Pamantul nu este “bolnav” si omenirea este mai infloritoare ca oricand

Autor: Steve Mosher, Sursa: Population Research Institute, 9 iulie 2015

Articol aparut initial in Sunday New York Post, la 5 iulie 2015

Ca tata a noua copii, in mod necesar, nu sunt deloc fan al „consumerismului scapat de sub control”. Pe frontul de acasa, „consumerismul” nostru este rationalizat astfel incat acesta ne satisface strict nevoile si nu dorintele noastre.

Nici nu am putea fi acuzati ca am fi membrii unei „culturi risipitoare”, din moment ce aruncam foarte putin. De fapt, motto-ul neoficial al familiei este „Foloseste cat poti, pana se uzeaza; fa fata cu ce ai sau chiar cu nimic”. Copiii nostri trebuie sa se descurce „cu ce au”, cu haine care le raman de la ceilalti, pana cand „se uzeaza”. Numai atunci ele sunt aruncate.

Adaugati la aceasta faptul ca locuim la o ferma din Shenandoah Valley din Virginia, care ne aminteste zilnic de frumusetea pamantului si de nevoia noastra de a fi buni administratori ai pamantului. Cred ca Papa Francisc ar aproba asta.

Dar dupa ce am citit cu atentie Enciclica Laudato Si, am ramas uimit de cat de multe revendicari si afirmatii nefondate contine. Multe din afirmatii sunt atat de exagerate, incat ele pot fi luate drept citate din documente ONU, care au tendinta de a amplifica problemele de mediu si alte probleme globale ca un truc al strangerii de fonduri. Cu alte cuvinte, din punct de vedere strict stiintific, Enciclica este o rusine.

Inainte de a ajunge la cazurile de mai jos, permiteti-mi in primul rand sa clarific ca nu ma refer la caderile frecvente in hiperbola ale documentului. Ii iert Papei Francisc referirile repetate la „criza mediului” si trimiterea lui la „simptome de boala evidente ale solului, apei, aerului, si ale tuturor formelor de viata”. (§ 2; italice adaugate) Sunt si eu scriitor si inteleg ca exagerarea ocazionala pentru efect face parte din arsenalul scriitorului.

Nici nu vorbesc despre mult evocatul sprijin pe care Enciclica il acorda incalzirii globale, schimbarilor climatice sau oricum le-am numi in aceste zile. O discutie extinsa despre rata, directia si cauza schimbarilor estimate viitoare ale climei pamantului ar dezvalui ca exista diferente profunde de opinie cu privire la fiecare dintre aceste puncte. Ma voi referi aici doar la erorile de fapt evidente.

In cele din urma, eu nu-l critic pe Sfantul Parinte insusi. Papa nu are pregatire in stiintele naturale si astfel ca s-a bazat in mod necesar pe „experti” de mediu, selectati de Academia Pontificala de Stiinte, ca sa-l consilieze cu privire la aceste chestiuni. Responsabilitatea pentru aceste neajunsuri jenante le revine lor, nu lui.

Iata unele dintre fictiunile la care fac referire, in Capitolul 1, intitulat „Ce se intampla in casa noastra comuna”.

Problema apei (§ 27-31)

„O problema deosebit de grava este calitatea apei disponibile pentru cei saraci … calitatea apei disponibile se afla in mod constant in scadere”… (§ 29-30)

Potrivit Raportului privind Obiectivele de Dezvoltare ale Mileniului 2014 (ODM 2014), de-a lungul ultimilor douazeci de ani, „Accesul la surse imbunatatite de apa potabila a devenit o realitate pentru 2,3 miliarde de oameni”. Dupa cum explica Raportul ODM 2014:

„Obiectivul de a reduce la jumatate numarul persoanelor fara acces la surse imbunatatite de apa potabila a fost atins, in anul 2010, cu cinci ani inainte de termen. In 2012, 89 la suta din populatia lumii a avut acces la surse imbunatatite de apa, si pana la 76 la suta, in 1990. Peste 2,3 miliarde de oameni au avut acces la surse imbunatatite de apa potabila intre 1990 si 2012”. (p.4)

Pierderea biodiversitatii (§ 32-42)

„Cu fiecare an, se constata disparitia a mii de specii de plante si animale pe care nu le vom sti niciodata, pe care copiii nostri nu le vor vedea, pentru ca s-au pierdut pentru totdeauna. Marea majoritate a ajuns pe cale de disparitie din motive legate de activitatea umana”. (§ 33)

Raportul ODM 2014 nu accepta aceasta afirmatie, afirmand doar ca „Indexul Cartii Rosii arata, in general, ca speciile sunt in declin ca populatie si ca distributie si, prin urmare, se indreapta mai repede spre disparitie”. (p.33)

Multe specii s-au confruntat cu restrangerea habitatului lor natural, desigur, si numarul lor e amenintat. Tocmai de aceea Conventia privind diversitatea biologica a stabilit un obiectiv de a lasa naturii 17 la suta din zonele terestre globale si 10 la suta din zonele de coasta si marine, pana in 2020. Deoarece acest tip de conservare include acum cam „14,6 la suta din suprafata de uscat a pamantului si 9,7 la suta din zonele de coasta marine” (p. 33), oricine poate vedea ca suntem foarte aproape de a realiza obiectivul nostru, asupra caruia s-a convenit la nivel international de protejare a biodiversitatii si de reducere a disparitiei speciilor din cauza fenomenelor antropice in acest mod. Nu-i nevoie sa ne panicam.

Scaderea calitatii vietii umane si dezintegrarea societatii (§ 43-47)

„… Nu putem sa nu luam in considerare efectele de deteriorare a mediului asupra vietii oamenilor, … cresterea din ultimele doua secole nu a  condus intotdeauna la … o imbunatatire a calitatii vietii. “(§ 43)

In 1815, existau aproximativ 1 miliard de oameni in viata pe planeta. Durata medie de viata era de 30 de ani, iar venitul pe cap de locuitor era doar de 100 $. Perioada de viata a omului pe acest pamant, asa cum a remarcat faimosul Thomas Hobbes, era urata, brutala si scurta.

Astazi exista 7,2 miliarde de oameni, care traiesc pe planeta Pamant, durata lor medie de viata este de 71 de ani, iar PIB-ul pe cap de locuitor, utilizand paritatea puterii de cumparare, este de peste 12.000 de dolari. Cu alte cuvinte, asa cum populatia noastra a crescut, la fel a crescut si bunastarea si prosperitatea noastra. Durata de viata e de peste doua ori mai mare si veniturile pe cap de locuitor au crescut de peste o suta de ori!

Cum poate aceasta imbunatatire a calitatii vietii, fundamentala – si fara precedent in istorie –, sa fie respinsa atat de neceremonios?

Inegalitatea la nivel global (§ 48-52)

„[Oamenii saraci, cei exclusi, cei mai vulnerabili] reprezinta cea mai mare parte a populatiei planetei, miliarde de oameni.” (§ 49)

De fapt, reducerea la nivel mondial a saraciei este o poveste de mare succes. „Lumea a redus saracia extrema la jumatate. In 1990, aproape jumatate din populatia din tarile in curs de dezvoltare traia cu mai putin de 1,25 $ pe zi. Aceasta rata a scazut la 22 la suta pana in 2010, reducand numarul persoanelor care traiesc in saracie extrema cu 700 milioane.” (Reportul ODM 2014, p. 4)

„Acest lucru inseamna ca lumea a atins tinta ODM de reducere la jumatate a numarului de persoane care traiesc in saracie extrema cu cinci ani mai inainte de 2015, termenul limita. Intre timp, numarul absolut de persoane care traiesc in saracie extrema a scazut de la 1,9 miliarde, in 1990, la 1,2 miliarde, in 2010”.(p.9)

Se poate redefini intotdeauna saracia ascendent, asa cum am facut in mod repetat in Statele Unite ale Americii, de cand a  inceput razboiul impotriva saraciei. Nu este nici un secret faptul ca acest lucru a fost facut din motive politice de catre un anumit partid politic pentru a se asigura ca „vor avea intotdeauna saracii de partea lor” … in cabina de vot.

As putea continua, dar nu este nevoie sa adunam cazuri. Este suficient sa constatam ca un ton sumbru in ceea ce priveste „apocalipsa de acum” a mediului, strabate intregul document, ca atunci cand se proclama cu sufletul la gura ca: „Predictiile dezastruoase nu mai pot fi primite cu ironie sau dispret. Am putea lasa foarte bine generatiilor viitoare ruine, dezolare si murdarie, … stilul nostru de viata contemporan [este] nesustenabil…”( § 161)

Aceasta se refera la toata lumea, cum se scria si in discreditatul raport al Clubului de la Roma, publicat in 1972. Dovedit a fi o farsa mai tarziu, acest raport prezisese initial ca lumea va ramane fara diferite „resurse neregenerabile” in anii 1980 si 1990, ca ar urma colapsul mediului, economic si social. Nu s-a intamplat atunci, si nu exista nici o dovada ca se va intampla acum.

Nu e, probabil, nici o coincidenta in faptul ca Hans Joachim Schellnhuber, care a avut un rol in elaborarea Enciclicei, este membru al Clubului de la Roma. Herr profesor, dr. Schellnhuber a fost aparent selectat pentru acest rol de catre arhiepiscopul Marcelo Sanchez Sorondo, seful Academiei Pontificale de Stiinte (APS), care l-a numit de atunci in Academie.

Acest lucru ma aduce inapoi la o chestiune de responsabilitate. Cine daca nu seful Academiei Pontificale de Stiinte ar fi trebuit sa se asigure ca aceasta Enciclica nu avea erori de fapt stiintific? Cine daca nu seful APS trebuia sa aleaga expertii, consacrati atat argumentelor stiintifice, cat si credintei catolice? Selectandu-l pe Schellnhuber e ca si cum ar fi dat manuscrisul unui redactor care strange fonduri pentru Fondul de Aparare a Mediului (Environmental Defense Fund).

Arhiepiscopul Sanchez Sorondo a compromis autoritatea morala a papalitatii. Ar trebui sa demisioneze.

 

 

 

 

Varia

Leave a Reply