Ce să învățăm din jocul de-a moralitatea al lui Weinstein

E timpul să redescoperim virtutea castității

Autor: Martin Fitzgerald, profesor la Redfield College din Sydney; sursa: Mercatornet.com, 6 noiembrie 2017

Focul de la Hollywood aprins de comportamentul sexual al producătorului Harvey Weinstein a devenit o pălălaie care a s-a întins peste Atlantic.

Evident, acuzațiile penale trebuie dovedite, dar scuzele și recunoașterea nedeslușită a vinovăției arată că flăcările se răspândesc mult și departe. După Weinstein, alte personaje de la Hollywood, inclusiv câștigătorul Premiului Oscar Kevin Spacey, au fost denunțate pentru hărțuire sexuală. Iar acum ministrul britanic al Apărării a demisionat, după ce au apărut acuzații de comportament inadecvat.

Ne putem aștepta la multe, la mult mai multe astfel de acuzații, așa că trebuie să ne gândim cum să răspundem în mod eficace la valul de abuzuri sexuale. Vă sugerez un proces de terapie în trei etape.

Prima este să recunoaștem că revoluția sexuală, care a început acum cinci decenii, în 1968, a fost un dezastru. Este nevoie de aproximativ 50 de ani ca revoluțiile să se dezintegreze. Revoluția rusă din 1917 a scăzut în intensitate abia la mijlocul anilor ’60. După 50 de ani, revoluția noastră sexuală începe să se dezintegreze; iubirea liberă a devenit abuz sexual sordid.

Toți l-au batjocorit pe Harvey Weinstein, când acesta și-a apărat acțiunile sale oribile cu jumătate de gură, spunând că a crescut în anii ’70. Dar poate că Weinstein avea dreptate, într-un fel. Se prea poate să nu fi avut niciodată ocazia să învețe cum să se comporte corect cu femeile.

Anii ’70 au reprezentat deceniul de perturbare în masă a respectului reciproc între sexe. În multe medii, era ceva accesibil pentru toți. Femeile căsătorite au folosit contraceptive de la începutul anilor ’60, iar fiicele lor au crezut că, dacă erau suficient de bune pentru mamele lor, erau suficient de bune și pentru ele. Binele și răul au dispărut.  „Agățarea”, adulterul și actele homosexuale erau acceptabile, dacă erau consensuale.

Unele feministe au ajutat cauza, încercând să depășească bărbații în rătăcire. Unele dintre ele încă mai apără pornografia. Dacă erai bărbat sau băiat, se aștepta că vei dormi cu cât mai multe femei posibil. Dacă erai femeie sau fată, era de așteptat să te implici sau cel puțin să nu te plângi, indiferent de intențiile ulterioare ale bărbatului în ceea ce privește viața și bunăstarea ta sau a copiilor pe care puteai să-i concepi.

În afara frontierei angajamentului și familiei, orice încercare de a reglementa relațiile sexuale este totuși imposibilă. Sexul este un instinct prea puternic pentru a fi „negociat”. Noțiunea de consimțământ rațional în fața pasiunilor puternice, mai ales atunci când la mijloc este și alcoolul, este absurdă.

A fost o veste bună că un parlamentar senior de la Westminster a sfătuit o colegă mai tânără să nu stea singură într-o cameră cu un parlamentar de sex masculin, când amândoi au băut. Asta nu înseamnă să dai vina pe victimă. Însemnă să-ți folosești inteligența pentru a evita un dezastru.

Oare actrițele care l-au întâlnit pe Weinstein se presupune că ar fi trebuit să se gândească la consimțământ și apoi să „negocieze”, în timp ce pe cântar era cariera lor de actor? Sau ar fi trebuit să negocieze cercetătorii a căror slujbă depindea de plăcerea membrilor mai puțin decât onorabili?

Cine a fost deșteptul care a venit cu propunerea ridicolă ca bărbații să ceară consimțământul femeilor „la fiecare pas al drumului”? Ideea însăși că bărbații ar trebui să fie cei care cer este o recunoaștere tacită a faptului că instinctul sexul al bărbaților și femeilor nu este unul și același. Asta ar trebui să fie regula elementară din educația sexuală. Este absurd să te aștepți ca bărbații să se oprească în mijlocul momentului și să ceară permisiunea pentru următoarea mișcare. Sexul este limbajul corpului. Aproape că nu cere cuvinte. Consimțământul ar fi trebuit să vină mult, mult mai devreme, prin ceva foarte asemănător cu un legământ de nuntă.

A doua etapă în procesul terapiei noastre este recunoașterea faptului că regulile nu vor opri hărțuirea sexuală. Președintele Camerei Comunelor din Parlamentul Marii Britanii cere ca guvernul să prezinte un „cod de conduită” cu „politici și proceduri”, un „serviciu de mediere” și o „procedură de reclamație obligatoriu contractuală”.

Asta este o reacție instinctivă a tuturor birocrațiilor: să creeze mai multă birocrație. Evident, trebuie să existe „politici și procese” ca remedii la plângeri și nemulțumiri. Dar va opri asta cu adevărat hărțuirea sexuală? Nu. Universitățile, corporațiile și guvernele se sufocă de atâtea „politici și procese”, dar există mai multă hărțuire sexuală decât oricând.

Al treilea pas în procesul de terapie este de a ne re-educa în etica virtuții.

Etica virtuții este una dintre cele trei abordări majore ale eticii normative și subliniază virtuțile sau caracterul moral. Cu alte cuvinte, cea mai sănătoasă abordare a sexului este să căutăm a ne ghida comportamentul nostru prin a face ceea ce este bine pentru mine însumi dacă trebuie să fiu o persoană bună sau o persoană de caracter.

Cum ar trebui să acționez față de persoanele de sex opus, astfel încât caracterul meu moral și al altora să rămână intact? Nu mai putem să ținem comportamentul sexual la distanță de ceea ce înseamnă să fii o persoană de caracter.

Eticienii virtuții acordă atenție înfrânării. O persoană cu caracter practică înfrânarea prin dominarea unor pasiuni precum mânia, instinctul sexual, lenea, consumismul, invidia și gelozia.

Practicarea înfrânării face parte din virtutea temperanței. Temperanța sună la fel de ciudat ca și castitatea astăzi, dar este clar că avem un deficit de înfrânare în societatea noastră. Înfrânarea este necesară în comportamentul sexual, la fel cum este pentru mâncare și băutură.

Există ceva admirabil la persoanele care practică înfrânarea și ceva respingător la cele care nu se înfrânează. Neînfrânarea și trufia care-l caracterizează pe Weinstein sunt parte a dezgustului pe care oamenii îl simt în legătură cu acuzațiile împotriva lui. Când înfrânarea lipsește, acțiunile oamenilor sunt imature, chiar infantile. Ele nu mai sunt sub control, apetitul este cel care îi controlează.

Cunoașterea în sine nu este suficientă pentru a-l face pe cineva să devină temperat – de aceea majoritatea programelor de educație sexuală nu reușesc acest lucru. În calitate de profesor de liceu, vă pot asigura că mulți băieți știu prea mult despre sex; internetul le oferă acces ușor la cele mai revoltătoare forme de pornografie. Și ei au o vagă idee de „consimțământ” și „reguli de angajare într-o acțiune”. Ceea ce ei nu știu este cum să fii temperat. Ei se pomenesc captivi ai fanteziilor și instinctelor, pe care nu știu cum să le înfrâneze.

Lipsa moderației duse la extrem se numește dependență. Filosoful american Harry Frankfurt a reînviat termenul „desfrânată”, pentru a descrie această stare de neajutorare a caracterului care, de fapt, nu permite unei persoane să fie liberă. Și nu a folosit cuvântul doar pentru femei.

Cum îi facem pe copii – și pe adulți – virtuoși? Acest lucru a fost dezbătut de filosofi încă din zilele Greciei antice. Dar majoritatea părinților știu cum. În primul rând, ei, ambii părinți, sunt modelul unui comportament bun. În al doilea rând, își învață copiii diferența dintre bine și rău. În al treilea rând, le creează obiceiuri bune prin încurajarea comportamentului corect și gestionează consecințele unui comportament greșit. Puțin câte puțin, copiii învață acele obiceiuri ale unui bun comportament, care se numesc virtuți. Aceștia rareori vor avea nevoie de o carte de reguli, deoarece vor ști aproape instinctiv care este calea potrivită de acțiune.

Consensul mass-media pare să fie acela că trebuie să existe „toleranță zero” pentru comportamentul indecent și ofensator. Nu este o idee proastă, dar oare „obișnuința de a nu te angaja într-un comportament indecent și ofensator nu este o modalitate 100% mai bună”? Cu alte cuvinte, virtutea este mai bună decât regulile scrise ale unei instituții.

Leave a Reply