Pr. Andrei Tkaciov, Sursa: Pravoslavie.ru, 7 iulie 2015
Un cuvânt ales cu grijă ajută la rezolvarea unei probleme. E suficient să te încâlcești în cuvinte și riști să rămâi nu numai într-un hățiș verbal, ci și în hățișul unor probleme nerezolvate, care se multiplică. Este un lucru să spui, „avort” sau „întrerupere artificială a unei sarcini neplanificate”, și cu totul altul să spui, „uciderea unui copil în pântecele mamei sale”. Logica rece și știința medicală dispar în aer. De undeva se ivește în închipuirea noastră un cheag dureros și păcătos, din care țâșnesc sensuri colaterale în toate direcțiile. Eu, de fapt, despre aceste semnificații vreau să vorbesc.
Jertfele de copii sunt cunoscute de istorici, teologi și de cititorii Bibliei. Parcurgând cu ochii acele informații despre copiii arși și dezmembrați în cadrul ritualurilor, a tuturor acelor practici religioase ale Orientului Antic, în străfundul sufletelor noastre, refuzăm să credem că acest lucru e adevărat. Dar el este adevărat, iar o parte importantă a acestui adevăr este că diavolul devine mai puternic când au loc astfel de practici. Lumea spiritelor căzute se hrănește cu păcat. Înmulțirea păcatelor este sărbătoarea lor. Cele mai atroce crime sunt delicatesele lor. Vă rugăm să nu întrebați: „De unde în lume atât de mult rău?”, „De ce este atât de intens răul?” și așa mai departe. Aceste întrebări naive au un răspuns clar în statisticile uciderii copiilor în uterul matern. Ca o lipitoare care se adapă din sânge murdar, diavolul se îngrașă din sângele sacrificiilor moderne ale avortului. Devine mai gras și mai puternic.
Toți cei care sunt direct sau indirect vinovați de acest tip de ucidere sunt cei care hrănesc și adapă Răul în cea mai pură formă. Doar traficul de persoane și de droguri este capabil să egaleze avortul din punct de vedere al gradului distructiv asupra lumii. Dar cine este, de fapt, vinovat? Înainte de medicul care așteaptă cu instrumentul ucigaș și înaintea femeii însărcinate, întinse în fața sa, să ne amintim de părintele biologic al copilului. Amintiți-vă de cel care a vărsat sămânța în acel pântec, care se pregătește acum să devină sicriu.
Dezmățul sexual precedă vărsarea de sânge în masă
Sf. Nikolai Velimirovici se întreabă într-una dintre lucrările sale: ce este mai important – sămânța sau sângele? Și răspunde: sămânța. Deoarece nu există sămânță în sânge, dar în sămânță există sânge și carne viitoare. În consecință, acolo unde semințele se varsă fără de lege, cu aceasta, se varsă în secret și sângele. În secret, la început, și apoi la vedere. Să aruncăm o privire la povestea lui David. Există dovezi acolo. La început a avut loc o vărsare adulteră de sămânță, apoi – organizarea uciderii unui soț străin. Urmăriți istoria lumii. În ea puteți vedea cum dezmățul sexual precede vărsarea masivă de sânge. Aceeași legitate se remarcă și în cazul avortului. Mai întâi, în afara căsătoriei (înaintea ei, fără ea) se varsă sămânța, apoi se varsă sângele copilului, care nu este în niciun fel vinovat pentru astfel de „părinți”.
Așadar, bărbatul. El este în umbră. El nu este vizibil. El, ca maurul, și-a făcut treaba și acum vrea să îndrepte consecințele cu o sumă de bani, necesară pentru a-și ucide fiul sau fiica. Nu îi cunoaștem numele, nu cunoaștem circumstanțele apropierii în care a început o nouă viață. Apartamentul unor prieteni? Scaunul din spate al mașinii? Vacanță de vară? O cunoștință accidentală din club? Nu știm nimic. Nici nu știm pe cine a sedus, pentru că totul e posibil, iar femeia este departe de a fi întotdeauna victima. Dar știm că există și un bărbat. Poartă masca unui Anonim, iar numărul acestor Anonimi este comparabil cu numărul avorturilor din lume. Adică sunt milioane. Vina unui bărbat este aceeași, dacă nu chiar mai mare decât cea a femeii. Iar ideea nu este doar că bărbatul este responsabil de cei pe care i-a conceput și de cele care au conceput de la el. În primul rând, el (împreună cu o femeie) este responsabil pentru puritatea vieții sale sexuale. El este responsabil pentru vărsarea seminței.
Aici ne apropiem de dezmăț și de libertatea sexuală. În amurgul conștiinței, putem râde de toate acestea. Dar, în lumina orbitoare a minții și a conștiinței, suntem obligați să recunoaștem că concepția în afara căsătoriei, înainte de căsătorie, în prima zi când ați făcut cunoștință, etc., etc., se datorează faptului că lumea transpiră de pofte. Mirosul acestei transpirații pline de pofte a pătruns în toate sferele vieții. Și nu te poți ascunde nicăieri. Iar oamenii se pârpălesc la focul mic al excitației sexuale. Ei lenevesc din copilărie și nu încetează să lenevească până la bătrânețe. Actorii, comedianții, designerii de modă, psihologii, revistele glamour și obiceiurile de zi cu zi, scriitorii la modă, toți ne învață să facem acest lucru. Și oare firimituri, părticele și părți ale vinovăției pentru copiii uciși zilnic nu cad, după aceea, asupra întregii societăți, asupra fiecărei persoane? Cred că, da, cad, iar vinovat de avort, de exemplu, nu e numai profesorul de la care studenta a rămas însărcinată. Și prietena ei este de vină, care i-a șoptit că o să mai aibă copii și mai fi acolo, dar acum are de învățat. Mama studentei este vinovată, care a strigat la telefon: „Fără căsătorie – nu-ți permit! Să nu ne faci familia de râs!” Bloggerul este vinovat, pentru că discută prea ușor despre lucruri, care, după ce le citești, ți se face rău. Și oare cine dintre noi nu este vinovat, dacă privești problema în lumina clară a minții și a conștiinței.
Muzicanții trebuie să fie cu siguranță prin apropiere pentru a acoperi țipetele copiilor.
Pe mâinile roșii fierbinți ale statuii de aramă a lui Moloh, marii preoți aruncă copii condamnați. Alături trebuie să stea cu siguranță muzicanții. Bătând din tobe și suflând în sute de trâmbițe, ar trebui să acopere strigătele copiilor și plânsul mamelor. Aceasta este practica idolatriei, potrivit arheologilor și teologilor. Molohul nostru s-a îmbrăcat într-o haină albă, fără a-și schimba natura și i se aduc jertfe. Să aruncăm o privire: avem aceiași muzicanți? O, da, desigur. Este vorba despre „apărătorii drepturilor omului” care nu observă uciderea copiilor din Donbass, dar caută în mod activ argumente care să justifice avortul. Mamele, spun ei, au dreptul să facă orice vor cu corpul lor, precum și cu ceea ce există conceput în el. Feministele se alătură „apărătorilor drepturilor omului”. Feministelor – propagandiști gay. Aceștia, care nu sunt capabili să conceapă în principiu, din anumite motive, sunt întotdeauna „pentru” avort și niciodată „împotrivă”. Mai mult, din rândurile mai mult sau mai puțin drepte, se aude vocea jurnaliștilor, care sunt de acord să-l slujească pe Moloh, doar pentru că Moloh este tovarășul lui Mamona. Mai departe, sunt politicienii, absolut convinși că toate lucrurile bune sunt localizate doar în Occident și, prin urmare, stau în poziția „drepți!”, adulmecând vântul de peste ocean. Toți vorbesc tare. Aceasta e perdeaua sonoră ce acoperă strigătele copiilor. Și la urma urmei, vălul funcționează, pentru că nu auzim țipete, dar ele răsună în fiece minut.
Amploarea avorturilor a atins demult nivelul unei catastrofe naționale
O fată a făcut o greșeală și acum se teme de rușine. Doctorul privește la masa de carne umană și sânge, de după boneta albă și masca ce îi acoperă gura. El face bani. Aceasta este treaba lui. O familie săracă află cu frică despre o altă sarcină. Planurile se schimbă. E nevoie de bani și de o locuință mai spațioasă, dar nu mai sunt tineri. Au deja trei bebeluși. Să nască sau …? Într-o cameră cu tavanul alb, instrumentele zăngănesc, căzând într-un vas special. Doctorul lucrează. Nimic personal. La radio, jurnalistul vorbește vesel despre drepturile omului și fericirea inevitabilă. Toate acestea se întâmplă zilnic. Toate acestea sunt atât de clar și de adevărat arătate în filmul „Dacă zidurile ar putea vorbi” din 1996 (îl recomand). Toate acestea rănesc oameni concreți de fiecare dată, dar după amploarea cu care se întâmplă lucrurile, acestea au atins demult nivelul unei catastrofe naționale. Anume dorința de a opri catastrofa națională și nu dorința de a intra în viața altcuiva, cu propria moralitate, se opune uciderii copiilor prin cuvânt și faptă.
Cel care se iubește pe sine și numai pe sine pentru acela nu există o lege scrisă. El va face orice dorește, căci este sigur că are dreptul să facă. Cel care iubește cel mai mult banii, va acoperi orice rău cu scuze verbale. Dar noi trebuie să-L iubim pe Dumnezeu și pe aproapele nostru, să iubim Biserica și țara. Datoria iubirii ne face să spunem că avortul este mai periculos pentru țara noastră decât ISIS, deși fiecare canal TV vorbește despre ISIS și aproape nimeni nu vorbește despre avort. Avorturile fac ca un popor să sângereze literalmente, distrugându-l. Ele implică răzbunare. Răzbunarea poate fi diferită. Vrednicul de pomenire, Patriarhul Pavle al Serbiei, a spus că „Dacă o femeie albaneză din Kosovo naște șapte copii, iar o sârboaică avortează tot șapte copii, înseamnă că de pământul acesta au nevoie mai mult albanezii decât sârbii”. După cum știți, Kosovo s-a îndepărtat aproape complet de sârbi și s-a apropiat de albanezi.
Există un film despre modul în care copilul reacționează în pântece, când se apropie de el instrumentele de avort. În panică, el se trage spre pereții uterului și deschide gura, ca într-un țipăt. Filmul se numește „Strigătul mut”. Copiii uciși, mai întâi strigă de frică, apoi vor striga după răzbunare. Vai și cât de înfricoșător acest țipăt de multe milioane! Ar trebui ca toată țara să-l audă pentru că noi toți suntem vinovați că acest țipăt răsună întruna. Și ar fi bine să nu mai aruncăm lemn în cuptorul de aramă al idolului. Ar fi bine să-l lăsăm să se răcească. Apoi să oprim sunetele trompetelor și tobelor. Iar apoi ar fi bine să zdrobim idolul, ca viața să continue, să se oprească.
About Post Author
