile a două puști. Toate lucrările dlui Barzu vin să ne aducă aminte pentru ce ne sunt date aceste organe ale vieții și fertilității. Și NE SUNT DATE ca să dăm și noi viața mai departe sau cel puțin pentru a o ocroti, a o îngriji și a o cultiva.

Așa cum se exprimă autorul, el este un „sculptor al copiilor”, „nenăscuți”, adăugăm noi, un sculptor original și rar, în același timp. Un sculptor care poate să zgâlțâie conștiința fiecăruia dintre noi, ca să ne trezim măcar în ceasul de pe urmă. Suntem de acord cu autorul că lucrările sale ar trebui expuse peste tot în România, cel puțin pentru a ne aminti de chinul nostru de toate zilele, dat și de acest aspect social invizibil și dureros.

 

Pilula contraceptivă nu mai este „simbolul emancipării femeilor”

Sursa : Genethique.org, 15 noiembrie 2017

Institutul Național de Studii Demografice (INED) din Franța a lansat, la 15 noiembrie, un studiu cu privire la contracepție, care arată că „pilula rămâne cel mai utilizat contraceptiv în Franța, în ciuda controverselor, în timp ce se află pe poziția a treia la nivel global, după sterilizare și sterilet (numit și dispozitiv intrauterin sau DIU)”. Acest studiu este publicat în anul când se împlinesc cincizeci de ani de legea Neuwirth (cf. La loi Neuwirth au tribunal de l’histoire), care a autorizat vânzarea și utilizarea de contraceptive în Franța.

La nivel mondial, cea mai utilizată metodă contraceptivă este sterilizarea, practicată mai ales pe corpul femeilor: 54% din cuplurile de vârstă reproductivă o folosesc în Mexic, 43% în SUA, 39% în China, 20% în Spania. Implanturile și steriletele vin pe locul al doilea: 48% dintre femeile care utilizează contraceptive în China utilizează sterilet. Pilula este mai folosită în Franța și Algeria, și foarte puțin în Mexic sau China. Injecția hormonală este folosită în principal în Kenya și Mozambic. În Spania, „utilizarea metodelor considerate ca masculine reprezintă aproape 53% din consumul contraceptivelor, față de 51% în Franța și 37% în Statele Unite”.

INED, de asemenea, observă faptul că criza din 2012 „declanșată de descoperirea riscurilor cardiovasculare crescute asociate cu generația a 3-a și a 4-a de pilule” a  alterat „imaginea socială” a pilulei, căci „generațiile mai tinere nu mai văd în pilulă un simbol al emancipării femeilor”.

Surse: Le quotidien du médecin, Coline Garré (15/11/2017); AFP (14/11/2017)

Ivan Bunin despre revoluția bolșevică

Din jurnalul „Zile blestemate” (I)

Traducere de Larisa Iftime

La împlinirea a 100 de ani de la revoluția bolșevică, publicăm cateva fragmente din jurnalului scriitorului rus Ivan Bunin (1870-1953), primul scriitor din Rusia laureat al Premiului Nobel (1933).  Jurnalul, întitulat pe drept cuvânt „Zile blestemate”, reflectă oroarea trăită de autor în anii revoluției și ai războiului civil, la Moscova și la Odessa (1918-1920).

În 1920, după înfrângerea Armatei albe, scriitorul părăsește Rusia, pe un vapor plin de refugiați ruși și se stabilește la Paris. Până la sfârșitul vieții sale, în 1953, nu va mai vizita Rusia.

La decernarea Premiului Nobel, Ivan Bunin afirmă: „Pentru prima dată de la înființarea Premiului Nobel, l-ați acordat unui surghiunit. Pentru că cine sunt eu? Un surghiunit, care se bucură de ospitalitatea Franței, față de care voi fi recunoscător pentru totdeauna. Domnilor membri ai Academiei, permiteți-mi ca, lăsând la o parte persoana mea și operele mele, să vă spun cât este de frumos gestul dvs. în sine. În lume, trebuie să existe zone de independență totală. Fără îndoială, în jurul acestei mese sunt oameni cu tot felul de opinii, tot felul de credințe filosofice și religioase. Dar există ceva de neclintit, care ne unește pe toți: libertatea gândirii și a conștiinței, ceea ce datorăm civilizației. Pentru un scriitor, această libertate este necesară în mod deosebit – pentru el este o dogmă, o axiomă.”

Fragmente din jurnalul lui Bunin au fost publicate în 1925-1926, în ziarul rus de la Paris „Vozrojdenie”. Iar în format complet, volumul de amintiri apare în 1936, la Editura „Petropolis” de la Berlin. În URSS, jurnalul lui Ivan Bunin a fost interzis. Abia după căderea URSS, în 1991, cartea „Zile blestemate” a putut fi publicată în Rusia și s-a bucurat de un mare succes, fiind reeditată nu mai puțin de 15 ori. Volumul nu a fost tradus în limba română.

Redăm aici câteva dintre însemnările sale despre revoluția bolșevică, al cărei martor a fost. (Titlul și subtitlurile ne aparțin).

Spectacolul diabolic al schimbării

 „Nu am fost unul dintre cei luați pe nepregătite [de revoluție], și nici unul dintre cei pentru care dimensiunea și atrocitățile ei au fost o surpriză, dar, totuși, realitatea a întrecut toate așteptările mele: în ce s-a transformat foarte curând revoluția rusă – nimeni nu va înțelege, dacă nu a văzut-o. Spectacolul a fost de o oroare absolută  pentru toți cei care n-au pierdut chipul și asemănarea lui Dumnezeu, astfel că, după preluarea puterii de către Lenin, sute de mii de persoane au fugit din Rusia, atunci când au avut cea mai mică șansă de a scăpa”.  (Citat din Ivan Bunin, „Notițe autobiografice”)

Moscova, 1918

Moscova, 6 februarie 1918:„…Doi hoți au fost prinși asupra faptului. Ei au fost imediat «judecați» și condamnați la moarte pe loc. La început l-au ucis pe unul: i-au sfărâmat capul cu un cântar, i-au străpuns coastele cu furca și l-au aruncat pe carosabil mort, dezbrăcat la piele. Apoi s-au apucat de celălalt…”.

Moscova, 9 februarie 1918: „Mă apropii, ascult. O doamnă cu manșon și o femeie din popor cu nasul pe sus. Doamna vorbește repezit, de emoție se înroșește, se pierde: «Asta pentru mine nu e deloc piatră, mănăstirea asta pentru mine e o biserică sfântă, iar dvs. încercați să-mi arătați…». Femeia o întrerupe obraznic: «Nu-i nevoie să arăt, pentru tine-i sfințită, iar pentru noi e piatră-piatră! Știm noi! Am văzut în [orașul] Vladimir asta! A luat un zugrav o scândură, a mâzgălit pe ea ceva și, poftim, iată-L pe Dumnezeu! Ei, închină-te Lui singură.»”

Moscova, 9 februarie 1918: „Soțiile acestor …, care stau acum la Kremlin, vorbesc la telefon pe linie directă, ca la telefoanele lor personale”.

Moscova, 26 februarie 1918: „Am citit un articolaș de Lenin. O mizerie, o șarlatanie – ba e internaționala, ba «avânt național rusesc»”.

„De muncă n-avem, dar iată două mandate de percheziție, poți profita foarte bine”

Moscova, 1 martie 1918: „Gruzinski aude pe cineva într-un tramvai plin de soldați:  «Nu am de muncă, am mers la consiliul de deputați ca să-mi dea de muncă, iar ei spun: de muncă n-avem, dar iată două mandate de percheziție, poți profita foarte bine. I-am trimis undeva, sunt un om cinstit»”.

Moscova, 1 martie 1918: „«Bolșevicii în Rostov au săvârșit atrocități groaznice. Au profanat mormântul lui Kaledin (A. Kaledin, general rus (1861-1918), n.t.), au împușcat 600 de surori de caritate»”.

Moscova, 2 martie 1918: „Noua josnicie literară, mai jos de atât nu e posibil să cazi: s-a deschis într-o cârciumă infamă un club, „Tabachera muzicală”. Acolo stau speculanții, trișorii, fetele ușoare, înfulecă prăjituri de o sută de ruble bucata, beau hanja (votcă chinezească, n.t.) din ceainic, iar poeții, beletriștii  (Alioșka (Alexei – n.t.) Tolstoi, Briusov ș.a.) le citesc din lucrările lor și ale altora, selectându-le pe cele mai obscene”.

Bolșevicii nu se așteptau la victorie în octombrie

Moscova, 2 martie 1918: „Congresul Sovietelor”. Discursul lui Lenin. O, ce brută! Am citit despre o mare de cadavre, ofițeri omorâți, înecați. Iar aici «Tabachera muzicală»”.

Moscova, 3 martie 1918: „În gazeta de seară, citesc despre luarea Harkovului de către nemți. Vânzătorul, care mi-a vândut gazeta, a spus: «Slavă Ție, Doamne. Mai bine dracu’ decât Lenin».”.

Moscova, 11 martie 1918: „Soția arhitectului Malinovski, mărginită, cu o frunte lătăreață, care nu a avut în viața ei de-a face cu teatrul, acum este comisarul teatrelor, doar pentru că ea și soțul ei sunt prieteni cu Gorki, pe Nijni”.

Moscova, 11 martie 1918: „M-am întors cu Tihonov. El mi-a povestit pe drum mult, mult, despre liderii bolșevici, ca om foarte apropiat de ei: Lenin și Troțki au decis să țină Rusia în tensiune și să nu oprească teroarea și războiul civil, până la apariția pe scenă a proletariatului european. Apartenența lor la scenariul german? Nu, e un nonsens, sunt fanatici, cred într-o conflagrație mondială. Și le este teamă de tot, ca de foc, oriunde visează numai conspirații. Încă tremură pentru putere și pentru viața lor. Ei, repet, nu se așteptau la victorie în octombrie. După ce Moscova a căzut, au fost foarte confuzi, au alergat la noi la „Novaia Jizni” („Viața Nouă”) și ne rugau să fim miniștri, ne ofereau portofolii…”

Moscova, 24 martie 1918: „Am cumpărat o carte despre bolșevici, publicată de «Zadruga». O galerie oribilă de ocnași!”.

Lua ființă o limbă cu totul nouă, specială

Odessa, 1919

Odessa, 12 aprilie 1919: „Totuși, poșta rusă a încetat să mai funcționeze din vara lui 1917, de atunci de când, în chip european, a apărut un „ministru al poștei și telegrafului”. Tot atunci, a apărut și „ministrul muncii” pentru prima dată, și apoi toată Rusia a încetat să mai lucreze. Dar și satana, cu ură de Cain, însetat de sânge și cu cea mai sălbatică samavolnicie, a suflat asupra Rusiei anume în zilele când au fost proclamate fraternitatea, egalitatea și libertatea. Apoi a venit imediat o frenezie, o demență acută. Toți strigau unii la alții la cea mai mică contradicție: «Te arestez, fiu de cățea!» Aproape că am fost ucis de un soldat în Piața Arbat, la sfârșitul lui  martie 1917, pentru că mi-am permis  o oarecare «libertate a cuvântului», trimițând la mama dracului ziarul «Soțial-Demokrat», care îmi era băgat cu sila de către vânzătorul de ziare. Mizerabilul știa perfect că poate face orice cu mine, absolut fără a fi pedepsit – mulțimea, care ne înconjura, și vânzătorul erau de partea lui: «Ce faceți, tovarășe, disprețuiți ziarul poporului, în interesul maselor muncitoare? Sunteți, deci, un contrarevoluționar?» Cum se mai aseamănă toate aceste revoluții! În timpul Revoluției Franceze, tot așa, au fost create imediat o puzderie de noi instituții administrative, s-a revărsat un potop de decrete, circulare, a crescut numărul de comisari – neapărat, nu se știe  de ce anume, comisari – și au apărut nenumărate autorități, comitete, sindicate. Partidele se înmulțeau ca ciupercile după ploaie, și toți se «devorau reciproc». Lua ființă o limbă cu totul nouă, specială, compusă în întregime din exclamații pompos intercalate cu insulte dintre cele mai vulgare la adresa «rămășițelor mizerabile ale tiraniei pe moarte». Toate acestea se repetă pentru că, în primul rând, una dintre cele mai distincte caracteristici ale unei revoluții este setea nebună de a juca teatru, de a-ți arăta fățărnicia, de a poza, de a te da în stambă. În om se trezește maimuța”.

„Orgia morții”

Odessa, 12 aprilie 1919: „Ah, aceste vise despre moarte! Ce loc extraordinar are moartea în existența noastră deja infimă! Iar despre acești ani nici nu mai spun nimic: zi și noapte trăim în această orgie a morții. Și toate în numele unui «viitor strălucit», care se presupune că ar trebui să se nască anume din această beznă diavolească. Și deja o legiune întreagă de specialiști și întreprinzători s-a înființat aici, pe pământ, pentru organizarea bunăstării umane. «Și în ce an va veni el, acest viitor?», întreabă clopotarul la Ibsen. Mereu ni se spune: acuș-acușica,  «Asta va fi ultima luptă decisivă!». Povestea eternă cu cocoșul roșu…”.

Odessa, 16 aprilie 1919: „Ne-am întâlnit cu L.I. Galberstadt (fost angajat al ziarelor „Russkie Vedomosti”, „Russkaia Mîsli”). Și ăsta s-a „vopsit”. Ieri, era un aprig apărător al Gărzii albe, care plângea (la propriu) la plecarea francezilor, iar acum e deja angajat la ziarul “Golos Krasnoarmeița” („Vocea Armatei Roșii”). Ne-a șoptit pe furiș că a fost „complet zdrobit” de știrile din Europa: acolo sunt ferm hotărâți – nici o intervenție în afacerile interne ruse… Da, da,  asta se numește „afaceri interne”, când în casa vecinilor, în plină zi, taie și jefuiesc tâlharii!”.(…) 

„În ziarul „Golos Krasnoarmeița”, o știre despre „invazia masivă a românilor în Ungaria sovietică”. Suntem mulțumiți la infinit. Iată, poftim!, și neintervenția în afacerile „interne”! Cu toate acestea, nu e vorba de Rusia”.

Odessa, 17 aprilie 1919: «Onoare nebunului care va aduce omenirii visul de aur…» Cum îi mai plăcea lui Gorki să urle această frază! Dar visul este doar pentru a sparge capul  fabricantului, de a-i întoarce buzunarele pe dos și de a deveni o scârbă și mai ordinară decât acest fabricant”.

Odessa, 17 aprilie 2019: „De două ori m-am dus să mă uit la sărbătoarea de 1 Mai. M-am forțat, căci asemenea reprezentații îmi întorc tot sufletul pe dos, literalmente. «Eu simt fizic, nu știu cum, oamenii», scria despre el însuși Tolstoi. Și eu la fel. Aceasta nu înțelegeau la Tolstoi, și nu înțeleg nici la mine și se miră, uneori, de pasiunea, de «atitudinea părtinitoare» a mea. Pentru cei mai mulți, până acum «poporul», «proletariatul“ sunt doar cuvinte, dar pentru mine ele întotdeauna înseamnă ochi, gura, sunetul vocilor. Pentru mine, discursul la un miting  înseamnă toată natura celui care îl pronunță. Când am ieșit la amiază, începuse să plouă, lângă Piața Catedralei, mai mulți oameni decenți  stăteau fără nici un sens să se uite, într-un mod absolut stupid, la tot acest balamuc. Au fost, desigur, procesiuni cu steaguri roșii și negre, au fost «care triumfale» încropite din flori de hârtie, panglici și steaguri, printre care stăteau și cântau, mângâiau «proletariatul», actorii și actrițele în costume pe jumătate de operă, pe jumătate populare, erau și «imagini vii», ilustrând «puterea și frumusețea lumii muncitorești», îmbrățișare comunistă «frățească», muncitorii «furioși” în șorțuri din piele și «țărani pașnici» – într-un cuvânt, tot ceea ce era necesar să fie pus în scenă la ordinele venite de la Moscova, ale acestui parazit, Lunacearski. Mă întreb unde se termină la unii bolșevici bătaia de joc cea mai josnică față de gloată, cea mai josnică cumpărare a sufletului și a pântecelui gloatei, și unde începe partea cunoscută de sinceritate și de entuziasm nervos?”

Revoluționari cuprinși de «flacăra iubirii altruiste pentru om»

Odessa, 19 aprilie 1919: „Vorbește, strigă, se bâlbâie, cu saliva la gură, ochii, prin pince-nez-ul atârnându-i strâmb, par foarte violenți. Cravata mică i-a ieșit pe la spate, deasupra gulerașului murdar de hârtie, vesta complet murdară, pe umerii vestonului prea strâmt, mătreață, părul unsuros, umed și zbârlit… Și sunt asigurat că această viperă e cuprinsă de «flacăra iubirii altruiste pentru om», de «setea de frumusețe, bunătate și dreptate!» Și cine îl ascultă? Stă ziua întreagă, cu semințele în pumn, mestecându-le mecanic, un dezertor. Cu mantaua pe umeri, șapca dată pe ceafă. Deșirat, cu picioare scurte. Calm și obraznic, el mestecă, din când în când, pune întrebări și nu crede nici unui singur răspuns, toate pentru el sunt minciuni. Mă cuprinde un rău fizic de la dezgustul față de el, față de coapsele lui groase cu pantaloni din material gros de iarnă, față de genele de vițel, față de laptele din semințele de floarea soarelui nemestecate, pe buzele lui animalice, gregare”.

Odessa, 20 aprilie 1919: „Închid ochii și văd aievea: benzile din spatele beretei unui marinar, pantalonii-clopot uriași, iar în picioare, pantofi de bal Weiss, dinții încleștați, mușchii fălcilor îi joacă… În veci nu pot uita, în mormânt mă voi răsuci!”.

Biserica – „această insulă a „vechii” lumi”

Odessa, 21 aprilie 1919: „Mi-am amintit de seara sumbră de „1 Mai”. În catedrală se căsătoreau, cânta un cor de femei. Am intrat, și, ca întotdeauna, în ultima vreme, această frumusețe a bisericii, această insulă a „vechii” lumi, într-o mare de noroi, răutate și josnicie a „noului”, m-a emoționat în mod neobișnuit. Ce cer de seară în ferestre! În altar, în adânc, ferestrele erau deja de un albastru-purpuriu – preferatul meu. Fețișoarele drăgălașe ale fetelor care cântau în cor, cu capetele cu acoperământ alb, cu cruciulițe de aur pe frunte, în mâini, note și luminițe de aur ale lumânărelelor – totul era atât de fermecător, încât, ascultând și uitându-mă, am plâns foarte tare. Mergând spre casă, am avut un sentiment de ușurare, de tinerețe. Și împreună cu asta – câtă întristare, câtă durere!”

Edvard Radzinski: „Revoluția și-a trăit traiul”

Interviu cu Edvard Radzinski, Sursa: https://www.facebook.com/pg/EdvardRadzinskiy/videos/

Edvard Radzinski, celebrul dramaturg și scriitor rus, autorul cunoscutelor lucrări istorice consacrate lui Nicolae al II-lea, lui Rasputin, lui Stalin, oferă opinia sa asupra unuia dintre cele mai mari și mai sângeroase evenimente ale timpului nostru: revoluția rusă din octombrie, de la declanșarea căreia s-a împlinit recent un secol. În opinia sa, limita schimbărilor revoluționare din Rusia, țară care și-a schimbat baza civilizației sale de trei ori în ultimii 70 de ani, este epuizată. Galina Polonskaia a vorbit cu Edvard Radzinski despre rezultatele sângeroase și jalnice ale revoluției din Rusia.

Galina Polonskaia, Euronews: Cum să explicăm popularitatea lui Lenin, având în vedere că el a fost timp îndelungat rupt de Rusia, a fost în emigrație, și era o epocă în care nu exista internetul etc.? Cum a putut să realizeze el ceea ce a realizat?

Edvard Radzinski, scriitor și istoric: – Era un om, de fapt, a fost o combinație de voință, fanatism uriaș  și idei. El credea că, de îndată ce va avea loc revoluția, socialismul va privi la noi din toate ferestrele. El, care ura birocrația, în a treia zi, înțelege că este înconjurat de birocrația de partid, o nouă birocrație. El, care nu a condus niciodată nici măcar o moșie, dintr-o dată, o țară întreagă a căzut peste el, iar acest strigăt jalnic al lui, și feroce în același timp, se aude peste tot: „De împușcat! De împușcat!”. Altceva nu știe să spună, el țipa. Și sfârșește groaznic, o prăbușire completă a lui și a ideilor sale.

Toți marii revoluționari, care, în Palatul Smol’nîi, au sărbătorit preluarea puterii, peste… nu imediat, dar în curând vor simți legea principală a revoluției, formulată pe eșafod de revoluționarul (francez) [Pierre] Vergniaud. El a spus: „Revoluția, ca zeul antic Saturn, își devoră copiii” și a adăugat: „Feriți-vă! Zeii sunt însetați!”.

Lenin a crezut că acest lucru nu-l privește pe el, dar, după douăzeci de ani, toți, cu excepția lui, pentru că a murit între timp, toți – Zinoviev, Kamenev, toată „garda leninistă”, a fost nimicită.
Încep instanțele de judecată, și, pentru a înțelege că așa acționează legea revoluției, și că istoriei îi place să glumească, sala în care au fost judecați, și condamnați la moarte – și Zinoviev, și Kamenev și Buharin, mai apoi și alții – se numea „Sala Octombrie”. Și era aniversarea revoluției, 20 de ani de la data declanșării sale.

Galina Polonskaia, Euronews: – În Rusia, potrivit sondajelor, majoritatea oamenilor se opune categoric oricărei revoluții. Ce înseamnă asta? Că oamenii au învățat o lecție?

Edvard Radzinski, scriitor și istoric: Este ceva unic. În timpul unei vieți, pe parcursul a aproximativ șaptezeci de ani, civilizația în Rusia s-a schimbat de trei ori. La început, era țaristă, apoi bolșevică, și, în cele din urmă, apare civilizația actuală. Și nu că s-a schimbat pur și simplu. Ci fiecare anunța greșeala celeilalte, cel puțin la început. Denunța toată istoria anterioară, toată viață anterioară. Obosești din cauza acestui coșmar de anunțuri constante, că a fost așa și pe dincolo. Și tot timpul se schimbă personajele – să trăiești, să ai o viață … cu cine? Ieri, Ivan cel Groaznic, după cum l-a descris just Karamzin, un monstru, și a fost așa cum a scris Karamzin. Nu pot înțelege de ce oamenii nu i-au rupt sceptrul, și astăzi îi înalță monument lui Ivan cel Groaznic. Pentru că, se pare, a fost „un manager de succes”. Avem o mulțime de manageri de succes azi, dar acestea sunt noutăți… Repet, valorile se schimbă în mod constant. Valorile se schimbă, iar oamenii, se pare că consideră că revoluția și-a trăit traiul, asta este sigur.

Ce să învățăm din jocul de-a moralitatea al lui Weinstein

E timpul să redescoperim virtutea castității

Autor: Martin Fitzgerald, profesor la Redfield College din Sydney; sursa: Mercatornet.com, 6 noiembrie 2017

Focul de la Hollywood aprins de comportamentul sexual al producătorului Harvey Weinstein a devenit o pălălaie care a s-a întins peste Atlantic.

Evident, acuzațiile penale trebuie dovedite, dar scuzele și recunoașterea nedeslușită a vinovăției arată că flăcările se răspândesc mult și departe. După Weinstein, alte personaje de la Hollywood, inclusiv câștigătorul Premiului Oscar Kevin Spacey, au fost denunțate pentru hărțuire sexuală. Iar acum ministrul britanic al Apărării a demisionat, după ce au apărut acuzații de comportament inadecvat.

Ne putem aștepta la multe, la mult mai multe astfel de acuzații, așa că trebuie să ne gândim cum să răspundem în mod eficace la valul de abuzuri sexuale. Vă sugerez un proces de terapie în trei etape.

Prima este să recunoaștem că revoluția sexuală, care a început acum cinci decenii, în 1968, a fost un dezastru. Este nevoie de aproximativ 50 de ani ca revoluțiile să se dezintegreze. Revoluția rusă din 1917 a scăzut în intensitate abia la mijlocul anilor ’60. După 50 de ani, revoluția noastră sexuală începe să se dezintegreze; iubirea liberă a devenit abuz sexual sordid.

Toți l-au batjocorit pe Harvey Weinstein, când acesta și-a apărat acțiunile sale oribile cu jumătate de gură, spunând că a crescut în anii ’70. Dar poate că Weinstein avea dreptate, într-un fel. Se prea poate să nu fi avut niciodată ocazia să învețe cum să se comporte corect cu femeile.

Anii ’70 au reprezentat deceniul de perturbare în masă a respectului reciproc între sexe. În multe medii, era ceva accesibil pentru toți. Femeile căsătorite au folosit contraceptive de la începutul anilor ’60, iar fiicele lor au crezut că, dacă erau suficient de bune pentru mamele lor, erau suficient de bune și pentru ele. Binele și răul au dispărut.  „Agățarea”, adulterul și actele homosexuale erau acceptabile, dacă erau consensuale.

Unele feministe au ajutat cauza, încercând să depășească bărbații în rătăcire. Unele dintre ele încă mai apără pornografia. Dacă erai bărbat sau băiat, se aștepta că vei dormi cu cât mai multe femei posibil. Dacă erai femeie sau fată, era de așteptat să te implici sau cel puțin să nu te plângi, indiferent de intențiile ulterioare ale bărbatului în ceea ce privește viața și bunăstarea ta sau a copiilor pe care puteai să-i concepi.

În afara frontierei angajamentului și familiei, orice încercare de a reglementa relațiile sexuale este totuși imposibilă. Sexul este un instinct prea puternic pentru a fi „negociat”. Noțiunea de consimțământ rațional în fața pasiunilor puternice, mai ales atunci când la mijloc este și alcoolul, este absurdă.

A fost o veste bună că un parlamentar senior de la Westminster a sfătuit o colegă mai tânără să nu stea singură într-o cameră cu un parlamentar de sex masculin, când amândoi au băut. Asta nu înseamnă să dai vina pe victimă. Însemnă să-ți folosești inteligența pentru a evita un dezastru.

Oare actrițele care l-au întâlnit pe Weinstein se presupune că ar fi trebuit să se gândească la consimțământ și apoi să „negocieze”, în timp ce pe cântar era cariera lor de actor? Sau ar fi trebuit să negocieze cercetătorii a căror slujbă depindea de plăcerea membrilor mai puțin decât onorabili?

Cine a fost deșteptul care a venit cu propunerea ridicolă ca bărbații să ceară consimțământul femeilor „la fiecare pas al drumului”? Ideea însăși că bărbații ar trebui să fie cei care cer este o recunoaștere tacită a faptului că instinctul sexul al bărbaților și femeilor nu este unul și același. Asta ar trebui să fie regula elementară din educația sexuală. Este absurd să te aștepți ca bărbații să se oprească în mijlocul momentului și să ceară permisiunea pentru următoarea mișcare. Sexul este limbajul corpului. Aproape că nu cere cuvinte. Consimțământul ar fi trebuit să vină mult, mult mai devreme, prin ceva foarte asemănător cu un legământ de nuntă.

A doua etapă în procesul terapiei noastre este recunoașterea faptului că regulile nu vor opri hărțuirea sexuală. Președintele Camerei Comunelor din Parlamentul Marii Britanii cere ca guvernul să prezinte un „cod de conduită” cu „politici și proceduri”, un „serviciu de mediere” și o „procedură de reclamație obligatoriu contractuală”.

Asta este o reacție instinctivă a tuturor birocrațiilor: să creeze mai multă birocrație. Evident, trebuie să existe „politici și procese” ca remedii la plângeri și nemulțumiri. Dar va opri asta cu adevărat hărțuirea sexuală? Nu. Universitățile, corporațiile și guvernele se sufocă de atâtea „politici și procese”, dar există mai multă hărțuire sexuală decât oricând.

Al treilea pas în procesul de terapie este de a ne re-educa în etica virtuții.

Etica virtuții este una dintre cele trei abordări majore ale eticii normative și subliniază virtuțile sau caracterul moral. Cu alte cuvinte, cea mai sănătoasă abordare a sexului este să căutăm a ne ghida comportamentul nostru prin a face ceea ce este bine pentru mine însumi dacă trebuie să fiu o persoană bună sau o persoană de caracter.

Cum ar trebui să acționez față de persoanele de sex opus, astfel încât caracterul meu moral și al altora să rămână intact? Nu mai putem să ținem comportamentul sexual la distanță de ceea ce înseamnă să fii o persoană de caracter.

Eticienii virtuții acordă atenție înfrânării. O persoană cu caracter practică înfrânarea prin dominarea unor pasiuni precum mânia, instinctul sexual, lenea, consumismul, invidia și gelozia.

Practicarea înfrânării face parte din virtutea temperanței. Temperanța sună la fel de ciudat ca și castitatea astăzi, dar este clar că avem un deficit de înfrânare în societatea noastră. Înfrânarea este necesară în comportamentul sexual, la fel cum este pentru mâncare și băutură.

Există ceva admirabil la persoanele care practică înfrânarea și ceva respingător la cele care nu se înfrânează. Neînfrânarea și trufia care-l caracterizează pe Weinstein sunt parte a dezgustului pe care oamenii îl simt în legătură cu acuzațiile împotriva lui. Când înfrânarea lipsește, acțiunile oamenilor sunt imature, chiar infantile. Ele nu mai sunt sub control, apetitul este cel care îi controlează.

Cunoașterea în sine nu este suficientă pentru a-l face pe cineva să devină temperat – de aceea majoritatea programelor de educație sexuală nu reușesc acest lucru. În calitate de profesor de liceu, vă pot asigura că mulți băieți știu prea mult despre sex; internetul le oferă acces ușor la cele mai revoltătoare forme de pornografie. Și ei au o vagă idee de „consimțământ” și „reguli de angajare într-o acțiune”. Ceea ce ei nu știu este cum să fii temperat. Ei se pomenesc captivi ai fanteziilor și instinctelor, pe care nu știu cum să le înfrâneze.

Lipsa moderației duse la extrem se numește dependență. Filosoful american Harry Frankfurt a reînviat termenul „desfrânată”, pentru a descrie această stare de neajutorare a caracterului care, de fapt, nu permite unei persoane să fie liberă. Și nu a folosit cuvântul doar pentru femei.

Cum îi facem pe copii – și pe adulți – virtuoși? Acest lucru a fost dezbătut de filosofi încă din zilele Greciei antice. Dar majoritatea părinților știu cum. În primul rând, ei, ambii părinți, sunt modelul unui comportament bun. În al doilea rând, își învață copiii diferența dintre bine și rău. În al treilea rând, le creează obiceiuri bune prin încurajarea comportamentului corect și gestionează consecințele unui comportament greșit. Puțin câte puțin, copiii învață acele obiceiuri ale unui bun comportament, care se numesc virtuți. Aceștia rareori vor avea nevoie de o carte de reguli, deoarece vor ști aproape instinctiv care este calea potrivită de acțiune.

Consensul mass-media pare să fie acela că trebuie să existe „toleranță zero” pentru comportamentul indecent și ofensator. Nu este o idee proastă, dar oare „obișnuința de a nu te angaja într-un comportament indecent și ofensator nu este o modalitate 100% mai bună”? Cu alte cuvinte, virtutea este mai bună decât regulile scrise ale unei instituții.

Medicamentul de avort Misoprostol urmează să fie retras de pe piața franceză

Autor: Marie Smith, Sursa: PNCI, noiembrie 2017

O lovitură majoră pentru activiștii pro-avort va însemna retragerea de către Compania Pfizer a Misoprostolului de pe piața franceză, la 1 martie anul viitor. Misoprostol este un  medicament care provoacă avortul și e vândut sub marca „Cytotec” în Franța. El aparține unui grup de medicamente numite prostaglandine, care induc contracțiile colului uterin și, apoi, avortul, care expulzează forțat copilul în dezvoltare din uterul matern. Utilizarea Misoprostolului se face în afara indicațiilor originare (off-label). Inițial dezvoltat și înregistrat pentru a trata ulcerele, medicamentul este promovat în întreaga lume pentru avort în situații ilegale.

Revista medicală recenzată The  Lancet a relatat despre acest lucru și explică faptul că acțiunea „urmează unei serii de rapoarte privind efectele secundare grave din utilizarea offlabel (în afara indicațiilor originare) a medicamentului pentru a induce nașterea și avorturi medicale”. În articol se arată că producătorul farmaceutic american Pfizer „nu a explicat de ce scoate medicamentul de pe piața din Franța sau dacă intenționează să facă același lucru în alte țări. Compania ia „deciziile de la caz la caz” și „a luat [această] decizie pentru Franța, în deplină concordanță cu ANSM [Agenția Națională Franceză a pentru Siguranța Medicamentelor și a Produselor de Sănătate].” Misoprostolul este vândut în 79 de țări.

De asemenea, revista britanică relatează că Alain-Michel Ceretti, președintele  Assos Santé Franța, o organizație umbrelă pentru 75 de asociații franceze de pacienți, a declarat că 94% din prescripțiile Cytotec din Franța sunt în afara indicațiilor originare, iar în ceea ce privește avortul, Cytotec costă mai puțin decât medicamentele alternative.

Președintele Agenției Naționale franceze pentru Siguranța Medicamentelor și Produselor de Sănătate (ANSM), directorul general Dominique Martin, si-a exprimat îngrijorarea că divizarea tabletelor Cytotec pentru a obține doza recomandată pentru avort duce la „un risc de supradoză” și că „prescripțiile în afara indicațiilor originare măresc riscul de efecte secundare cu 50%, dar că, în conformitate cu legislația franceză, agenția «nu poate să controleze practicile […] nu putem interzice ceea ce nu este permis»”.

Ceretti cere guvernului ca „prescripțiile în afara indicațiilor originare să devină o infracțiune, dacă ANSM stabilește în mod clar că un medicament este periculos atunci când este folosit în alt scop decât cel pentru care a fost autorizat. El a cerut, de asemenea, ministrului Sănătății Agnès Buzyn să solicite Inspectoratului General pentru Afaceri Sociale să investigheze cazul Cytotec”.

Această știre confirmă îngrijorările de lungă durată a zonei pro-life în legătură cu pericolul misoprostolului și acțiunile organizațiilor pro-avort, care sfătuiesc femeile să utilizeze medicamentul pentru avort ilegal datorită disponibilității sale, în ciuda cunoașterii efectelor sale secundare periculoase.

Organizația Femei pe valuri [un ONG ce oferă avorturi femeilor din țările în care avortul este ilegal] recunoaște pe site-ul ei că Misoprostol poate provoca pierderi masive de sânge și recomandă ca „Misoprostolul să fie utilizat numai atunci când este posibilă transportul în câteva ore la spital”.

Coaliția Internațională pentru Sănătatea Femeilor (IWHC) explică de ce misoprostolul este medicamentul de avort la alegere: „Deoarece mifepristonul [RU486] este medicamentul înregistrat pentru avort, vânzarea și utilizarea lui nu sunt permise în majoritatea țărilor cu legi restrictive privind avortul. Dimpotrivă, Misoprostolul  este un medicament anti-ulcer, înregistrat sub diferite denumiri comerciale, în peste 85 de țări”.

PNCI speră că Pzifer își va extinde acțiunile în Franța, la fel își va extinde și îngrijorarea față de sănătatea și viața femeilor din alte țări în care Cytotec este promovat și folosit în afara indicațiilor originare, pentru avort.

Octombrie, luna conștientizării sindromului Down

Sursa: PNCI, noiembrie 2017

Luna octombrie a acestui an a fost marcată drept luna de informare cu privire la sindromul Down, o lună în care se sărbătorește viața persoanelor cu sindrom Down în întreaga lume, subliniindu-se contribuțiile valoroase pe care acești oameni le aduc familiilor lor și comunităților. La începutul acestui an, întreaga lume a aflat faptul că  Islanda e țara care a „eradicat practic” sindromul Down, deoarece aproape 100% din copiii nenăscuți islandezi, diagnosticați  cu acest sindrom, sunt avortați. Într-o mărturie emoționantă depusă în cadrul unei subcomisii a Camerei Statelor Unite, Frank Stephens, actor,  le-a spus participantilor: „Sunt un om cu sindrom Down și eu merit să trăiesc!”. „Serios, nu simt că ar trebui să-mi justific existența”, a mai afirmat Stephens. Avocatul Quincy Jones de la Fundația Global Down Syndrome a descris elocvent contribuțiile semnificative pe care oamenii cu sindrom Down le-au adus lumii și a deplâns practica periculoasă de a avorta copiii cu sindromul Down, echivalând-o cu „soluția finală” a nazismului.

Ziua internațională a inegalității fetelor începe înainte de naștere

Sursa: PNCI, noiembrie 2017

Recunoașterea faptului că discriminarea față de fete începe înainte de naștere, prin avortul cu selecție a sexului, nu este întotdeauna împărtășită de indivizi și organizații care se declară pentru „drepturile femeilor”. Publicația The Guardian, din Marea Britanie, relatează de multe ori din punct de vedere pro-avort, dar pe 11 octombrie, de Ziua Internațională a Fetelor, a postat un videoclip intitulat Ziua Internațională a Fetelor: cum începe inegalitatea înainte de naștere.

În videoclip se afirmă că „De Ziua internațională a fetelor, ne uităm la provocările lumii noastre inegale, fetele confruntându-se cu discriminarea din momentul conceperii până la educație, sănătate, căsătorie și angajare. Liderii lumii au promis să atingă o egalitate de gen până în 2030, dar, având în vedere ritmul progresului actual, acest lucru va dura peste 100 de ani”.

PNCI este de părere că recunoașterea de către publicația The Guardian a faptului că copiii nenăscuți se confruntă cu discriminarea reprezintă un pas important în asigurarea unui tratament egal pentru fete pe tot parcursul vieții.

Parlamentul Pan African și Ipas sunt de acord să promoveze avortul

Sursa: PNCI, noiembrie 2017

Parlamentul Pan African (PPA) al Uniunii Africane relatează că în cursul reuniunii sale recente din Midland, Africa de Sud, PPA „a dat un impuls pentru promovarea avorturilor în condiții de siguranță și legale, dedicând o serie de dezbateri pe subiect, și semnarea unui Memorandum de Înțelegere cu Grupul activist de reproducere, Alianța Ipas Africa”.

Ca grup de activiști pentru avort, Ipas efectuează avorturi, promovează avortul și instruiește lucrătorii din domeniul sănătății în tehnicile de avort. Grupul are un angajament de mai mult timp cu oficialii din Uniunea Africană și Comisia Africană pentru a promova accesul la avort, precum și o colaborare cu diferite ministere naționale de sănătate. Comunicatul de presă al PPA detaliază că anume cu ajutorul Ipas PPA s-a angajat pentru prima dată în promovarea avortului, în iulie 2015, „când membrii Comisiilor de sănătate, de muncă și de afaceri sociale au discutat în comun mortalitatea și morbiditatea maternă din cauza avorturilor nesigure din Africa cu Comisia de gen, familie, tineri și persoane cu dizabilități, în parteneriat cu Ipas”.

În cursul reuniunii parlamentarilor, Hon Zalikatou Diallo din Guineea-Conakry, un participant frecvent la adunările parlamentarilor sponsorizate de IPPF, a prezentat utilizarea unui set de instrumente de advocacy pentru avort si a cerut parlamentarilor să urmeze o „abordare bazată pe drepturile omului” pentru a schimba legile privind avortul. Setul de instrumente de advocacy „subliniază provocările și lacunele în cadrul juridic existent și abordează rolul membrilor PPA în promovarea avorturilor sigure și legale pe plan intern” și „oferă recomandări practice cu privire la modul de a implica părțile interesate în procesul de dezincriminare a avortului și de a oferi strategii de advocacy pentru reforma sănătății reproducerii la nivel național”.

Nu toți parlamentarii au fost de acord cu agenda pro-avort. Parlamentarii ugandezi Anifa Kawooya și Jacquiline Amongin s-au opus și au apărat poziția pro-life a Ugandei.

Kawooya a informat legiuitorii PPA despre poziția Ugandei privind avortul, spunând că, în contextul african, în condiții de siguranță sau legale, practica este dezaprobată. „Sunt un avocat hotărât al drepturilor femeilor, dar când vine vorba de avort, am rezerve foarte mari. Acesta este un domeniu în care avem nevoie de o gândire profundă și vreau să mă dezasociez de acest instrument de advocacy, atât eu, cât și țara mea”, a spus ea.

Reflecții la 50 de ani de la legalizarea avortului în Marea Britanie

Autor: Marie Smith, PNCIUS.org, 27 octormbrie 2017

Astăzi în Marea Britanie, la 27 octombrie 2017, se împlinesc 50 de ani de la adoptarea Legii care a legalizat avortul în Anglia, Scoția și Țara Galilor. În acel moment, legea a fost prezentată doar ca fiind extremă și aplicată în circumstanțe rare, totuși, timpul în curând a demonstrat că panta alunecoasă a legalității avortului era mult mai mare și în curând avortul s-a transformat într-o industrie lucrativă. Se estimează că 20 de avorturi sunt efectuate în fiecare oră în Marea Britanie, aproximativ unul la trei minute.

În Marea Britanie, pe tot cuprinsul țării, susținătorii pro-life au evocat faptul că peste 8,8 milioane de vieți omenești au fost nimicite din cauza Legii avortului. Iar în Parlamentul britanic, parlamentarii s-au reunit, împreună cu membri ai mișcării pentru viață, pentru un  moment de reculegere.

Lordul David Alton, membru al Casei Lorzilor, a ținut un discurs întitulat, „Adevărul trebuie să vorbească Puterii”, reamintind momentul în care a fost legalizat avortul: „În urmă cu 50 de ani,  în dimineața zilei de vineri, 27 octombrie 1967, la ora 11:05, președintele Camerei Comunelor a declarat că s-a dat acordul regal de la Majestatea Sa Regina  pentru proiectul de lege a avortului al lui David Steel. Legea avortului 1967 intră în vigoare șase luni mai târziu, la 27 aprilie 1968. De atunci, 8.894.355 avorturi au fost făcute și cel puțin acest număr de copii nenăscuți și-au pierdut viața. Spun cel puțin, pentru că unele avorturi puteau însemna sarcini de gemeni, tripleți sau alte sarcini multiple.

Dacă privim din perspectivă istorică cele 8.894,355 avorturi, remarcă Lordul Alton, cel de-al Doilea Război mondial, cel mai rău și cel mai sângeros conflict care a existat vreodată în această țară, a luat 450.290 vieți britanice. Avortul a cauzat mai multe morți în Marea Britanie decât Germania nazistă și decât toate conflictele și tragediile din istoria noastră. Doar ciuma neagră a nimicit o proporție mai mare a națiunii noastre. Numărul înseamnă de trei ori populația Țării Galilor – ceea ce înseamnă o viață pierdută la fiecare 3 minute și 20 de vieți omorâte în fiecare oră. Și împotriva cui este îndreptată această violență, în fiecare zi? Împotriva nimănui altcuiva decât împotriva celor mai nevinovați și mai vulnerabili membri ai societății noastre: copiii din uter. Și aceasta se face prin cele mai barbare mijloace. Fie că sunt tăiați și scoși afară, bucată cu bucată, cu instrumente puternice de tip clești, cum se face prin metoda „dilatare și evacuare”,  fie că se face cu ajutorul unei aparat puternic de aspirație, prin „aspirație cu vacuum“, fie că sunt pur și simplu înfometați până la moarte prin avort spontan, provocat chimic, avortul este cel mai crud act de distrugere.

Această sălbăticie are loc, de fapt, în Marea Britanie în 2017. Într-un moment în care ne mândrim cu liberalismul nostru, cu umanitatea noastră, cu civilizația noastră, cu compasiunea noastră. Într-o epocă în care confortul uman al fiecărui britanic nu a fost nicicând mai facil, iar bunăstarea aproape a fiecărui individ a fost susținută cel puțin de existența unui stat al bunăstării și de o economie modernă, oricât de imperfecte în practică ar putea fi acestea.

Ceea ce marcăm astăzi, deci, nu este nimic altceva decât cea mai mare rușine a națiunii noastre. Faptul că neutralizăm protecția în legile noastre pentru cei mai mici dintre compatrioții noștri este o oroare și o rușine la scară mare”.

Lordul Alton a încheiat mesajul în felul următor: „Sunt în această luptă de decenii și e posibil să nu mai văd ziua când se va produce abolirea avortului. Dar știu că acea zi va veni, iar tinerei generații îi spun: nu vreau să deplângeți moartea a alte 8 milioane de vieți pierdute prin avort peste încă alte 50 de ani. Torța compasiunii și a progresului uman trece acum la voi. Trebuie să lucrăm să punem capăt acestei ucideri în timpul vieții voastre și putem face acest lucru numai dacă fiecare persoană își va lua în serios rolul pe care trebuie să-l joace ca să fie sigur că asta se va întâmpla. Cu curaj și cu integritate, cu pasiune pentru cele mai bune principii ale civilizației noastre, să ne dedicăm ca în momentul comemorării centenarului Legii Avortului, societatea noastră să fie una în care egalitatea și demnitatea umană sunt atât  respectate și protejate, încât violența avortului să fie acolo unde merită să fie orice abuz și cruzime împotriva omului: la coșul de gunoi al istoriei. Înaintașii noștri care au luptat contre sclaviei, contra muncii copiilor, precum și pentru abolirea refuzului drepturilor civile și politice minorităților vulnerabile, nu au cedat adversarilor uneori copleșitori și puternici. Nici noi nu vom ceda. De aceea suntem aici azi ca să arătăm  că nu vom tăcea atunci când nedreptatea apare și nu ne vom opri din muncă și educație, din campanii și din luptă, până când nu vom trăi într-o societate în care umanitatea, demnitatea și drepturile fiecărui membru al națiunii noastre sunt toate recunoscute”.

Numărul tragic de avorturi din Marea Britanie pălește, în comparație cu cel din Statele Unite, unde, într-o perioadă mai scurtă de timp, 44 de ani, peste 60 de milioane de avorturi au pus capăt vieții copiilor si au provocat traume fizice, emoționale, psihice și spirituale mamelor lor.

Citiți aici un interviu cu Lodrul Alton, realizat de Provita Media în anul 2004.