Din jurnalul „Zile blestemate”
(Titlul și subtitlurile ne aparțin). Traducere de Larisa Iftime
„Niște țăruși groaznic de rudimentari”
Odessa, noaptea spre 22 aprilie: „M-am uitat în jur la acest Petersburg … «Așa este – pauză». Dar în adâncul sufletului meu încă mai speram la ceva, chiar și în absența totală a guvernului, tot mai speram. Nu credeam, totuși, era imposibil. Am simțit-o mai ales în Petersburg: era ca și cum în casa noastră uriașă și veche de o mie de ani, s-a întâmplat o moarte cumplită, iar acum ea era deschisă, cu ușile vraiște, și plină de o mulțime nenumărată, care se plimba fără nici un scop, pentru care nu mai era nimic sfânt și de neatins în nici una dintre camerele sale. Iar în această mulțime se aflau urmașii mortului, înnebuniți de griji, de ordine, pe care, totuși, nimeni nu le asculta. Mulțimea hoinărea dintr-un loc în altul, din cameră în cameră, nici pentru un minut neîncetând să ronțăie și să mestece semințe, timp în care nu făcea decât să privească, încă tăcută. Iar urmașii erau preocupați și vorbeau neîncetat, încercau în orice fel să-i intre mulțimii în voie, o încredințau, și pe ea și pe ei înșiși, că anume ea, mulțimea suverană, a rupt pentru totdeauna „cătușele”, în „mânia ei sfântă“, și tot încercau să se convingă, și pe ei și pe alții că, în realitate, ei nu sunt urmașii, ci, așa, pur și simplu, administratori temporari, cum ar fi din proprie inițiativă.
Am văzut Marsovo Pole (piață în centrul Peterburgului – n.t.), pe care tocmai se săvârșise, ca un fel de sacrificiu tradițional al revoluției, comedia unei înmormântări a eroilor, se spune, morți pentru libertate. Pentru ce a fost nevoie, de fapt, această bătaie de joc de morți. Au fost lipsiți de o înmormântare creștină cinstită. I-au băgat în niște sicrie, nu se știe de ce, de culoare roșie, și au fost îngropați nefiresc în centrul orașului celor vii! Comedia a fost făcută cu nechibzuință totală, insultând rămășițele morților absolut necunoscuți cu cuvântări pompoase, săpând și călcând în picioare, dintr-un capăt în altul, o piață minunată, desfigurând-o cu movile, înfigând niște țăruși, în capătul cărora au legat niște cârpe înguste și negre și, dintr-un motiv oarecare, împrejmuind-o cu un gard de scândură, înținat, în mare grabă, cu alți țăruși de o rudimentaritate nu mai puțin sălbatică”.
Jargonul bolșevic
Odessa, 22 aprilie 1918: „Absolut insuportabil jargonul bolșevic. Și care era limba stângii noastre, în general? «Cu cinism, ajungem la grație … Azi brunet, mâine blondin… Cititul în inimă … A interoga cu pasiune… Ori – ori: a treia soluție nu există (din latină, aut, aut, tretium non datur, n.t.) Trageți concluziile adecvate… Cine ar trebui să fie responsabil de aceste lucruri… A fierbe în sucul propriu… Scamatorie… Tinerii frumoși de astăzi…» Și aceasta utilizare, chipurile, cu o anume ironie usturătoare (îndreptată nu se știe împotriva cui sau a ce), e de mare stil ? Chiar și la Korolenko (e vorba de V. G. Korolenko, scriitor rus de origine ucraineană (1853-1921), n.t.) (în special în scrisori) apare la fiecare pas. Desigur, nu un cal, ci Rossinanta, în loc de „M-am așezat să scriu”, „Mi-am înșeuat Pegasul”, jandarmii – „uniforme de culoare cerească”. Apropo, despre Korolenko. În vara lui 1917, ce articol tumultuos a publicat în „Gazeta Rusă” în apărarea lui Rakovski!”
Aristocrația roșie
Odessa, 22 aprilie 1919: „Seara, se întâmplă ceva grozav de misterios. Este încă lumină, iar ceasul arată, în mod absurd, oră de noapte. Felinarele nu se aprind. Iar pe toate instituțiile „guvernamentale”, în teatre și cluburi, сu nume de „Troțki”, „Sverdlov”, „Lenin”, pâlpâie ceva transparent de forma unor meduze, niște steluțe roz din sticlă. Și pe străzile ciudat de goale, încă luminate, toată aristocrația roșie, în mașini, în echipaje – adesea pline de fete degajate –, se îndreaptă spre aceste cluburi și teatre (să se uite la actorii-sclavi): marinari cu Browning-uri uriașe la talie, hoți de buzunare, criminali, ticăloși, unii dandy rași și cu tunici, cu pantaloni de călărie absolut obsceni, în cizme dichisite neapărat cu pinteni, toți cu dinții de aur și cu ochii mari întunecați de la cocaină… Dar e înfiorător și în timpul zilei. Întregul oraș imens nu trăiește, stă acasă, iese puțin pe stradă. Orașul este cucerit, stăpânit de un anume popor, care pare mult mai crunt, cred, decât le păreau pecenegii strămoșilor noștri. Și cuceritorul se plimbă în voie, vinde de la tarabă, scuipă coji de semințe și înjură birjărește. Pe Strada Deribasovskaia, se îndreaptă o mulțime de oameni ce însoțește, pentru divertisment, sicriul vreunui escroc, care e dat drept „luptător căzut” (într-un sicriu de culoare roșie, iar în față se află fanfara și sute de steaguri roșii și negre), sau se văd grămezi negre de oameni, care cântă la acordeon, dansează și strigă: «Hei, mărule,/ Unde te cotilești!»”.
Înmormântare tulburată de un „revoluționar”
Odessa, 22 aprilie 1919: „Îmi amintesc o zi mizerabilă, cu ploaie, cu zăpadă, cu mizerie, Moscova, anul trecut, sfârșitul lui martie. Prin Piața Kudrinskaia trece o înmormântare amărâtă și, dintr-o dată, de pe strada Nikitskaia, zboară turbat, călare pe o motocicletă, un dobitoc în șapcă de piele cu cozoroc, cu scurtă de piele, care amenință din mers, fluturând un revolver imens și împroșcându-i cu noroi pe cei care cară sicriul: «La o parte!». Cei care cară se trag într-o parte, poticnindu-se, zdruncinând sicriul, și fug cât îi țin picioarele. La colț, stă o bătrână aplecată și plânge în hohote atât de amar, încât, nevrând, mă opresc și încep să o alin, s-o liniștesc. Bolborosesc: «Bine, bine, Dumnezeu cu tine». O întreb: «Ți-e vreo rudă, ceva, probabil, cel mort?» Iar băbuța vrea să-și tragă sufletul, să-și învingă lacrimile și, în sfârșit, cu greu, îngaimă: «Nu… E un străin… Îl invidiez…»”.
Literatura iese în stradă
Odessa, 23 aprilie 1919: „Literatura rusă s-a depravat în ultimele decenii neobișnuit de mult. Strada, mulțimea au început să joace un rol foarte important. Totul – și literatura în special – iese în stradă, comunică cu strada și intră sub influența sa. Și strada pervertește, enervează chiar și numai pentru faptul că este extrem de imorală în laudele sale, dacă i te căciulești. În literatura rusă acum nu există decât „genii”. Uimitoare recoltă! Geniul Briusov, geniul Gorki, geniul Igor Severeanin, Blok, Belîi … Cum să stai liniștit, când poți să sari atât de rapid și de ușor direct în rândul geniilor? Și fiecare încearcă să-și facă loc cu coatele, să uimească, să atragă atenția.”
Odessa, noaptea, spre 24 aprilie 1919: „La Moscova, nu mai era viață, deși noii conducători erau nebuni în prostia și imitarea lor febrilă a unui fel de ordini noi, a unei noi organizări a vieții și chiar a unei parade a vieții. Același lucru, dar totuși chiar la grad superlativ, se întâmpla la Sankt Petersburg. Se țineau în continuu ședințe, întâlniri, mitinguri, s-au revărsat proclamațiile, una după alta, decretele, funcționa neîncetat arhicunoscutul «fir direct» – și numai cine nu striga, și nu poruncea pe acest fir! Iar pe Bulevardul Nevski au început să treacă, fără contenire, mașinile guvernamentale cu steaguri roșii, huruiau camioanele supraîncărcate, detașamentele băteau pasul precis și îndrăzneț, cu steaguri roșii și muzică… Bulevardul Nevski fusese inundat de mulțimea gri, de soldați în mantale, de muncitori care nu munceau, de servitori care se plimbau și de tot felul de bețivani, care făceau negoț la tarabe și cu țigări, și cu funde roșii, și cu cărți obscene, și cu dulciuri și cu tot ce vrei. Iar pe trotuare, coji de floarea-soarelui, bălegar înghețat, denivelări și gropi”.
Soldații Armatei Roșii – țigara între dinți, ochi plictisitori, aroganți, șapca pe ceafă, iar pe frunte le cade «un moț»
Odessa, 24 aprilie 1919: „Despre [Alexandra] Kollontai (îmi povestea aseară N.N.): – O cunosc foarte bine. Odată era ca un înger. Dimineața își punea rochia cea mai simplă și mergea în cartierele muncitorești „la muncă”. Iar când sa întorcea acasă, făcea baie, își punea o cămașă albastră și, zbughi!, cu o cutie de bomboane, în pat, cu o prietenă. „Ei, hai, drăguță, să vorbim acum după pofta inimii!”
Odessa, 25 aprilie 1919: „Iar mulțimea? Ce murdărie, în primul rând! Câte mantale soldățești răsmurdare, câte obiele înroșite în picioare și șepci, cu care sigur au măturat străzile, unsuroase, pe capetele păduchioase! Și ce groază te apucă când te gândești că atâta lume umblă astăzi în haine scoase de pe oameni uciși, de pe cadavre! Iar la soldații Armatei Roșii sare în ochi destrăbălarea. Țigara între dinți, ochi plictisitori, aroganți, șapca pe ceafă, iar pe frunte le cade «un moț»”.
Odessa, 11 mai 1919: „Apeluri în spirit pur rusesc: «Înainte, tovarăși, nu numărați cadavrele!»”.
„Cine este mai vrednic de dispreț, mai însetat de sânge?”
Odessa, 11 mai 1919: „Chiar acum îl citesc pe Lenôtre. Saint-Just, Robespierre, Couthon … Lenin, Troțki, Dzerjinski … Cine este mai vrednic de dispreț, mai însetat de sânge, mai ticălos? Desigur, cei de la Moscova, totuși. Dar nici cei de la Paris nu erau mai prejos”.
Odessa, 9 iunie 1919: „Napoleon: «Ce a creat revoluția? Ambiția. Ce a pus capăt revoluției? Tot ambiția. Și ce pretext perfect pentru a prosti mulțimea este pentru noi libertatea!»”.
Odessa, noaptea, 10 iunie 1919: ,„Se spune că marinarii, trimiși la noi din Peterburg, au turbat de tot din cauza beției, a cocainei, a samavolniciei. Beți, se năpustesc la arestați, fără ordine de la superiori, și omoară pe cine găsesc. Nu demult, au omorât o femeie cu un copil. Ea se ruga s-o cruțe de dragul copilului, dar ei au strigat: «Nu te neliniști, îi dăm și lui o măslină (un glonț – n.t.)!» și l-au împușcat. Pentru distracție, îi scot pe arestați afară și îi pun să fugă, apoi împușcă, dând anume greș”.
Cain al Rusiei
Odessa, 11 iunie 1919 (despre căderea Moscovei în mâinile bolșevicilor): „Și apoi a fost 3 noiembrie. Cain al Rusiei, cu furie oarbă, cu frenezie și bucurie nebună pentru treizeci de arginți și-a aruncat sufletul întreg la picioarele diavolului, a triumfat total. Moscova – o săptămână întreagă, apărată de o mână de cadeți, o săptămână întreagă în suferință, zguduită de canonade – s-a predat, s-a supus. Totul a tăcut, toate obstacolele, toate avanposturile divine și umane au căzut – cuceritorii au luat în posesie fără efort, fiecare stradă, fiecare locuință, și deja și-au arborat steagul deasupra bastionului, deasupra sanctuarului Moscovei, deasupra Kremlinului. Și n-a fost nici o singură zi, în toată viața mea, mai rea ca aceasta – Dumnezeu mi-e martor, cu adevărat! După o săptămână de captivitate între patru pereți, fără aer, aproape fără somn și mâncare, cu pereții și ferestrele baricadate, am ieșit împleticindu-mă afară, de unde, dând cu ușa de perete, deja a treia oară, au încercat să intre, în căutarea de dușmani și de arme, gașca de «luptători pentru un viitor luminos», complet amețiți de victorie, de rachiu și de ură arhi-animalică, cu buze uscate și priviri sălbatice, cu un exces atât de ridicol de tot felul de arme asupra lor, consfințite de tradițiile tuturor «marilor revoluții». Ziua scurtă, înghețată, întunecată și umedă, de toamnă târzie, se sfârșea, ciorile cârâiau răgușit. Moscova, mizerabilă, murdară, siluită, împușcată și deja supusă, își relua viața monotonă.
Începuseră să circule birjarii, pe străzi, se scurgea gloata triumfătoare a Moscovei. O bătrână soioasă, cu ochii aprigi, verzi, cu venele gâtului umflate stătea în stradă și striga: – Tovarăși, dragilor! Bateți-i, executați-i, înecați-i!
Am stat, m-am uitat și am plecat încet spre casă. Iar noaptea, rămas singur, fiind de la natură nu prea înclinat să vărs lacrimi, în cele din urmă, am izbucnit în plâns și am plâns atât de amarnic și zguduitor, încât nu mi-am imaginat vreodată că-i posibil.”
About Post Author
