Despre familie, speranta si credinta

Interviu cu Andrei Lorgus, preot paroh al Bisericii Sf. Nicolae si rector al Institutului de Psihologie Crestina din Moscova. Sursa: Naturalbirth.ru, 5 ianuarie 2010

Evghenia Lomonosova: – Una dintre cele mai importante valori umane este familia. Ce fel de fenomen este acesta – familia moderna? Astazi se cheama familie si ceea ce nu este ea in realitate.
Pr. Andrei Lorgus: – Din punct de vedere crestin, familia e ceva care apartine traditiei neamului. In conceptul de familie extinsa se includ rudele apropiate, iar familia in sens restrans include sotii si copiii lor. Eu as dori sa adaug la aceasta un lucru foarte important, din pacate, un concept care s-a pierdut. Conceptul de neam. Oamenii traiesc din totdeauna o viata gentilica, iar astazi insusi conceptul de “neam” a fost puternic restrans, in mare parte s-a pierdut si se recupereaza foarte greu (daca se mai poate recupera, in general). Dar, deocamdata, atata timp cat omul traieste, cat se nasc copiii lui, neamul sau ramane. Copilul se naste ca o continuare a neamului, nu se naste intr-un vid. Totusi, astazi, conceptul de familie este foarte distorsionat. In Italia, am intalnit urmatorul fenomen: un barbat locuieste singur, doar cu cainele sau si cu nimeni altcineva. Ei bine, are pe undeva copii, undeva exista nepotii lui, dar el considera ca familia sa o constituie el si cainele sau. Din punct de vedere social, se considera ca familia include omul si cei aflati in intretinerea lui. Si iata, se pare ca aceasta familie era constituita dintr-un om si din cainele sau. Asa ca, desigur, conceptul de “familie” din Lumea Veche pur si simplu s-a degradat.

E.L.: – Spuneti, copilul mosteneste “linia” neamului sau. Dar, in trecutul nostru istoric complex in fiecare neam exista si tradare, si fapte eroice si …
Pr. Andrei Lorgus: – Fapta eroica este un concept dubios, astfel incat “faptele eroice” nu au nici o semnificatie. Au semnificatie cele mai importante fapte ale vietii neamului: te-ai nascut, te-ai casatorit, ai dat nastere si ai crescut copii. Important este ceea ce ai lasat mostenire – materiala si, ceea ce este mai important, spirituala.

E.L: – Dar ce mostenire spirituala primeste un copil, daca nu exista neam, familie in care sa nu existe, de exemplu, avorturi?
Pr. Andrei Lorgus: – Cred ca, pe langa avorturi, in mostenirea impovaratoare trebuie sa mai includem sinuciderile, crimele, mortile premature – accidentele, accidentele rutiere. La acestea ar trebui sa adaugam impactul social al tuturor acestor cazuri nefericite. Chiar daca intr-o familie nu s-a facut nici un avort, nimeni nu a fost inchis, impuscat, ucis in razboi, n-a murit accidental, presiunea generala sociala a tuturor acestor crime este de asa natura incat cred ca nu putem vorbi despre un singur om sanatos. Prin urmare, nu putem vorbi nici despre o familie complet sanatoasa spiritual.

E.L: – Ce ne asteapta atunci, ca familie?
Pr. Andrei Lorgus: – Nu este nevoie sa asteptam – toate deja s-au intamplat. Retraim toate consecintele. In ultimele doua sau trei decenii am fost martorii consecintelor revolutiilor, genocidului, foametelor, razboaielor si ai tuturor planurilor cincinale, ai colectivizarii. Ce se intampla acum este o agonie, disparitia natiunii. Dar noi nu traim izolati – se intampla migratii, amestecarea popoarelor, au loc schimbari fundamentale, pe care nici nu le puteam presupune. Viata se schimba. Ea continua! Se nasc noi generatii si ele au o sansa sa creasca mai integre decat noi.

E.L.: – Moise a condus poporul sau patruzeci de ani …
Pr. Andrei Lorgus: – Da, si noi va trebui. Doar ca un pic mai mult.

E.L.: – Deci, toate acestea nu sunt fatale?
Pr. Andrei Lorgus: – Atata timp cat traim, viata continua, merge mai departe. Noi nu stim care va fi, dar ea va fi.

E.L.: – Dar sa revenim la familie… Viata merge mai departe prin nasterea de copii. Si vorbim despre parentalitate, numind-o ca deliberata. Putem distinge parentlitatea constienta sau pur si simplu parentalitatea? Poate fi parentalitatea altfel? Si, in general, ce inseamna parentalitate?
Pr. Andrei Lorgus: – Cred ca ar trebui sa subliniem faptul ca parentalitatea este un act natural, de o importanta fundamentala. Daca parentalitatea apare ca un fapt, nimeni nu-l poate anula, modifica, evita sau distruge. Din pacate, exista opinii ca parentalitatea poate fi anulata. Nu, daca esti parinte, atunci esti si nimic nu poate fi facut. Este foarte important! Cand, de exemplu, se spune: “Nu-ti este tata cel care ti-a dat viata, ci cel care te-a educat”, este in sine o minciuna. Deoarece parentalitatea nu poate fi decat naturala si daca ai devenit tata, aceasta inseamna totul! Cum nu poti fi un pic insarcinata, tot astfel este imposibil sa fii un pic tata. Si nu poti sa incetezi sa fii tata. Chiar murind, ramai tatal unui om. Ce inseamna sa constientizezi parentalitatea? Cred ca cel mai important lucru in parentalitate este responsabilitatea barbatului si a femeii care intra in relatii sexuale. De indata ce acestia intra in relatii sexuale, fie macar o data, ei sunt responsabili de posibila aparitie a unei vieti noi. Aici apare intotdeauna o intrebare grea – violul. Daca luam lucrurile in general, un violator, un barbat care violeaza o femeie, poarta de asemenea raspundere ca ea ar putea ramane insarcinata si da nastere unui copil. El poate nu doreste, nu se gandeste la asta … Desi, uneori, tocmai asta se vrea. Iata ce s-a intamplat in secolul XX, nu, candva, in Evul Mediu. In Iugoslavia, sarbii adopta sloganul unei slavizari prin forta a bosniacilor si croatilor, musulmani prin nastere, ca acestia sa nasca slavi. Acolo s-au inregistrat mii de violuri. Tot asa au procedat si musulmanii bosniaci impotriva femeilor sarbe. Intelegeti enormitatea acestei violente: violuri in scopul de a concepe mostenitori de etnia ta. Ei nu doar ca isi asuma raspunderea pentru aparitia unei noi vieti, ci folosesc violenta ca un mijloc de a duce la nasterea urmasilor lor. Iar in Evul Mediu, violurile in timpul cuceririlor erau permise peste tot.

E.L.: – Ei bine, da, tatarii Kasimov (Qasim) de langa Ryazan …
Pr. Andrei Lorgus: -Da, da. Au cucerit teritoriul. Femeile, fetele au fost luate prizoniere, erau luate de sotii si se nasteau copii cu sange amestecat…

E.L.: – Dar oare acest lucru (desigur, intr-o forma mult mai civilizata) nu are loc in vestul Europei, cand arabii, negrii se amesteca cu europenii?
Pr. Andrei Lorgus: – Dar acest lucru are loc din dragoste, aici nu exista nici un fel de orientare speciala etnica. Iubirea – este un act important si responsabil al barbatului si al femeii care intra intr-o relatie. Aceasta este unica, singura lege a nasterii omului nou, data de Dumnezeu. Desi de foarte multe ori, pe intreg pamantul, se intalnesc casatorii nu din dragoste, ci de dragul amestecarii sangelui. De exemplu, multe natiuni mici din Nordul si Orientul indepartat de buna voie intra in casatorie cu rusi, cu americani. Armenii, azerii se casatoresc de bunavoie cu ne-armeni, cu ne-azeri, deoarece in genotipul lor, exista boli ereditare care nu se manifesta in casatorii mixte.

E.L.: – Dar daca aceasta casatorie este din iubire este chiar mai bine?
Pr. Andrei Lorgus: – Din iubire – e unica lege naturala si a lui Dumnezeu.

E.L.: – Dar uitati-va ce se intampla acum: conceptie fara dragoste, nastere, in conditii “tehnologice”. Michel Odent (in cartea “Cunoasterea stiintifica a iubirii” – nota red.) vorbeste despre “hormonul iubirii”, care nu se poate dezvolta in conditiile unei nasteri ajutata cu medicamente. Din aceasta cauza, “nu se declanseaza” iubirea de mama. Civilizatia noastra se confrunta cu o grava criza a iubirii.
Pr. Andrei Lorgus: – Da, sunt de acord cu asta. Dar eu as fundamenta acest lucru nu pe procesul chimic, fiziologic sau pe date medicale, ci in termeni si parametri etno-culturali, istorici si psihologici. Pentru mine aceste lucruri sunt mai apropiate si mai usor de inteles. Toate stiintele despre om, inclusiv cea medicala si psihologica, pot fi reusite numai daca tin seama de persoanalitatea omului. Aceasta inseamna ca nici o conditie, care impiedica o persoana sa iubeasca, n-o poate priva de iubire. Omul poate depasi totalitatea semnelor patalogizante si conditiile lui de viata. Sau, cel putin, incearca sa le depaseasca, sa fie deasupra lor. Cu alte cuvinte, o persoana poate depasi totul. Fiecare om se poate casatori din dragoste. Este alegerea lui, si, daca el nu se casatoreste, acest lucru nu poate fi atribuit ereditatii, mediului, conditiilor sau culturii. Deoarece fiecare om este liber. Daca el nu vrea sa iubeasca, ii este frica sa iubeasca – este responsabilitatea lui.

E.L.: -Dar exista si factori externi. Sa presupunem ca un copil a crescut intr-o familie in care … nu poti sa spui ca nu a fost iubit. Dar a fost iubit asa cum [parintii] au putut sa-l iubeasca. Venind in lume fara dragoste interioara pentru sine, fara o sursa interioara de iubire, in general, cum ar putea acest om sa gaseasca adevarata dragoste? iti trebuie sa parcurgi un drum foarte lung al propriei personalitati ca sa ajungi la perechea ta…
Pr. Andrei Lorgus: – Mai intai catre sine.

E.L.: – Da, mai intai catre sine, sa gasesti in tine “izvorul iubirii”. E o cale complicata, pe care n-o poate parcurge oricine.
Pr. Andrei Lorgus: – Eu as spune ca o parcurg mai multi. Doar ca noi nu stim cati sunt acestia. Da, este o cale complicata, dificila si lunga. Dar tocmai acest drum este, de fapt, uman, este propriu omului.

E.L.: – Psihologii spun ca la 3-5 ani, copilul primeste o intelegere de baza despre lume, despre sine. Ceea ce numim orientare. Se pare ca pana la 5 ani, copilul primeste toata povara de probleme de care trebuie sa scape mai tarziu, de-a lungul vietii. La urma urmei, el a venit in aceasta lume “curat”…
Pr. Andrei Lorgus: – Nu, nu. Nu exista nici o astfel de intelegere, precum “curat”. Dar ce faci cu toata viata neamului? Doar copilul este conceput deja avand o anumita mostenire. Din momentul in care a fost conceput, el a primit deja genotipul sau. El a luat tot ce i s-a dat din neam. De la toate neamurile, care i-au precedat. Va imaginati cat de multa informatie poarta fiecare dintre noi?

E.L.: – Si calea parcursa de un om este o contributie la “bagajul” urmasilor sai. De fapt, el deschide …
Pr. Andrei Lorgus: – Poate. Poate deschide un lant al fatalitatii ereditare. Este foarte dificil si foarte riscant, nu toti sunt pregatiti pentru asta. Si Dumnezeu nu condamna, daca nu sunt pregatiti. Domnul nu a condamnat pe nimeni din cei care spun: “Eu sunt slab, acum nu pot”.

E.L.: – Dar nasc copii si cei care “nu sunt pregatiti”. Si, prin urmare, agraveaza mostenirea neamului.
Pr. Andrei Lorgus: – Nu. Ganditi-va ca, in sine, nasterea unui copil este o biruinta extraordinara a vietii. Ce inseamna conceptia unui copil? Este un miracol! in ciuda tuturor fortelor, care i se opun, viata a biruit – conceptia s-a intamplat! Acest lucru inseamna ca barbatii si femeile au riscat, au mers la o fapta eroica. A te deschide altuia, a da jos barierele, platosa, armura… Multe fete, femei pur si simplu nu pot permite fizic nimanui sa aiba acces la corpul lor. Si multi barbati se tem sa-si arate slabiciunea lor barbateasca in fata unei femei. De aceea intrarea in stransa relatie intima reprezinta o fapta eroica pentru un individ. Si daca barbatul si femeia au conceput, inaintea Domnului, ei sunt biruitori! Nasterea unui copil este o biruinta. Conceptia si nasterea unei noi vieti este un eveniment la scara cosmica. Parintii nu “agraveaza” [viata unui copil, aducandu-l pe lume], ei introduc in lume sansa afirmarii Vietii. Poate nu va iesi nimic din acest om, dar el este deja, este in viata, este o persoana.

E.L.: – Ne putem astepta ca nasterea unui copil sa faca parintii sa creasca din punct de vedere al personalitatii lor? intreb asta pentru ca fiecare din cei patru copii ai mei a fost un mare si fantastic invatator pentru mine.
Pr. Andrei Lorgus: – Da, ma uit la copiii mei si ma intreb: “Sunt eu asta oare?” Nu, nu sunt eu, este o persoana individuala, care ma influenteaza, ma schimba. Este imposibil sa nu te schimbi, nu stiu, in mai bine, sau in mai rau … Dar e imposibil sa nu te schimbi. Si noi, si familia, si neamul, si lumea. Si aceasta sansa ne este data noua tuturor.

E.L.: – Nasterea este o sansa mareata, de aceea este un act sacru. Vorbind cu mai multe cupluri, cu moase, am aflat ca, uneori, acolo au loc adevarate miracole. Si, in acelasi timp, astazi se considera ca este necesar ca nasterea sa fie ajutata de o echipa de 9 persoane. In opinia dvs, cum e bine sa nasti?
Pr. Andrei Lorgus: – Eu sunt barbat si n-am participat la nici o nastere. Dar, atunci cand sotia mea s-a dus la maternitate, am avut sentimentul ca sunt umilit. Ceea ce era sfant, intre mine si sotia mea, era invadat de maini straine, de oameni straini. Si mi s-a parut o profanare a familiei. Dar acesta este sentimentul meu, adica trauma mea, ca sa spun asa. Sunt de acord cu faptul ca daca vor fi mai putine persoane prezente la nastere si cu cat mai cufundati in acest mister vor fi participantii la ea (moasa, medicul), cu atat mai bine. Sunt convins ca asistenta medicala poate fi echivalata cu “o ceremonie sacra”. Aceasta se poate. In primul rand, nasterea nu e neaparata nevoie sa se faca la clinica, ea poate avea loc si la domiciliu. Aceeasi echipa poate merge si poate ajuta. Multe cupluri moderne, in general, nasc astazi la domiciliu, si chiar se descurca fara prea mult ajutor din afara. Oamenii de secole au scos-o la capat fara nici o clinica. (Desi, desigur, mortalitatea era mare). O astfel de organizare necesita un efort suplimentar. Dar mai presus de toate, este nevoie de iubire suplimentara. Problema consta, cred, in faptul ca medicina devine tehnologie. Problema este ca ea devine inumana in raport cu medicul, cu personalul medical. Atunci cand medicul profesionist e surmenat, el devine pur si simplu “tehnician”. Devine un tehnician, care face o munca de rutina si care pe el il plictiseste. Si atunci nu poate fi vorba despre nici o taina, despre nici un fel de respect. Sunt specialisti “surmenati” din punct de vedere psihic.

E.L.: – Dar maternitatile noastre sunt in acelasi timp si locul unde se fac avorturi. Cum sa nu se rutinizeze medicii, cum sa nu se deformeze profesional, cand ei participa la avorturi inca de pe bancile universitatii! Iar o femeie, care a venit pentru pastrarea sarcinii, poate sa stea in acelasi salon cu cele care au venit sa-si omoare copilul. Mi se pare ca trebuie sa spun acest cuvant, anume, sa-si omoare copilul. Pentru ca in societatea noastra, acest cuvant este eludat, in orice mod posibil.
Pr. Andrei Lorgus: – Si in societate, si in domeniul sanatatii. Acolo, in special, evita acest subiect. E tabu! Dar nici in Juramantul lui Hipocrate (apropo, ca nimeni nu-l mai depune acum), nici in Juramantul medicului sovietic (pe care nu-l mai depune nimeni) si nici in Juramantul medicului rus, care e depus acum de toti, nicaieri nu exista nici un cuvant care spune ca medicul are dreptul de a ucide. Si daca recunoastem avortul ca fiind o crima, toti acestia isi incalca propriul juramant. Daca nu Juramantul lui Hippocrates, cel putin pe cel al medicului rus. Si pentru medici acesta este unul dintre subiectele cele mai dificile la care ei nu reactioneaza, indiferent cat de mult le-am vorbi despre acest subiect.

E.L: – In comunitatea noastra (care sustine ideea nasterii naturale – nota red.) este acceptata participarea activa a parintilor in procesul de pregatire pentru nastere. Tatii nu numai ca se pregatesc pentru nastere, ei participa la nastere, acorda sprijin in masura in care este necesar pentru o femeie. Si, credeti-ma, pentru o femeie este foarte important! Dar societatea considera acest lucru ca ceva ambiguu. De la acceptarea deplina, pana la respingere totala. Si ambele parti fac apel adesea la traditiile ortodoxe.
Pr. Andrei Lorgus: – Nu am vazut nimic pe aceasta tema in literatura patristica, in normele bisericesti. Exista, evident, inca din Vechiul Testament, imaginea despre lehuza, ca fiind necurata. Si de aceea atingerea ei inseamna profanare. Noi inca in prima zi de nastere a unui copil citim rugaciunea pentru mama sa, care tocmai a nascut. Si in aceasta sunt urmatoarele cuvinte: “Curata, Doamne, pe toti cei ce o ating”, adica ea nu este curata. Mai mult decat atat, in conformitate cu normele levitilor (Vechiul Testament), o femeie care a dat nastere unui baiat, nu este curata timp de 40 de zile, iar daca a nascut o fata – 80 zile. In traditia noastra ortodoxa, aceasta regula a fost restaurata din sec. IV-V, desi se crede ca in primele secole ale crestinismului ea nu exista deloc. Nu exista nici o intelegere a femeii ca fiind necurata. Daca pornim de la aceasta norma, participarea sotului in timpul nasterii este inadecvata. Dar probabil ca ar putea fi prezent la nastere. Cu toate acestea, nu am intalnit nici un text (a fost prezent – nu a fost prezent, a tinut-o pe mama de mana sau n-a tinut-o, a ajutat-o sau n-a ajutat-o), nu am vazut, deci nu pot spune nimic din punctul de vedere al bisericii. Dar exista dovezi indirecte. De exemplu, exista dovezile unei calugarite acum decedate. Tatal ei, preot din provincia Voronej, era prezent de la inceput la nasterea sotiei sale. Si dupa ce copilul era spalat (probabil de moasa), el il boteza imediat. Atunci toti se temeau sa nu moara copilul si il botezau cat mai curand posibil. Din cate imi dau seama, nimeni nu era ingrijorat de “necuratia” lehuzei, si este foarte posibil ca sotii lor sa fi fost prezenti. Dar in legatura cu faptul daca sotul ei ar putea participa la nastere sau nu, pot sa spun doar ca nu exista reguli care interzic aceasta. Precum nu exista nici reguli, care o recomanda. Daca vorbim despre mine, personal, as refuza participarea la nastere. E propria mea opinie. E intuitia. Sa fiu alaturi – da. Dar sa iau parte… Desi stiu ca multi barbati au asistat nasteri. Nu stiu daca m-as fi hotarat… Atunci cand copiii mei s-au nascut, in 1978 si 1985, respectiv, nu exista nici o idee despre asta.

E.L.: – Cand cuplurile vin la prima ora de pregatire pentru nastere, putini barbati presupun implicarea lor directa la nastere. Dar, in procesul de pregatire, multi ajung la aceasta concluzie in mod firesc. Si nu am vazut sau auzit de la un singir barbat care sa fi participat la nastere si apoi sa fi regretat. Nu, chiar mai mult, este o alta paternitate atunci tata are grija copil, impreuna cu mama. Vad la aceste cupluri o trecere la un alt nivel al relatiei, dragostea lor pur si simplu infloreste. In cazul in care a existat. Daca in relatie au existat probleme, daca a fost o rupere, ea se mareste…
Pr. Andrei Lorgus: – Nu cunosc cum traiesc aceste cupluri. Ca psiholog, pot depune marturie ca prezenta la nastere pentru orice persoana (in cazul in care ea nu este obstetrician) – este intotdeauna o trauma. Aceasta este o experienta foarte dificila. Stiu despre marturia medicilor care spun: “De ce avem nevoie de soti la nastere, ei imediat lesina”. Mai ales prima data, sotul va avea o trauma.

E.L.: – Poate cei nepregatiti.
Pr. Andrei Lorgus: – Dar e sotia lui! Cand se uita la o inregistrare video e una, dar cand vede acest proces fiziologic, el nu poate sa nu fie traumatizat. O femeie nu are aceasta trauma pentru ca ea se afla in interior, iar toti ceilalti sunt in afara. Si nu poti compara ce se intampla cu femeile-mame si cu barbatii-tati, nu se poate. Sunt procese complet diferite. Un barbat nu poate fi in interiorul acestor sentimente, el nu a purtat copilul, a avut alte experiente, alte sentimente.

E.L.: – Stiti, acesti barbati spun: “Noi a fost insarcinati, am nascut”…
Pr. Andrei Lorgus: – La barbati, exista o alta forma de parentalitate, si participarea lui la nastere este alta. Participarea sotului (a tatalui copilului), in timpul nasterii, cred ca poate fi sub forma de prezenta ocrotitoare, si, in al doilea rand, poate sa aiba sub control ceea ce i se face sotiei lui (in ceea ce priveste manipularea medicala, atentia, grija fata de sotia sa). Dupa momentul nasterii femeia este neajutorata, iar personalul din spitale adesea e neglijent. Sotul poate controla si avea grija sa apere interesele sanatatii sotiei sale si a copilului, in mare, ca un barbat responsabil. Este important ca barbatul sa fie gata de nastere si sa intre in contact si sa aiba intelegere fata de personalul medical. Ma intreb cum ar putea influenta acest lucru asupra viitorului tata.

E.L.: – Da, ar fi interesant sa se efectueze un studiu … Noi spunem: rolul mamei, rolul tatalui. Dar exista si rolul de bunica, rolul de bunic, unchi, matusi. Ma intalnesc cu situatii in care parintii spun, am nascut un copil frumos, dar bunica ni l-a rasfatat…
Pr. Andrei Lorgus: – Aceasta nu depinde de bunica, ci de relatiile parinte-copil care exista intre soti si parintii lor, de relatia conjugala, de cat de puternica este familia nucleara, cu alte cuvinte, cum isi protejeaza sotii granitele casatoriei. Daca sunt incalcate limitele casatoriei, bunica, desigur, ar putea “denatura” copilul. Dar, in cazul in care sotul si sotia mentin bine granita familiei lor, nu au de ce sa se teama. Si aceasta este o conditie esentiala a sanatatii familiei: casatoria si relatia copil-parinte. Granitele casniciei se stabilesc chiar atunci cand au inceput pregatirile pentru nunta, si poate chiar de la logodna sau chiar de cand s-au cunoscut. Cu fiecare etapa a familiei este tot mai greu si mai greu sa se stabileasca aceste limite. Nasterea primului copil este, in opinia mea, a doua criza in familie. In criza puteti reconstrui relatia, dar e mai greu. Mai bine sa se faca acest lucru la inceput, atunci cand nu sunt copii.

E.L.: – Dar nu e niciodata prea tarziu … Sau, mai degraba, mai bine mai tarziu decat niciodata!
Pr. Andrei Lorgus: – Da, asa este! in general, care sunt conditiile considerate cele mai bune intr-o familie? Daca un barbat isi iubeste sotia si sotia este fericita. Anume aceste conditii creeaza climatul cel mai bun pentru cresterea si dezvoltarea copilului in familie. Dar aceasta este o conditie. Ce poate da tatal unui copil? Si unui baiat si unei fete. Este dorinta de a se dezvolta, dorinta de a atinge succesul, curaj in inceputuri, o planificare in perspectiva a vietii, construirea unei cariere, nazuinta spre fericirie (anume ca o miscare, ca o nazuinta). Aceste calitati paterne pot fi luate atat de baieti cat si de fete.

E.L.: – Dar noi avem deja mai multe generatii de copii educati exclusiv de catre femei. Functia sociala de dezvoltare a trecut la femei, iar barbatii, in societatea noastra, au devenit pasivi.
Pr. Andrei Lorgus: – Ideea este ca atat barbatii, cat si femeile isi pun acum ca problema prioritara adaptarea si apoi dezvoltarea. Adaptarea este in prezent principala sarcina pentru un individ. Dezvoltarea personalitatii este un proces bazat pe descoperirea tendintelor interne, incorporate in sufletul naturii umane. “A sti, a incerca, a insusi” este un tip de dezvoltare, care, adesea, se confrunta cu conditii necunoscute anterior si este indreptata spre viitor, spre “sfarsitul vietii”. Adaptarea este un proces mult mai modest, indreptat spre “aici si acum”. Aceasta inseamna adaptarea la conditiile care exista astazi. Prin urmare, adaptarea, in intregul sau, este un proces mai feminine, deoarece femeia se concentreaza pe “aici, acum, concret”, iar un barbat este orientat “inainte, departe, spre necunoscut, nu se stie unde-l cheama sufletul”. Femeia construieste cuibul, iar sotul ei cauta sa plece undeva departe. De aici apare acest conflict de interese. Amintiti-va: “Unde pleci, Ulise, de la sotie si copiii?” Barbatul nazuieste spre o dezvoltare in perspectiva. El continua neamul, asigurand resurse pentru nepoti. Femeia spune: “Nu, aici, acum, avem mai multe resurse, un cuib mai bun”. Femeile n-au cucerit niciodata noi teritorii, nu au inteles niciodata de ce au plecat barbatii de cealalta parte a oceanului, a lumii, a Uniunii, etc. Este un conflict, dar ideea moderna despre dezvoltare este adaptativa, feminina. Deoarece actuala generatie a fost educata de femei.

E.L.: – Astazi este la moda la dezvoltarea timpurie. Invatarea cititului devreme, limbi straine inca din leagan. Cuvantul “dezvoltare” nu ascunde aceeasi adaptare, adaptarea la conditiile de mediu?
Pr. Andrei Lorgus: – Eu nu as spune asa. Aceasta este dezvoltare. Dar aceasta dezvoltare este nearmonioasa, ea este intelectuala. Din pacate, acesta este un proces global in civilizatiile noastre post-crestine. El este nearmonios, deoarece dezvolta intelectul si nu dezvolta sfera emotionala a personalitatii. De aceea la noi multi oameni devin schizofrenici. Uitati-va la copilul-fenomen – Wunderkind – care, la 14 ani, este primit in universitatile de frunte, unde face fizica teoretica, matematica, informatica. Aproape toti acestia sunt schizofrenici. Pe ei ii iau cu bucurie in aceste institutii, deoarece schizofrenicii sunt extrem de eficienti. Ei privesc lumea in mod neconventional, dar ei sunt bolnavi. Chiar despre aceasta problema este filmul american “Jocurile mintii”, despre utilizarea unui om bolnav ca “aparare”.

E.L.: – Ce se intampla daca o persoana are tendinta schizoida? Schizofrenia se poate “corecta”?
Pr. Andrei Lorgus: – Civilizatiei noastre, in general, si in mod special, societatii noastre contemporane ruse ii lipseste capacitatea de a forma emotivitatea la copil. In educatie, se mizeaza pe faptul ca un copil nu trebuie sa arate ce simte, el trebuie sa nu planga, sa nu se vaiete. Sa-i educam pe copii sa fie curajosi, perseverenti, indreptati spre succes. Numai atunci te poti simti mandru, cand ti-ai atins obiectivele: apartament, masina, casa la tara. Ca rezultat, crestem persoane urate din punct de vedere emotional, care nu pot simti, care reusesc sa realizeze pana la 25 de ani totul. Si apoi se intreba: “Si ce urmeaza acum?” Ei nici nu-si pot crea o familie, nici nu pot fi fericiti. Sunt candidati la “marea” psihiatrie (ca in cea “mica” nu se mai incadreaza), candidati la sinucidere, candidati la dependente de orice fel (de droguri, in special). Lipsa dezvoltarii emotionale (acum in America exista un termen – “inteligenta emotionala”) face o persoana incapabila de a procesa propriul sistem de valori, de a avea relatii afective in general (si intime, in special). Apropo, ne intoarcem, iata, la conceptul de iubire. Stabilirea unor relatii apropiate emotional lipseste ca abilitate. Aceasta abilitate nu le-a fost transmisa de mama si un om nu cunoaste ce este relatia emotionala apropiata. El crede ca aceasta relatie este relatia sexuala. Si intra in relatii sexuale cu speranta ca aceasta ii va inlocui emotia. Cand este convins ca relatia sexuala nu inlocuieste nimic, ci, dimpotriva, ii fura ceva din el, apare o aversiune fata de relatia sexuala. Sau, mai degraba, el incepe sa apeleze la relatia sexuala ca un psihedelic – sa se relaxeze, sa fie calm. Cum spun femeile, “pentru sanatate”.

E.L.: Si unii medici recomanda relatiile sexuale “pentru sanatate”.
Pr. Andrei Lorgus: – Absolut. Ca un fel de pilula psihedelica. Atunci cand emotia lipseste… Stiti, exista termenul de “neglijenta in invatamant”? Aceasta este una dintre variantele neglijentei pedagogice – lipsa de dezvoltare a sferei emotionale a personalitatii.

E.L.: – Ce sa faca parintii? De cele mai multe ori, parintii sunt si ei victime.
Pr. Andrei Lorgus: – Cel mai bine este sa nu faca nimic. In general vorbind, intregul domeniu al pedagogiei este unul dintre cele mai mari mituri ale timpurilor moderne. Cel mai bun lucru pe care parintii il pot face este sa fie fericiti. Si copiii lor vor creste fericiti. Eforturile pedagogice ale parinti sunt ca ingrasamintele chimice pentru gradina. Creste mai bine, mai putine omizi, dar fructele sunt fara gust sau chiar daunatoare. Parintii creeaza conditii, un mediu, in care copilul sa creasca. Care sunt conditiile necesare cresterii unui copil? Iubirea. Cand este mic – grija si atentie. Cand creste – sprijin emotional. De fapt, atunci cand un copil este conceput, noi deja ii transmitem un “bagaj” al neamului sau, pe care el nu poate sa nu-l ia de la noi. Iar mai departe i se creeaza conditii, ca el sa faca ceva cu bucurie. Fotografiile de familie, lucrurile strastrabunicii – pe toate acestea le primeste. Si ceea ce este in genotipul lui, ceea ce formeaza fenotipul sau – pur si simplu nu poate sa nu ia. Prin urmare, nu trebuie “sa-i faci morala” unui copil, ca la scoala, ci poti doar sa-i oferi sprijin. Si trebuie sa iei mana la timp, sa faci un pas inapoi, sa-l lasi linistit sa-si faca cucuie, sa mearga inainte, si cand el va veni inapoi, strigand: “Vai, mama, m-am lovit, ma doare!”, trebuie alinat. Nu trebuie neaparat sa mustram acele pietre si crengi ca mi-au ranit “odorul”, ci sa-i oferim un anume confort. Da, doare, dar va trece. Uneori, noi, in conceptul de “ajutor”, includem si “sa-i netezim calea, sa eliminam toate colturile”. Aceasta nu-i ajuta pe copii, mai degraba ii raneste. Ori de cate ori incercam sa ferim copilul de greseli (chiar si un adolescent), ii facem rau personalitatii sale. Ii extindem copilaria, ii infantilizam dezvoltarea.

E.L.: – In familiile moderne, nu exista nici o cultura a credintei. Noi, poate am dori sa o transmitem copiilor nostri, dar avem nevoie sa ne invete si pe noi cineva. Aceste traditii culturale sunt pierdute, sunt rupte – ele nu mai sunt! Dar, in afara de familie, cine ii mai poate da un astfel de bagaj copilului?
Pr. Andrei Lorgus: – Familia asa il si transmite, cum este. La urma urmei, copilul ia tot ce vede in familie. Pentru el, aceasta este o autoritate absoluta. Copilul nu va lua niciodata ceea ce el vede intr-o alta familie, neglijand-o pe a lui. Cu exceptia cazului in care el se afla in cearta cu familia sa. Dar aceasta poate aparea in adolescenta. La o varsta frageda, copilul nu are alternativa, el va lua ceea ce vede la mama si la tata. Iar imaginea rugaciunii la copil se dezvolta de foarte devreme, chiar si la varsta cand nu este constient de asta, cand o vede pe mama ca se roaga.

E.L.: – Si daca n-o vede?
Pr. Andrei Lorgus: – Ruperea traditiei creeaza in familie o noua traditie. Copilul, in acest caz, se uita la parinti. Daca o familie nu are nici o traditie sa se roage, copilul, deja adult, va avea dificultati in a invata acest lucru. El va face acest lucru din nou. Dar, oricum, copilul este mostenitorul parintilor sai. Ceea ce au parintii in suflet in momentul nasterii copilului, aceea el va lua.

E. L.: – Cred ca in acele familii in care credinta s-a transmis, ea este pentru copii mult mai usor de inteles?
Pr. Andrei Lorgus: – Nu pot fi de acord cu dvs. Acum, acei copii, care, in anii ”90, la varsta de sapte ani, au venit la scolile duminicale, sunt adulti. Si lor nu le-a fost mai usor decat noua. Si lor le este la fel de greu, doar ca in mod diferit. Foarte multi tineri, care au fost adusi de mici la biserica, la scoala de duminica, se impartaseau in fiecare duminica, la 14-15 ani, au plecat din biserica. Unii s-au intors, altii nu s-au mai intors. Nu avem dreptul de a lipsi o persoana de libera alegere. Ispita in aceasta alegere vine in perioada adolescentei sau a adolescentei tarzii, atunci cand copilul isi formeaza propriile valori. Dar ele ar trebui sa fie valorile lui. Prin urmare, el poate parasi temporar credinta, biserica, poate inceta sa se mai roage. Poate pentru o lunga perioada de timp, poate una mai scurta. Dar acest lucru nu se poate calcula, prezice, controla. Cel mai bun lucru pe care-l pot face si preotii, si parintii este sa-i lase sa plece. I.A. Ilin, in “Axiomele experientei religioase”, a spus foarte bine ca, daca am botezat copiii de mici, acum, cand au crescut si au ajuns la momentul aflarii adevarului, noi trebuie sa le dam posibilitatea alegerii libere.

E.L.: – Ei bine, cel putin, minim ce putem face pentru copiii nostri este sa-i botezam.
Pr. Andrei Lorgus: – Dar aceasta inseamna foarte mult! Si nu numai sa-i botezam. Noi insine putem fi credinciosi-necredinciosi, cu traditie sau fara traditie. Copiii vor lua de la noi ceea ce noi avem. Daca noi, in fata copiilor nostri, ne dezvoltam, achizitionam noi traditii, si copiii se vor dezvolta la fel. Poate ca vor lua noile noastre traditii, poate le vor lua mai tarziu sau le vor avea in vedere. Dar aceasta este o cale. Cel mai important lucru este ca noi nu putem interzice copiilor sa ia de la noi ceea ce avem.

E.L.: – Uneori imi este dat sa aud: “Eu cred in sufletul meu si nu am nevoie de biserica”. Probabil este o abordare gresita?
Pr. Andrei Lorgus: – Cum adica, gresita? Este exact asa cum este. Numai ca nu este o abordare, este doar o etapa a vietii spirituale. Unul din pasi.

E.L.: – Daca familia doreste sa refaca traditia, unde sa se adreseze? Pun aceasta intrebare deoarece exista cazuri “nereusite” de adresare la biserica.
Pr. Andrei Lorgus: – Dar oricum trebuie sa se adreseze bisericii. Alta izvor nu exista. Intrebarea suna un pic ciudat, pentru ca vorbiti despre o familie care traieste ca intr-un vacuum. Exista alte familii de la care se poate invata. Exista oameni care, in mare masura, sunt credinciosi, oameni imbisericiti. In cele din urma, apare figura unui preot, care, poate fi duhovnic sau nu, dar ceva tot ii invata. Sau merg la scoala duminicala pentru adulti, isi aduc si copiii acolo. Citesc carti, vad filme. Familia, prietenii, preotii, parohia – aceasta si este Biserica. Am mers in Tara Sfanta, avem ceva de invatat, mergem, in vacanta, in Grecia, vedem si modul ortodox in care traiesc oamenii acolo. Am mers in pelerinaj la Manastirea Pskovo-Pechorsky, care nu a fost inchisa, am vazut cum oamenii traiesc acolo.

E.L.: – Dar multi ezita. Si, imi pare rau…, in aceeasi biserica, uneori, intalnesti asemenea credinciosi…
Pr. Andrei Lorgus: – Dar si in spital poti da peste asemenea medici, ca sa zic asa …

E.L.: – Da, si nu doar peste unul.
Pr. Andrei Lorgus: – Dar poti intalni si alti credinciosi, complet diferiti. De la bun inceput, trebuie sa intelegem ca Biserica este o institutie pamanteasca, ce reprezinta o punte spre Biserica Cereasca. Toata Biserica este un institut pamantesc! Sa cautam, sa invatam si, cel mai important, sa nu ne imaginam ca cineva este Dumnezeu pe pamant. Sa nu idealizam pe nimeni! Sa nu idealizam nici carti, nici traditii, nici oameni (inclusiv clerici). Sa nu idealizam pe nimeni!

Interviuri preluate © Asociatia Provita Media

Varia

Leave a Reply