Dreptul la copilul pe care ni-l dorim

Autor: Wesley J. Smith, Sursa: First Things, 27 octombrie 2017

Wesley J. Smith este cercetător senior la Discovery Institute Center on Human Exceptionalsm. Este autorul volumului Consumer’s Guide to a Brave New World.

Ori de câte ori scriu despre industria de infertilitate de mai multe miliarde de dolari, nereglementată de nici o lege, primesc e-mailuri pline de suferință de la femei, care nu pot rămâne însărcinate, care declară că „ar face orice pentru a avea un copil”.
Cu siguranță că pot empatiza cu tristețea lor, dar dorința lor de a face orice este o problemă. Această dorință profundă și foarte umană a dus la dezvoltarea unor tehnologii, care ne îndepărtează de acceptarea necondiționată a copiilor pe care îi primim, îndreptându-ne spre un drept perceput, nu numai de a avea un copil, ci de a avea „copilul pe care ni-l dorim”.

Atunci când a fost inventată pentru prima dată, fertilizarea in vitro (FIV) a fost vândută ca un remediu medical, ce se limita la cuplurile căsătorite, care nu puteau concepe altfel. Această restrângere morală a trecut demult. Astăzi, accesul la FIV are puține limitări – și include chiar și femeile trecute de vârsta lor naturală de procreare. Mai mult decât atât, procedura este adesea combinată cu „diagnosticul genetic de preimplantare”, în care o celulă este extrasă din embrionii creați prin FIV și testată pentru depistarea defectelor medicale sau eugenice – precum și a sexului – astfel încât numai embrionii cu atributele dorite vor fi implantați. Dacă se implantează prea mulți embrioni, următorul pas poate fi „reducția selectivă”, adică avortul unuia sau al mai multor copii, care se dezvoltă în uterul mamei – sau, așa cum l-am auzit odată pe un reprezentant al industriei, „transformarea tripleților în gemeni”. Și ce se întâmplă cu embrionii considerați a nu fi de calitatea dorită? Aceștia sunt aruncați în sacul de deșeuri medicale sau sunt supuși congelării criogenice sau devin obiecte ale experimentării.

Între timp, cuplurile care doresc doar un copil frumos și deștept pot folosi sperma furnizată de bărbați bine cu IQ ridicat. Sau pot plăti zeci de mii de dolari femeilor frumoase, care sunt studente în universitățile de top ale națiunii pentru a fi supuse unei proceduri de extragere a ovulelor – ceea ce poate duce la efecte secundare grave, cum ar fi infecția, infertilitatea, riscul crescut de cancer și, uneori, chiar moartea.

Un cuplu poate, de asemenea, să plătească o femeie – cunoscută în argoul industriei dezumanizante ca „purtător gestațional” – pentru a le purta copilul. În câteva cazuri, surogatele au murit purtând copii pentru alții. Acestor femei, de cele mai multe ori, li se refuză dreptul de a participa la viața copilului pe care l-au purtat. Mai mult, contractele de maternitate pot cere mamei-surogat să avorteze, dacă copilul are un defect depistat sau, dintr-un anume motiv, nu mai este dorit, o cerință care a dus la un litigiu dramatic. De asemenea, nu există obligativitatea ca părinții care cumpără copilul să accepte comanda. De exemplu, acum câțiva ani, un cuplu australian a plătit o femeie thailandeză pentru a gesta doi copii, dar a refuzat să-l ia pe unul acasă pentru că avea sindromul Down. Când a ieșit mai târziu la iveală faptul că tatăl era un infractor sexual condamnat, mama-surogat a dat în judecată pentru a i se încredința și sora băiatului, dar a pierdut, chiar dacă judecătorul a decis ca tatăl să nu rămână niciodată singur cu fiica sa.

O relatare recentă a publicației Washington Post detaliază modul în care aceste tehnologii pot distorsiona relațiile normale ale familiei. Din articol: „Centrul de Fertilitate  California FIV face muncă de pionierat, pe care unii o numesc modelul „Costco” de creare de bebeluși, creând loturi de embrioni prin utilizarea de ovule și spermă de la donatori, care pot fi împărțite între mai multe familii diferite”.

Reproducerea asistată înseamnă, de asemenea, abordarea când nu chiar „orice” copil ne convine. Din nou, citez din Washington Post:„Companiile de fertilitate recunosc în mod liber că specimenele provenite de la donatori atractivi se vând mai repede, dar inteligența face prețul: multe companii percep mai mult pentru donatorii cu diplomă de absolvent de facultate.

Talentul vinde și el. Una dintre băncile de criopăstrare, Family Creations, care are birouri în Los Angeles, Atlanta, Austin și alte orașe mari, subliniază că un donator de ovule de 23 de ani «excelează în caligrafie, voce, modelare, sculptură metalică, pictură, desen, sculptură în lut». Un donator de 29 de ani «excelează în softball, tenis, scris și dans».

Ce urmează – dreptul de returnare a mărfii?

Aceste „loturi de marfă” aruncate pe piață sunt exemple de „eugenie pozitivă”, folosindu-se tehnici de selecție pentru a se da asigurări că un copil are caracteristici dezirabile. (Aceasta trebuie deosebită de „eugenia negativă”, care a implicat sterilizarea involuntară pentru a preveni „înmulțirea” celor indezirabili).

Chiar mai îngrijorător este faptul că se dezvoltă tehnologii ce ar putea face mai precisă fabricarea copiilor „superiori”. Cercetările privind o nouă tehnologie de „editare a genei”, cunoscută sub numele de CRISPR – care, teoretic, permite modificarea genomului oricărei celule sau organism – avansează exponențial, cu cercetări timpurii efectuate pe embrionii umani creați în acest scop. Punctul preconizat al acestor experimente este prevenirea bolilor genetice. Dar multe dintre aceste tehnologii ar putea fi aplicate, de asemenea, pentru a face copii-proiect, dotați cu inteligență sporită, putere și frumusețe. Într-adevăr, dr. David King, directorul Human Genetics Alert, a avertizat recent un reporter Reuters că CRISPR ar putea „crea această nouă formă de eugenie de consum, în care oamenii să aleagă caracteristicile și abilitățile cosmetice ale copiilor lor, îmbunătățindu-i ca să funcționeze mai bine decât copiii altora”.

Toate acestea au loc fără o reglementare semnificativă. Chiar și controalele legale modeste au fost, în cea mai mare parte, respinse, industria infertilității aducând pentru a depune mărturie la audierile legislative oameni disperați să fie părinți. Iată, poate, cea mai ticăloasă ironie: dat fiind că aceste tehnologii extreme sunt dezvoltate pentru a forma familii, mulți copii fără părinți așteaptă în zadar să fie adoptați – chiar dacă procesul de adoptare a devenit din ce în ce mai dificil, datorită numeroaselor obstacole birocratice și înăspririi restricțiilor în străinătate. Asta înseamnă oportunități pierdute de iubire – ilustrate în videoclipul devenit viral al unei fetițe, care se încolăcește în jurul picioarelor unui director de școală, manifestându-și astfel bucuria că un judecător aprobase adoptarea ei.
După cum un om celebru scrie adesea pe tweeter: Trist! Și înfricoșător. Mă tem că în curând iubirea necondiționată a părinților față de copiii lor viitori va fi subminată de cuvintele: „Putem plăti și să avem ce vrem”.

Elveția: noi directive pentru sedare și sinucidere asistată

Sursa: Gènéthique.org,  20 noiembrie 2017

Academia Elvețiană de Științe Medicale a prezentat recent o actualizare a liniilor directoare privind sfârșitul vieții și moartea. Ultima versiune datează din 2004, în această țară, în care sinuciderea asistată este legală și a crescut brusc (vezi Le suicide assisté en forte hausse en Suisse). Academia a dorit să răspundă „nevoii de sprijinire” a medicilor „pentru întâlnirile cu pacienții și rudele lor”, sfătuindu-i „să abordeze mult mai devreme tema sfârșitului vieții”. În ceea ce privește sinuciderea asistată, fiecare medic este liber să o practice sau nu, și au fost clarificate condițiile pentru administrarea acesteia. „De exemplu, acum e necesar ca simptomele și/sau limitarea funcțională a pacientului să-i cauzeze o suferință insuportabilă”. Dacă anterior „fiecare medic a procedat diferit”, noile directive sunt mai detaliate.

În cele din urmă, unele dintre aceste directive sunt dedicate sedării, definite ca administrarea de „medicamente care anchilozează sistemul nervos central pentru a reduce apariția durerii sau a detresei respiratorii. Doza poate fi crescută până în momentul în care conduce la moarte”. Autorizată până în prezent în momentul în care „procesul morții era deja în curs”, sedarea poate fi de acum încolo administrată pacienților „care suferă de o boală mortală, dar fără a fi pe punctul de a muri”.

Textul a fost trimis spre consultare și va intra în vigoare „în momentul în care vor fi fost discutate răspunsurile la această procedură”.

Surse: 20 minutes Suisse, 6 noiembrie 2017; ARC Info Suisse 6 noiembrie 2017

ONU dorește să redefinească dreptul la viață și 106 de avocați francezi reacționează

Sursa: Gènéthique.org, 28 noiembrie 2017
Confruntându-se cu o nouă definiție a „dreptului la viață”, elaborată de către Comitetul ONU pentru Drepturile Omului [1], definiție ce include avortul și eutanasia, 106 juriști francezi cer „statelor, conducătorilor lor, opiniei publice internaționale și altor organizații pentru drepturile omului să condamne în mod clar acest proiect”. Ei solicită, de asemenea, Comitetului ONU pentru Drepturile Omului să renunțe la textul său pentru a rămâne fidel spiritului Declarației Universale a Drepturilor Omului din 1948 și Pactului Internațional din 1966.

În demersul lor, acești avocați amintesc că munca de interpretare a Pactului Internațional de către Comitetul pentru Drepturile Omului al ONU „este utilă în măsura în care această interpretare rămâne universală, consensuală, sigură și riguroasă și nu se transformă în interpretare minoritară, militantă și riscantă”. Căci proiectul actual „ia poziție în favoarea pretinsului drept la avort și a pseudo dreptului la eutanasie”, care nu reflectă „starea de consens juridic din întreaga lume, în 2017, și nu corespunde cu ceea ce așteaptă comunitatea internațională de la prestigioase organisme ale ONU, cum ar fi Comitetul pentru Drepturile Omului”.

[1] A se vedea: ONU : Vers la fin de la Déclaration universelle des droits de l’homme?,  ONU : le „droit à la vie” sur la sellette ; ONU : le retour de la culture de mort
Sursa: Causeur, 27 noiembrie 2017

În Elveția, legea privind transplantul modifică condițiile de diagnosticare a decesului

Sursa:   www.genethique.org  , 16 noiemebire 2017

Miercuri, 15 noiembrie, în Elveția, legea privind transplantul a modificat liniile directoare ale Academiei Elvețiene de Științe Medicale (AESM) privind „Diagnosticul morții pentru transplantul de organe și pregătirea recoltării de organe”: declararea morții pacientului prin stop cardiac este acum redusă la 5 minute față de 10 cum era anterior. O decizie „importantă pentru transplanturi”, care „generează critici”.

Mai multe organizații [1] au trimis, de fapt, o scrisoare către Consiliul Federal prin care și-au exprimat îngrijorarea că „reducerea la jumătate a timpului de așteptare va afecta încrederea publicului în reglementarea donării de organe”. Îndepărtarea organelor poate fi efectuată în caz de deces cerebral, dar și după stop cardiac. Potrivit acestora, „numai o sincopă ireversibilă a tuturor funcțiilor creierului este criteriul morții unei persoane”. Dacă „leziunile ireversibile ale creierului se produc la cinci minute după oprirea cardiacă, o parte din celulele creierului „supraviețuiesc până la zece minute sau mai mult după aceea”.

Semnatarii solicită Consiliului federal „să nu autorizeze intrarea în vigoare a legii privind transplanturile” decât atunci când AESM va modifica „directivele sale privind acest punct controversat”.

La rândul său, Academia Elvețiană justifică reducerea timpului „de așteptare pentru a constata decesul”, prin îmbunătățirea „instrumentelor de diagnosticare”: moartea a fost constatată prin ecocardiografie, și prin „luarea pulsului“ . Se certifică apoi prin ultrasunete că „nu mai este irigat creierul cu oxigen”. Potrivit lui Jürg Steiger, specialist în transplant de la Spitalul Universitar din Basel și președinte al Comisiei de etică al AESM: „Fără oxigen, moartea celulelor neurologice se produce în mai puțin de cinci minute”.

[1] La Société hippocratique suisse, Human Life International Suisse, la Société suisse de bioéthique și l’Association des médecins catholiques suisses.

De ce renunță franțuzoaicele la pilulă

Autor: Gerard Migeon, fondatorul și CEO al Natural Womanhood, un site partener al MercatorNet. Sursa: Mercatornet.com, 15 noiembrie 2017

Trei motive principale provin dintr-un sondaj de opinie.
Din ce în ce mai mult, femeile din Franța (patria mea) renunță la pilulele contraceptive și evită în general contraceptivele hormonale. Într-un articol din HuffPost, jurnalista independentă și gazda unei emisiuni a unui post de radio public francez, Sabrina Debusquat, explică faptul că a efectuat un sondaj pe 3.616 de franțuzoaice care au luat pilula și a aflat motivele pentru care 91% s-au oprit cel puțin o dată.

După ce a publicat rezultatele, mass-media și profesioniștii din domeniul medical au răspuns, numind reticența femeilor o „neîncredere” în pilulă și sugerând că femeile sunt induse in eroare, greșesc  și sunt ghidate mai degrabă de teamă decât de rațiune. „Când le întrebăm, ne dăm seama că realitatea este foarte diferită”, scrie dna Debusquat.

Iată principalele motive ale femeilor pentru renunțarea la pilulă, după cum le relatează Debusquat.

„Din cauza unor efecte secundare minore, dar problematice”

Principalul motiv pentru care femeile renunță la pilulă ar fi „efectele secundare care sunt [considerate] benigne, dar problematice”. Dintre respondenții studiului, 70% au relatat că au avut efecte secundare, iar raportul complet dezvăluie cât de grave și de endemice sunt aceste probleme: 69,7% au raportat o pierdere a libidoului; 53,6%, creștere în greutate, 51,9%, tulburări de dispoziție (deprimare, depresie, iritabilitate), 36% migrene, 34,2% uscăciune vaginală.

Acestea sunt efecte secundare tipice pe care medicii  încearcă să le corecteze prin schimbarea rețetei, dar tind să le considere aspecte minore și acceptabile ale contraceptivelor. Femeile din Franța nu mai vor să accepte asta. Dna Debusquat numește femeile moderne „generația fără pilule” și scrie: „[femeile] consideră că dincolo de riscurile cancerului sau ale cheagurile de sânge, se confruntă cu libidou redus, migrene, infecții vaginale repetitive, iar orice durere care strică o bună parte din viața lor nu înseamnă că este «benignă».”

„Pentru că e mai bine pentru sănătatea mea”

Femeile sunt conștiente că un medicament administrat nu înseamnă ceva neutru. Efectele secundare sunt semne că pilula nu doar blochează un proces mecanic în corpul lor (oprirea ovulației, modificarea mucusului cervical sau prevenirea implantării unui embrion în uter). Ele își dau seama că le afectează corpurile într-un mod mai general.

Din 2013, [femeile din] Franța au devenit mai conștiente de riscurile formării cheagurilor de sânge după ce un studiu foarte important despre numărul de accidente cauzate de pilulele contraceptive de generația a treia și a patra a apărut în ziarul național Le Monde. Printre femeile intervievate de Debusquat, 6,9% au avut o problemă gravă de sănătate, diagnosticată de un medic si legată de pilulă.

„Pentru că refuz să iau medicamente sau hormoni, dacă sunt sănătoasă”

Generația fără pilule „pune la îndoială principiul de a medicaliza fertilitatea și respinge ideea că contracepția trebuie să [implice] riscul efectelor secundare”, scrie dna Debusquat. Din ce în ce mai mult, o femeie vrea să fie în contact cu corpul ei natural, să îl respecte exact așa cum dorește să respecte mediul înconjurător. Folosirea pilulei înseamnă folosirea unor doze de hormoni puternici care interferează cu un proces sănătos din corpul ei: ciclul, ovulația și o serie de efecte bune obținute de un echilibru hormonal sănătos.

Alte motive de a opri administrarea pilulei, oferite de participantele la sondaj, includ: „revenirea la ciclul meu natural”, „din cauza neîncrederii în industria farmaceutică”, „din cauza preocupării față de mediu”, „pentru a fi în acord cu mod de viață prietenos mediului înconjurător”.

Iată câteva date importante din acest studiu:

Un procent substanțial de 71,5% dintre participante au afirmat că au avut efecte pozitive de la oprirea pilulei, cum ar fi îmbunătățirea libidoului (70%), sentimentul că s-au reconectat cu propriul corp (59,2%), mai puține oscilații ale dispoziției, scăderea depresiei sau a anxietății inexplicabile (34,8% ), pierdere în greutate (29,2%), mai multă energie (25,5%).

După întreruperea tratamentului, unele femei au continuat să experimenteze efecte secundare, deși nu se specifică dacă aceste efecte secundare au fost prezente și înainte de administrarea pilulei: dureri ovariene sau uterine, modificări ale dispoziției, acnee, sensibilitatea sânilor. În 24% din cazuri, aceste reacții adverse au durat peste un an.

De asemenea, a fost destul de supărător de citit faptul că 24% dintre respondente au declarat că au început să ia pilula deoarece furnizorul medical le-a impus sau nu le-a oferit nici o alternativă atunci când s-au oprit, 30% au spus că au fost descurajate să oprească administrarea pilulei, de multe ori de către un medic.

Dna Debusquat nu promovează o alternativă, dar solicită un nou dialog pe tema planificării familiale. Ea scrie: „Nimeni nu vorbește despre problemele reale și fundamentale: suferința cauzată de contraceptive (90 la sută din care sunt suportate de femei) și poluarea generată de hormonii sintetici”. Ea spune că întrebarea mai importantă nu este dacă femeile ar trebui să ia în continuare pilula, dar „ce poate face societatea noastră pentru a satisface aceasta nouă cerere a femeilor pentru o contracepție fără efecte secundare, nepoluante si mai egalitare?”

Multe dintre femeile participante la studiu care s-au oprit din luat pilula au început să utilizeze un sterilet de cupru (30%), o alternativă populară în Franța. Cu toate acestea, 9% au relatat o metodă bazată pe conștientizarea fertilității, cel mai adesea simpto-termală (6,2%), indicând o nouă tendință remarcabilă, despre care Le Monde relata ​​încă din 2014. Din ce în ce mai mulți oameni împărtășesc eficient conștientizarea fertilității în mod public – de exemplu: Cycles NaturelSympto.orgPryskaDuCoeurJoly.

Este interesant de observat interesul în creștere față de abordările planificării familiale ce răspund căutării Sabrinei Debusquat pentru o metodă fără efecte secundare, cu adevărat ecologică și „mai egalitară”, deoarece funcționează ca un parteneriat.

Este foarte probabil ca femeile din SUA și din alte țări să aibă sentimente legate de pilula similare cu cele ale femeilor din Franța. La fel cum promovarea contraceptivelor hormonale de către companiile farmaceutice este globală, căutarea femeilor pentru metode mai bune de planificare familială devine universală. Acest lucru solicită o recunoaștere corectă și onestă a metodelor bazate pe conștientizarea fertilității de către autoritățile medicale din întreaga lume și a necesității imperative de a le face mai accesibile pentru toate femeile.

A votre bonne santé!

 

 

Ivan Bunin despre revoluția bolșevică (II)

Din jurnalul „Zile blestemate”

(Titlul și subtitlurile ne aparțin). Traducere de Larisa Iftime

 „Niște pari de o simplitate nu mai puțin sălbatică”

Odessa, noaptea spre 22 aprilie: „M-am uitat în jur la acest Petersburg … «Așa este – pauză». Dar în adâncul sufletului meu încă mai speram la ceva, chiar și în absența totală a guvernului, tot mai speram. Nu credeam, totuși, era imposibil. Am simțit-o mai ales în Petersburg: era ca și cum în casa noastră uriașă și veche de o mie de ani, s-a întâmplat o moarte cumplită, iar acum ea era deschisă, cu ușile vraiște, și plină de o mulțime nenumărată, care se plimba fără nici un scop, pentru care nu mai era nimic sfânt și de neatins în nici una dintre camerele sale. Iar în această mulțime se aflau urmașii mortului, înnebuniți de griji, de ordine, pe care, totuși,  nimeni nu le asculta. Mulțimea hoinărea dintr-un loc în altul, din cameră în cameră, nici pentru un minut neîncetând să ronțăie și să mestece semințe, timp în care nu făcea decât să privească, încă tăcută. Iar urmașii erau preocupați și vorbeau neîncetat, încercau în orice fel să-i intre mulțimii în voie, o încredințau, și pe ea și pe ei înșiși, că anume ea, mulțimea suverană, a rupt pentru totdeauna „cătușele”, în „mânia ei sfântă“, și tot încercau să se convingă, și pe ei și pe alții că, în realitate, ei nu sunt urmașii, ci, așa, pur și simplu, administratori temporari, cum ar fi din proprie inițiativă.
Am văzut  Marsovo Pole (piață în centrul Peterburgului – n.t.), pe care tocmai se săvârșise, ca un fel de sacrificiu tradițional al revoluției, comedia unei înmormântări a eroilor, se spune, morți pentru libertate. Pentru ce a fost nevoie, de fapt, această bătaie de joc de morți. Au fost lipsiți de o înmormântare creștină cinstită. I-au băgat în niște  sicrie, nu se știe de ce, de culoare roșie, și au fost îngropați nefiresc în centrul orașului celor vii! Comedia a fost făcută cu nechibzuință totală, insultând rămășițele morților absolut necunoscuți cu cuvântări pompoase, săpând și călcând în picioare, dintr-un capăt în altul, o piață minunată, desfigurând-o cu movile, înfigând niște pari, în capătul cărora au legat niște cârpe înguste și negre și, dintr-un motiv oarecare, împrejmuind-o cu un gard de scândură, înținat, în mare grabă, cu niște pari de o simplitate nu mai puțin sălbatică”.

Jargonul bolșevic

Odessa, 22 aprilie 1918: „Absolut insuportabil jargonul bolșevic. Și care era limba stângii noastre, în general? «Cu cinism, ajungem la grație … Azi brunet, mâine blondin… Cititul în inimă … A interoga cu pasiune… Ori – ori: a treia soluție nu există (din latină, aut, aut, tretium non datur, n.t.) Trageți concluziile adecvate… Cine ar trebui să fie responsabil de aceste lucruri… A fierbe în sucul propriu… Scamatorie… Tinerii frumoși de astăzi…» Și aceasta utilizare, chipurile, cu o anume  ironie usturătoare (îndreptată nu se știe împotriva cui sau a ce), e de mare stil ? Chiar și la Korolenko (e vorba de V. G. Korolenko, scriitor rus de origine ucraineană (1853-1921), n.t.)  (în special în scrisori) apare la fiecare pas. Desigur, nu un cal, ci Rossinanta, în loc de „M-am așezat să scriu”, „Mi-am înșeuat Pegasul”, jandarmii –  „uniforme de culoare cerească”. Apropo, despre Korolenko. În vara lui 1917, ce articol tumultuos a publicat în „Gazeta Rusă” în apărarea lui Rakovski!”

Aristocrația roșie

Odessa, 22 aprilie 1919: „Seara, se întâmplă ceva grozav de misterios. Este încă lumină, iar ceasul arată, în mod absurd, oră de noapte. Felinarele nu se aprind. Iar pe toate instituțiile „guvernamentale”, în teatre și cluburi, сu nume de „Troțki”, „Sverdlov”, „Lenin”, pâlpâie ceva transparent de forma unor meduze, niște steluțe roz din sticlă. Și pe străzile ciudat de goale, încă  luminate, toată aristocrația roșie, în mașini, în echipaje – adesea pline de fete degajate –, se îndreaptă spre aceste cluburi și teatre (să se uite la actorii-sclavi): marinari cu Browning-uri uriașe la talie, hoți de buzunare, criminali, ticăloși, unii dandy rași și cu tunici, cu pantaloni de călărie absolut obsceni, în cizme dichisite neapărat cu pinteni, toți cu dinții de aur și cu ochii mari întunecați de la cocaină… Dar e înfiorător și în timpul zilei. Întregul oraș imens nu trăiește, stă acasă, iese puțin pe stradă. Orașul este cucerit, stăpânit de un anume popor, care pare mult mai crunt, cred, decât le păreau pecenegii strămoșilor noștri. Și cuceritorul se plimbă în voie, vinde de la tarabă, scuipă coji de semințe și înjură birjărește. Pe Strada Deribasovskaia, se îndreaptă o mulțime de oameni ce însoțește, pentru divertisment, sicriul vreunui escroc, care e dat drept „luptător căzut” (într-un sicriu de culoare roșie, iar în față se află fanfara și sute de steaguri roșii și negre), sau se văd grămezi negre de oameni, care cântă la acordeon, dansează și strigă: «Hei, mărule,/ Unde te cotilești!»”.

Înmormântare tulburată de un „revoluționar”

Odessa, 22 aprilie 1919: „Îmi amintesc o zi mizerabilă, cu ploaie, cu zăpadă, cu mizerie, Moscova, anul trecut, sfârșitul lui martie. Prin Piața Kudrinskaia trece o înmormântare amărâtă și, dintr-o dată, de pe strada Nikitskaia, zboară turbat, călare pe o motocicletă, un dobitoc în șapcă de piele cu cozoroc, cu scurtă de piele, care amenință din mers, fluturând un revolver imens și împroșcându-i cu noroi pe cei care cară sicriul: «La o parte!». Cei care cară se trag într-o parte, poticnindu-se, zdruncinând sicriul, și fug cât îi țin picioarele. La colț, stă o bătrână aplecată și plânge în hohote atât de amar, încât, nevrând, mă opresc și încep să o alin, s-o liniștesc. Bolborosesc: «Bine, bine, Dumnezeu cu tine». O întreb: «Ți-e vreo rudă, ceva, probabil, cel mort?» Iar băbuța vrea să-și tragă sufletul, să-și învingă lacrimile și, în sfârșit, cu greu, îngaimă: «Nu… E un străin… Îl invidiez…»”. 

Literatura iese în stradă

Odessa, 23 aprilie 1919: „Literatura rusă s-a depravat în ultimele decenii neobișnuit de mult. Strada, mulțimea au început să joace un rol foarte important. Totul – și literatura în special – iese în stradă, comunică cu strada și intră sub influența sa. Și strada pervertește, enervează chiar și numai pentru faptul că este extrem de imorală în laudele sale, dacă i te căciulești. În literatura rusă acum nu există decât „genii”. Uimitoare recoltă! Geniul Briusov, geniul Gorki, geniul Igor Severeanin, Blok, Belîi … Cum să stai liniștit, când poți să sari atât de rapid și de ușor direct în rândul geniilor? Și fiecare încearcă să-și facă loc cu coatele, să uimească, să atragă atenția.”

Odessa, noaptea, spre 24 aprilie 1919: „La Moscova, nu mai era viață, deși noii conducători erau nebuni în prostia și imitarea lor febrilă a unui fel de ordini noi, a unei noi organizări a vieții și chiar a unei parade a vieții. Același lucru, dar totuși chiar la grad superlativ, se întâmpla la Sankt Petersburg. Se țineau în continuu ședințe, întâlniri, mitinguri, s-au revărsat proclamațiile, una după alta, decretele, funcționa neîncetat arhicunoscutul «fir direct» – și numai cine nu striga, și nu poruncea pe acest fir! Iar pe Bulevardul Nevski au început să treacă, fără contenire, mașinile guvernamentale cu steaguri roșii, huruiau camioanele supraîncărcate, detașamentele băteau pasul precis și îndrăzneț, cu steaguri roșii și muzică… Bulevardul Nevski fusese inundat de mulțimea gri, de soldați în mantale, de muncitori care nu munceau, de servitori care se plimbau și de tot felul de bețivani, care făceau negoț la tarabe și cu țigări,  și cu funde roșii, și cu cărți obscene, și cu dulciuri și cu tot ce vrei. Iar pe trotuare, coji de floarea-soarelui, bălegar înghețat, denivelări și gropi”.

 Soldații Armatei Roșii – țigara între dinți, ochi plictisitori, aroganți, șapca pe ceafă, iar pe frunte le cade «un moț»

Odessa, 24 aprilie 1919: „Despre [Alexandra] Kollontai (îmi povestea aseară N.N.): – O cunosc foarte bine. Odată era ca un înger. Dimineața își punea rochia cea mai simplă și mergea în cartierele muncitorești „la muncă”. Iar când sa întorcea acasă, făcea baie, își punea o cămașă albastră și, zbughi!, cu o cutie de bomboane, în pat, cu o prietenă. „Ei, hai, drăguță, să vorbim acum după pofta inimii!”

Odessa, 25 aprilie 1919: „Iar mulțimea? Ce murdărie, în primul rând! Câte mantale soldățești răsmurdare, câte obiele înroșite în picioare și șepci, cu care sigur au măturat străzile, unsuroase, pe capetele păduchioase! Și ce groază te apucă când te gândești că atâta lume umblă astăzi în haine scoase de pe oameni uciși, de pe cadavre! Iar la soldații Armatei Roșii sare în ochi destrăbălarea. Țigara între dinți, ochi plictisitori, aroganți, șapca pe ceafă, iar pe frunte le cade «un moț»”.

Odessa, 11 mai 1919: „Apeluri în spirit pur rusesc: «Înainte, tovarăși, nu numărați cadavrele!»”.

„Cine este mai vrednic de dispreț, mai însetat de sânge?”

Odessa, 11 mai 1919: „Chiar acum îl citesc pe Lenôtre. Saint-Just, Robespierre, Couthon … Lenin, Troțki, Dzerjinski … Cine este mai vrednic de dispreț, mai însetat de sânge, mai ticălos? Desigur, cei de la Moscova, totuși. Dar nici cei de la Paris nu erau mai prejos”.

Odessa, 9 iunie 1919: „Napoleon: «Ce a creat revoluția? Ambiția. Ce a pus capăt revoluției? Tot ambiția. Și ce pretext perfect pentru a prosti mulțimea este pentru noi libertatea!»”.

Odessa, noaptea, 10 iunie 1919: ,„Se spune că marinarii, trimiși la noi din Peterburg, au turbat de tot din cauza beției, a cocainei, a samavolniciei. Beți, se năpustesc la arestați, fără ordine de la superiori, și omoară pe cine găsesc. Nu demult, au omorât o femeie cu un copil. Ea se ruga s-o cruțe de dragul copilului, dar ei au strigat: «Nu te neliniști, îi dăm și lui o măslină (un glonț – n.t.)!» și l-au împușcat. Pentru distracție, îi scot pe arestați afară și îi pun să fugă, apoi împușcă, dând anume greș”.

Cain al Rusiei

Odessa, 11 iunie 1919 (despre căderea Moscovei în mâinile bolșevicilor): „Și apoi a fost 3 noiembrie. Cain al Rusiei, cu furie oarbă, cu frenezie și bucurie nebună pentru treizeci de arginți și-a aruncat sufletul întreg la picioarele diavolului, a triumfat total. Moscova – o săptămână întreagă, apărată de o mână de cadeți, o săptămână întreagă în suferință, zguduită de canonade – s-a predat, s-a supus. Totul a tăcut, toate obstacolele, toate avanposturile divine și umane au căzut – cuceritorii au luat în posesie fără efort, fiecare stradă, fiecare locuință, și deja și-au arborat steagul deasupra bastionului, deasupra sanctuarului Moscovei, deasupra Kremlinului. Și n-a fost nici o singură zi, în toată viața mea, mai rea ca aceasta – Dumnezeu mi-e martor, cu adevărat! După o săptămână de captivitate între patru pereți, fără aer, aproape fără somn și mâncare, cu pereții și ferestrele baricadate, am ieșit împleticindu-mă afară, de unde, dând cu ușa de perete, deja a treia oară, au încercat să intre, în căutarea de dușmani și de arme, gașca de «luptători pentru un viitor luminos», complet amețiți de victorie,  de rachiu și de ură arhi-animalică, cu buze uscate și priviri sălbatice, cu un exces atât de ridicol de tot felul de arme asupra lor, consfințite de tradițiile tuturor «marilor revoluții». Ziua scurtă, înghețată, întunecată și umedă, de toamnă târzie, se sfârșea, ciorile cârâiau răgușit. Moscova, mizerabilă, murdară, siluită, împușcată și deja supusă, își relua viața monotonă.

Începuseră să circule birjarii, pe străzi, se scurgea gloata triumfătoare a Moscovei. O bătrână soioasă, cu ochii aprigi, verzi, cu venele gâtului umflate stătea în stradă și striga: – Tovarăși, dragilor! Bateți-i, executați-i, înecați-i!

Am stat, m-am uitat și am plecat încet spre casă. Iar noaptea, rămas singur, fiind de la natură nu prea înclinat să vărs lacrimi, în cele din urmă, am izbucnit în plâns și am plâns atât de amarnic și zguduitor, încât nu mi-am imaginat vreodată că-i posibil.”

Eugen Barzu – sculptorul copiilor nenăscuți

de Larisa Iftime

Sculptorul Eugen Barzu s-a născut la 29 august 1968 la Sibiu. Este membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România din 1998.  În 1996, a avut o bursă de studii în Italia (Veneția, Florența, Roma). Din 1997, lucrările sale sunt prezente în muzee și galerii de artă din țară (Timișoara, Reșița, Arad)  și din străinătate (Italia, 1998, Ungaria, 1999).

Domnul Eugen Barzu face o figură singulară în rândul artiștilor din România în sensul că se exprimă prin opera sa pentru ocrotirea copiilor nenăscuți. Expoziția domniei sale a fost  organizată la Timișoara,  într-un soi de galerie subterană, foarte curios (!), iar filmul acestei expoziții chiar așa și se numește, „Monumentul din beci” (16 august – 11septembrie 2017, Timișoara). Interesant și simbolic, în același timp, pentru acest subiect dureros, invizibil sau mai degrabă refuzat, scos din planul social. Cu toate acestea, fenomenul avortului – căci despre el e vorba – e prezent în viața de zi cu zi și ne afectează pe noi toți: femei, tați, bunici, familie, generații întregi, dar și medici, asistente și toți cei implicați în această dramă.

Înțelegem din filmul expoziției că autorul a fost, într-un fel, decepționat de faptul că i s-a alocat un spațiu subteran, nefiresc pentru sculptura, având în vedere că sculptura este o artă care își vădește frumusețea anume la lumina naturală. Dar suntem de părere că contextul și circumstanțele mai degrabă au avantajat expoziția, accentuând expresivitatea evenimentului și importanța temei și mesajului propuse de sculptor.

Impresionante sunt lucrările domnului Barzu – feții, atârnând ca niște ciorchini de un pântece, un tors filiform plin de fețișoare-feți, ciorchini de fețișoare-feți, pântece fertil, sâni, un pântec în care este înfipt un cuțit, pântece  sau sâni, care atârnă din două mâini sau pot fi și paturile a două puști. Toate lucrările dlui Barzu vin să ne aducă aminte pentru ce ne sunt date aceste organe ale vieții și fertilității. Și NE SUNT DATE ca să dăm și noi viața mai departe sau cel puțin pentru a o ocroti, a o îngriji și a o cultiva.

Așa cum se exprimă autorul, el este un „sculptor al copiilor”, „nenăscuți”, adăugăm noi, un sculptor original și rar, în același timp. Un sculptor care poate să zgâlțâie conștiința fiecăruia dintre noi, ca să ne trezim măcar în ceasul de pe urmă. Suntem de acord cu autorul că lucrările sale ar trebui expuse peste tot în România, cel puțin pentru a ne aminti de chinul nostru de toate zilele, dat și de acest aspect social invizibil și dureros.

 

Pilula contraceptivă nu mai este „simbolul emancipării femeilor”

Sursa : Genethique.org, 15 noiembrie 2017

Institutul Național de Studii Demografice (INED) din Franța a lansat, la 15 noiembrie, un studiu cu privire la contracepție, care arată că „pilula rămâne cel mai utilizat contraceptiv în Franța, în ciuda controverselor, în timp ce se află pe poziția a treia la nivel global, după sterilizare și sterilet (numit și dispozitiv intrauterin sau DIU)”. Acest studiu este publicat în anul când se împlinesc cincizeci de ani de legea Neuwirth (cf. La loi Neuwirth au tribunal de l’histoire), care a autorizat vânzarea și utilizarea de contraceptive în Franța.

La nivel mondial, cea mai utilizată metodă contraceptivă este sterilizarea, practicată mai ales pe corpul femeilor: 54% din cuplurile de vârstă reproductivă o folosesc în Mexic, 43% în SUA, 39% în China, 20% în Spania. Implanturile și steriletele vin pe locul al doilea: 48% dintre femeile care utilizează contraceptive în China utilizează sterilet. Pilula este mai folosită în Franța și Algeria, și foarte puțin în Mexic sau China. Injecția hormonală este folosită în principal în Kenya și Mozambic. În Spania, „utilizarea metodelor considerate ca masculine reprezintă aproape 53% din consumul contraceptivelor, față de 51% în Franța și 37% în Statele Unite”.

INED, de asemenea, observă faptul că criza din 2012 „declanșată de descoperirea riscurilor cardiovasculare crescute asociate cu generația a 3-a și a 4-a de pilule” a  alterat „imaginea socială” a pilulei, căci „generațiile mai tinere nu mai văd în pilulă un simbol al emancipării femeilor”.

Surse: Le quotidien du médecin, Coline Garré (15/11/2017); AFP (14/11/2017)

Ivan Bunin despre revoluția bolșevică (I)

Din jurnalul „Zile blestemate”

Traducere de Larisa Iftime

La împlinirea a 100 de ani de la revoluția bolșevică, publicăm cateva fragmente din jurnalului scriitorului rus Ivan Bunin (1870-1953), primul scriitor din Rusia laureat al Premiului Nobel (1933).  Jurnalul, întitulat pe drept cuvânt „Zile blestemate”, reflectă oroarea trăită de autor în anii revoluției și ai războiului civil, la Moscova și la Odessa (1918-1920).

În 1920, după înfrângerea Armatei albe, scriitorul părăsește Rusia, pe un vapor plin de refugiați ruși și se stabilește la Paris. Până la sfârșitul vieții sale, în 1953, nu va mai vizita Rusia.

La decernarea Premiului Nobel, Ivan Bunin afirmă: „Pentru prima dată de la înființarea Premiului Nobel, l-ați acordat unui surghiunit. Pentru că cine sunt eu? Un surghiunit, care se bucură de ospitalitatea Franței, față de care voi fi recunoscător pentru totdeauna. Domnilor membri ai Academiei, permiteți-mi ca, lăsând la o parte persoana mea și operele mele, să vă spun cât este de frumos gestul dvs. în sine. În lume, trebuie să existe zone de independență totală. Fără îndoială, în jurul acestei mese sunt oameni cu tot felul de opinii, tot felul de credințe filosofice și religioase. Dar există ceva de neclintit, care ne unește pe toți: libertatea gândirii și a conștiinței, ceea ce datorăm civilizației. Pentru un scriitor, această libertate este necesară în mod deosebit – pentru el este o dogmă, o axiomă.”

Fragmente din jurnalul lui Bunin au fost publicate în 1925-1926, în ziarul rus de la Paris „Vozrojdenie”. Iar în format complet, volumul de amintiri apare în 1936, la Editura „Petropolis” de la Berlin. În URSS, jurnalul lui Ivan Bunin a fost interzis. Abia după căderea URSS, în 1991, cartea „Zile blestemate” a putut fi publicată în Rusia și s-a bucurat de un mare succes, fiind reeditată nu mai puțin de 15 ori. Volumul nu a fost tradus în limba română.

Redăm aici câteva dintre însemnările sale despre revoluția bolșevică, al cărei martor a fost. (Titlul și subtitlurile ne aparțin).

Spectacolul diabolic al schimbării

 „Nu am fost unul dintre cei luați pe nepregătite [de revoluție], și nici unul dintre cei pentru care dimensiunea și atrocitățile ei au fost o surpriză, dar, totuși, realitatea a întrecut toate așteptările mele: în ce s-a transformat foarte curând revoluția rusă – nimeni nu va înțelege, dacă nu a văzut-o. Spectacolul a fost de o oroare absolută  pentru toți cei care n-au pierdut chipul și asemănarea lui Dumnezeu, astfel că, după preluarea puterii de către Lenin, sute de mii de persoane au fugit din Rusia, atunci când au avut cea mai mică șansă de a scăpa”.  (Citat din Ivan Bunin, „Notițe autobiografice”)

Moscova, 1918

Moscova, 6 februarie 1918:„…Doi hoți au fost prinși asupra faptului. Ei au fost imediat «judecați» și condamnați la moarte pe loc. La început l-au ucis pe unul: i-au sfărâmat capul cu un cântar, i-au străpuns coastele cu furca și l-au aruncat pe carosabil mort, dezbrăcat la piele. Apoi s-au apucat de celălalt…”.

Moscova, 9 februarie 1918: „Mă apropii, ascult. O doamnă cu manșon și o femeie din popor cu nasul pe sus. Doamna vorbește repezit, de emoție se înroșește, se pierde: «Asta pentru mine nu e deloc piatră, mănăstirea asta pentru mine e o biserică sfântă, iar dvs. încercați să-mi arătați…». Femeia o întrerupe obraznic: «Nu-i nevoie să arăt, pentru tine-i sfințită, iar pentru noi e piatră-piatră! Știm noi! Am văzut în [orașul] Vladimir asta! A luat un zugrav o scândură, a mâzgălit pe ea ceva și, poftim, iată-L pe Dumnezeu! Ei, închină-te Lui singură.»”

Moscova, 9 februarie 1918: „Soțiile acestor …, care stau acum la Kremlin, vorbesc la telefon pe linie directă, ca la telefoanele lor personale”.

Moscova, 26 februarie 1918: „Am citit un articolaș de Lenin. O mizerie, o șarlatanie – ba e internaționala, ba «avânt național rusesc»”.

„De muncă n-avem, dar iată două mandate de percheziție, poți profita foarte bine”

Moscova, 1 martie 1918: „Gruzinski aude pe cineva într-un tramvai plin de soldați:  «Nu am de muncă, am mers la consiliul de deputați ca să-mi dea de muncă, iar ei spun: de muncă n-avem, dar iată două mandate de percheziție, poți profita foarte bine. I-am trimis undeva, sunt un om cinstit»”.

Moscova, 1 martie 1918: „«Bolșevicii în Rostov au săvârșit atrocități groaznice. Au profanat mormântul lui Kaledin (A. Kaledin, general rus (1861-1918), n.t.), au împușcat 600 de surori de caritate»”.

Moscova, 2 martie 1918: „Noua josnicie literară, mai jos de atât nu e posibil să cazi: s-a deschis într-o cârciumă infamă un club, „Tabachera muzicală”. Acolo stau speculanții, trișorii, fetele ușoare, înfulecă prăjituri de o sută de ruble bucata, beau hanja (votcă chinezească, n.t.) din ceainic, iar poeții, beletriștii  (Alioșka (Alexei – n.t.) Tolstoi, Briusov ș.a.) le citesc din lucrările lor și ale altora, selectându-le pe cele mai obscene”.

Bolșevicii nu se așteptau la victorie în octombrie

Moscova, 2 martie 1918: „Congresul Sovietelor”. Discursul lui Lenin. O, ce brută! Am citit despre o mare de cadavre, ofițeri omorâți, înecați. Iar aici «Tabachera muzicală»”.

Moscova, 3 martie 1918: „În gazeta de seară, citesc despre luarea Harkovului de către nemți. Vânzătorul, care mi-a vândut gazeta, a spus: «Slavă Ție, Doamne. Mai bine dracu’ decât Lenin».”.

Moscova, 11 martie 1918: „Soția arhitectului Malinovski, mărginită, cu o frunte lătăreață, care nu a avut în viața ei de-a face cu teatrul, acum este comisarul teatrelor, doar pentru că ea și soțul ei sunt prieteni cu Gorki, pe Nijni”.

Moscova, 11 martie 1918: „M-am întors cu Tihonov. El mi-a povestit pe drum mult, mult, despre liderii bolșevici, ca om foarte apropiat de ei: Lenin și Troțki au decis să țină Rusia în tensiune și să nu oprească teroarea și războiul civil, până la apariția pe scenă a proletariatului european. Apartenența lor la scenariul german? Nu, e un nonsens, sunt fanatici, cred într-o conflagrație mondială. Și le este teamă de tot, ca de foc, oriunde visează numai conspirații. Încă tremură pentru putere și pentru viața lor. Ei, repet, nu se așteptau la victorie în octombrie. După ce Moscova a căzut, au fost foarte confuzi, au alergat la noi la „Novaia Jizni” („Viața Nouă”) și ne rugau să fim miniștri, ne ofereau portofolii…”

Moscova, 24 martie 1918: „Am cumpărat o carte despre bolșevici, publicată de «Zadruga». O galerie oribilă de ocnași!”.

Lua ființă o limbă cu totul nouă, specială

Odessa, 1919

Odessa, 12 aprilie 1919: „Totuși, poșta rusă a încetat să mai funcționeze din vara lui 1917, de atunci de când, în chip european, a apărut un „ministru al poștei și telegrafului”. Tot atunci, a apărut și „ministrul muncii” pentru prima dată, și apoi toată Rusia a încetat să mai lucreze. Dar și satana, cu ură de Cain, însetat de sânge și cu cea mai sălbatică samavolnicie, a suflat asupra Rusiei anume în zilele când au fost proclamate fraternitatea, egalitatea și libertatea. Apoi a venit imediat o frenezie, o demență acută. Toți strigau unii la alții la cea mai mică contradicție: «Te arestez, fiu de cățea!» Aproape că am fost ucis de un soldat în Piața Arbat, la sfârșitul lui  martie 1917, pentru că mi-am permis  o oarecare «libertate a cuvântului», trimițând la mama dracului ziarul «Soțial-Demokrat», care îmi era băgat cu sila de către vânzătorul de ziare. Mizerabilul știa perfect că poate face orice cu mine, absolut fără a fi pedepsit – mulțimea, care ne înconjura, și vânzătorul erau de partea lui: «Ce faceți, tovarășe, disprețuiți ziarul poporului, în interesul maselor muncitoare? Sunteți, deci, un contrarevoluționar?» Cum se mai aseamănă toate aceste revoluții! În timpul Revoluției Franceze, tot așa, au fost create imediat o puzderie de noi instituții administrative, s-a revărsat un potop de decrete, circulare, a crescut numărul de comisari – neapărat, nu se știe  de ce anume, comisari – și au apărut nenumărate autorități, comitete, sindicate. Partidele se înmulțeau ca ciupercile după ploaie, și toți se «devorau reciproc». Lua ființă o limbă cu totul nouă, specială, compusă în întregime din exclamații pompos intercalate cu insulte dintre cele mai vulgare la adresa «rămășițelor mizerabile ale tiraniei pe moarte». Toate acestea se repetă pentru că, în primul rând, una dintre cele mai distincte caracteristici ale unei revoluții este setea nebună de a juca teatru, de a-ți arăta fățărnicia, de a poza, de a te da în stambă. În om se trezește maimuța”.

„Orgia morții”

Odessa, 12 aprilie 1919: „Ah, aceste vise despre moarte! Ce loc extraordinar are moartea în existența noastră deja infimă! Iar despre acești ani nici nu mai spun nimic: zi și noapte trăim în această orgie a morții. Și toate în numele unui «viitor strălucit», care se presupune că ar trebui să se nască anume din această beznă diavolească. Și deja o legiune întreagă de specialiști și întreprinzători s-a înființat aici, pe pământ, pentru organizarea bunăstării umane. «Și în ce an va veni el, acest viitor?», întreabă clopotarul la Ibsen. Mereu ni se spune: acuș-acușica,  «Asta va fi ultima luptă decisivă!». Povestea eternă cu cocoșul roșu…”.

Odessa, 16 aprilie 1919: „Ne-am întâlnit cu L.I. Galberstadt (fost angajat al ziarelor „Russkie Vedomosti”, „Russkaia Mîsli”). Și ăsta s-a „vopsit”. Ieri, era un aprig apărător al Gărzii albe, care plângea (la propriu) la plecarea francezilor, iar acum e deja angajat la ziarul “Golos Krasnoarmeița” („Vocea Armatei Roșii”). Ne-a șoptit pe furiș că a fost „complet zdrobit” de știrile din Europa: acolo sunt ferm hotărâți – nici o intervenție în afacerile interne ruse… Da, da,  asta se numește „afaceri interne”, când în casa vecinilor, în plină zi, taie și jefuiesc tâlharii!”.(…) 

„În ziarul „Golos Krasnoarmeița”, o știre despre „invazia masivă a românilor în Ungaria sovietică”. Suntem mulțumiți la infinit. Iată, poftim!, și neintervenția în afacerile „interne”! Cu toate acestea, nu e vorba de Rusia”.

Odessa, 17 aprilie 1919: «Onoare nebunului care va aduce omenirii visul de aur…» Cum îi mai plăcea lui Gorki să urle această frază! Dar visul este doar pentru a sparge capul  fabricantului, de a-i întoarce buzunarele pe dos și de a deveni o scârbă și mai ordinară decât acest fabricant”.

Odessa, 17 aprilie 2019: „De două ori m-am dus să mă uit la sărbătoarea de 1 Mai. M-am forțat, căci asemenea reprezentații îmi întorc tot sufletul pe dos, literalmente. «Eu simt fizic, nu știu cum, oamenii», scria despre el însuși Tolstoi. Și eu la fel. Aceasta nu înțelegeau la Tolstoi, și nu înțeleg nici la mine și se miră, uneori, de pasiunea, de «atitudinea părtinitoare» a mea. Pentru cei mai mulți, până acum «poporul», «proletariatul“ sunt doar cuvinte, dar pentru mine ele întotdeauna înseamnă ochi, gura, sunetul vocilor. Pentru mine, discursul la un miting  înseamnă toată natura celui care îl pronunță. Când am ieșit la amiază, începuse să plouă, lângă Piața Catedralei, mai mulți oameni decenți  stăteau fără nici un sens să se uite, într-un mod absolut stupid, la tot acest balamuc. Au fost, desigur, procesiuni cu steaguri roșii și negre, au fost «care triumfale» încropite din flori de hârtie, panglici și steaguri, printre care stăteau și cântau, mângâiau «proletariatul», actorii și actrițele în costume pe jumătate de operă, pe jumătate populare, erau și «imagini vii», ilustrând «puterea și frumusețea lumii muncitorești», îmbrățișare comunistă «frățească», muncitorii «furioși” în șorțuri din piele și «țărani pașnici» – într-un cuvânt, tot ceea ce era necesar să fie pus în scenă la ordinele venite de la Moscova, ale acestui parazit, Lunacearski. Mă întreb unde se termină la unii bolșevici bătaia de joc cea mai josnică față de gloată, cea mai josnică cumpărare a sufletului și a pântecelui gloatei, și unde începe partea cunoscută de sinceritate și de entuziasm nervos?”

Revoluționari cuprinși de «flacăra iubirii altruiste pentru om»

Odessa, 19 aprilie 1919: „Vorbește, strigă, se bâlbâie, cu saliva la gură, ochii, prin pince-nez-ul atârnându-i strâmb, par foarte violenți. Cravata mică i-a ieșit pe la spate, deasupra gulerașului murdar de hârtie, vesta complet murdară, pe umerii vestonului prea strâmt, mătreață, părul unsuros, umed și zbârlit… Și sunt asigurat că această viperă e cuprinsă de «flacăra iubirii altruiste pentru om», de «setea de frumusețe, bunătate și dreptate!» Și cine îl ascultă? Stă ziua întreagă, cu semințele în pumn, mestecându-le mecanic, un dezertor. Cu mantaua pe umeri, șapca dată pe ceafă. Deșirat, cu picioare scurte. Calm și obraznic, el mestecă, din când în când, pune întrebări și nu crede nici unui singur răspuns, toate pentru el sunt minciuni. Mă cuprinde un rău fizic de la dezgustul față de el, față de coapsele lui groase cu pantaloni din material gros de iarnă, față de genele de vițel, față de laptele din semințele de floarea soarelui nemestecate, pe buzele lui animalice, gregare”.

Odessa, 20 aprilie 1919: „Închid ochii și văd aievea: benzile din spatele beretei unui marinar, pantalonii-clopot uriași, iar în picioare, pantofi de bal Weiss, dinții încleștați, mușchii fălcilor îi joacă… În veci nu pot uita, în mormânt mă voi răsuci!”.

Biserica – „această insulă a „vechii” lumi”

Odessa, 21 aprilie 1919: „Mi-am amintit de seara sumbră de „1 Mai”. În catedrală se căsătoreau, cânta un cor de femei. Am intrat, și, ca întotdeauna, în ultima vreme, această frumusețe a bisericii, această insulă a „vechii” lumi, într-o mare de noroi, răutate și josnicie a „noului”, m-a emoționat în mod neobișnuit. Ce cer de seară în ferestre! În altar, în adânc, ferestrele erau deja de un albastru-purpuriu – preferatul meu. Fețișoarele drăgălașe ale fetelor care cântau în cor, cu capetele cu acoperământ alb, cu cruciulițe de aur pe frunte, în mâini, note și luminițe de aur ale lumânărelelor – totul era atât de fermecător, încât, ascultând și uitându-mă, am plâns foarte tare. Mergând spre casă, am avut un sentiment de ușurare, de tinerețe. Și împreună cu asta – câtă întristare, câtă durere!”

Edvard Radzinski: „Revoluția și-a trăit traiul”

Interviu cu Edvard Radzinski, Sursa: https://www.facebook.com/pg/EdvardRadzinskiy/videos/

Edvard Radzinski, celebrul dramaturg și scriitor rus, autorul cunoscutelor lucrări istorice consacrate lui Nicolae al II-lea, lui Rasputin, lui Stalin, oferă opinia sa asupra unuia dintre cele mai mari și mai sângeroase evenimente ale timpului nostru: revoluția rusă din octombrie, de la declanșarea căreia s-a împlinit recent un secol. În opinia sa, limita schimbărilor revoluționare din Rusia, țară care și-a schimbat baza civilizației sale de trei ori în ultimii 70 de ani, este epuizată. Galina Polonskaia a vorbit cu Edvard Radzinski despre rezultatele sângeroase și jalnice ale revoluției din Rusia.

Galina Polonskaia, Euronews: Cum să explicăm popularitatea lui Lenin, având în vedere că el a fost timp îndelungat rupt de Rusia, a fost în emigrație, și era o epocă în care nu exista internetul etc.? Cum a putut să realizeze el ceea ce a realizat?

Edvard Radzinski, scriitor și istoric: – Era un om, de fapt, a fost o combinație de voință, fanatism uriaș  și idei. El credea că, de îndată ce va avea loc revoluția, socialismul va privi la noi din toate ferestrele. El, care ura birocrația, în a treia zi, înțelege că este înconjurat de birocrația de partid, o nouă birocrație. El, care nu a condus niciodată nici măcar o moșie, dintr-o dată, o țară întreagă a căzut peste el, iar acest strigăt jalnic al lui, și feroce în același timp, se aude peste tot: „De împușcat! De împușcat!”. Altceva nu știe să spună, el țipa. Și sfârșește groaznic, o prăbușire completă a lui și a ideilor sale.

Toți marii revoluționari, care, în Palatul Smol’nîi, au sărbătorit preluarea puterii, peste… nu imediat, dar în curând vor simți legea principală a revoluției, formulată pe eșafod de revoluționarul (francez) [Pierre] Vergniaud. El a spus: „Revoluția, ca zeul antic Saturn, își devoră copiii” și a adăugat: „Feriți-vă! Zeii sunt însetați!”.

Lenin a crezut că acest lucru nu-l privește pe el, dar, după douăzeci de ani, toți, cu excepția lui, pentru că a murit între timp, toți – Zinoviev, Kamenev, toată „garda leninistă”, a fost nimicită.
Încep instanțele de judecată, și, pentru a înțelege că așa acționează legea revoluției, și că istoriei îi place să glumească, sala în care au fost judecați, și condamnați la moarte – și Zinoviev, și Kamenev și Buharin, mai apoi și alții – se numea „Sala Octombrie”. Și era aniversarea revoluției, 20 de ani de la data declanșării sale.

Galina Polonskaia, Euronews: – În Rusia, potrivit sondajelor, majoritatea oamenilor se opune categoric oricărei revoluții. Ce înseamnă asta? Că oamenii au învățat o lecție?

Edvard Radzinski, scriitor și istoric: Este ceva unic. În timpul unei vieți, pe parcursul a aproximativ șaptezeci de ani, civilizația în Rusia s-a schimbat de trei ori. La început, era țaristă, apoi bolșevică, și, în cele din urmă, apare civilizația actuală. Și nu că s-a schimbat pur și simplu. Ci fiecare anunța greșeala celeilalte, cel puțin la început. Denunța toată istoria anterioară, toată viață anterioară. Obosești din cauza acestui coșmar de anunțuri constante, că a fost așa și pe dincolo. Și tot timpul se schimbă personajele – să trăiești, să ai o viață … cu cine? Ieri, Ivan cel Groaznic, după cum l-a descris just Karamzin, un monstru, și a fost așa cum a scris Karamzin. Nu pot înțelege de ce oamenii nu i-au rupt sceptrul, și astăzi îi înalță monument lui Ivan cel Groaznic. Pentru că, se pare, a fost „un manager de succes”. Avem o mulțime de manageri de succes azi, dar acestea sunt noutăți… Repet, valorile se schimbă în mod constant. Valorile se schimbă, iar oamenii, se pare că consideră că revoluția și-a trăit traiul, asta este sigur.