Curricula orientării sexuale: implicații pentru pedagogi

Autor: Chris Kempling M.Ed., M.A., consilier clinic înregistrat

Sursa: www.dijg.de

L-am întâlnit pe Chris Kempling la Conferința anuală a NARTH (Asociația Națională pentru Cercetare și Terapie a Homosexualității) din Salt Lake City, SUA, în noiembrie 2003. Studiind întrebarea „Ce este homosexualitatea?” din punctul său de vedere, ca pedagog și psiholog, a adunat faptele cercetate cu atenție sub forma acestui studiu fundamental.

Rezumat
Programele de a eliminare a heterosexismul din sistemul școlar din Columbia Britanică (B.C., Canada) ar cere ca pedagogii să-i învețe pe copii că homosexualitatea și bisexualitatea sunt forme normale, sigure și acceptabile de exprimare sexuală în relațiile umane echivalente cu heterosexualitatea. Această lucrare va demonstra că datele care susțin homosexualitatea ca o condiție inerentă sunt neconcludente și tot aceste date susțin conceptul că homosexualitatea rezultă din dezvoltarea psiho-socială anormală. Succesul tratamentului pentru cei care doresc să-și schimbe orientarea este mare, cu aplicarea unor varietăți de tehnici.

Introducere

La data de 16 martie 1998, delegații la Adunarea Generală anuală a Federației Cadrelor Didactice din Columbia Britanică au aprobat un set cuprinzător de linii directoare menite să implementeze programe de reducere a homofobiei și a heterosexismului. Inițiativa a fost aprobată, în principiu, la Adunarea Generală din martie 1997, după lobby-ul făcut de  pedagogii homosexuali și lesbiene din Columbia Britanică (GALE BC). Măsurile presupuneau includerea homosexualilor sau a lesbienelor ca instructori ai profesorilor și studenților în domeniul homosexualității, cerând universităților și Colegiului de Profesori din Columbia Britanică să facă  din instruirea anti-homofobie/heterosexism o cerință pentru toate programele de educare a cadrelor didactice, făcând lobby la guvern pentru a adopta legislația de împiedicare a comisiilor școlare să interzică materialele curriculumului legate de formele alternative de sexualitate. De asemenea, au făcut lobby ca orientarea sexuală ca fie introdusă ca element (item) de curriculum la toți subiecții (elevii), de la grădiniță până la clasa a XII-cea (BCTF, februarie 1998).

În timp ce majoritatea oamenilor e de acord că reducerea hărțuirii sau a urii față de orice grup minoritar este un obiectiv bun, presupunerea că societatea este gata să accepte homosexualitatea și bisexualitatea ca sănătoase, normale, acceptabile și echivalente moral cu heterosexualitatea, este controversată. Dacă e așa, atunci acest ar putea fi predat copiilor. Dar dacă nu e așa, atunci profesia de pedagog, de profesor s-ar face vinovată că îi învață pe copii falsități, în numele corectitudinii politice. Această lucrare demonstrează că imaginea socială îmbunătățită a acestor forme de sexualitate se datorează mai mult lobby-ului efectiv și utilizării abuzive a cercetării îndoielnice, decât dovezilor concludente privind etiologia homosexualității.

Riscurile de infectare cu HIV/SIDA și BTS

A-i învăța pe copii că stilul de viață homosexual este normal și sănătos ar fi extrem de iresponsabil. Riscurile enorme ale sănătății, asociate stilului de viață homosexual sunt bine documentate. De exemplu, în S.U.A., doar 9% din cazurile de SIDA sunt din cauza contactului heterosexual sau a transfuziei de sânge (2%), iar restul infecțiilor provine de la activitatea homosexuală și abuzul de droguri intravenoase. (Centrele pentru Controlul Bolilor, 1994) În Canada, peste 90% din cazurile de SIDA la bărbați au drept cauză activități homosexuale sau bisexuale. (Health Canada, decembrie 1996)

Un sondaj medical din 1999 al tinerelor lesbiene și tinerilor homosexuali, bisexuali și transgender din British Columbia a constatat că tinerii LGBT au fost de peste trei ori mai susceptibili de a fi avut vreodată o boală cu transmitere sexuală (BTS). (McCreary Center Society, 1999)

Promiscuitate și comportamente cu risc ridicat

Un studiu recent publicat de Health Canada privind infecția cu HIV a raportat că, în ultimul an, 40% dintre tinerii homosexuali din Vancouver au avut relații sexuale anale neprotejate. Acest lucru este alarmant, având în vedere dovezile unui studiu recent efectuat în Florida de către doctorul Bill Darrow de la Centrul pentru Controlul Bolilor din S.U.A., care a arătat că 75% dintre bărbații HIV pozitivi, care știau că au fost infectați s-au angajat oricum în sex nesigur. (în: Jonas, 22 august 1997) Un alt studiu publicat in revista New England Journal of Medicine din 9 ianuarie 1992 a arătat că numai 7% dintre bărbații HIV pozitivi au fost informați voluntar despre infecția lor de către un partener sexual. (în: Gairdner, 1992) Aceste statistici clarifică faptul că bărbații homosexuali nu acționează responsabil în comportamentul lor sexual, în ciuda faptului că educația publică a cheltuit milioane de dolari, în ultimii 15 ani, pentru a promova sexul sigur/protejat.

Sexul anal și partenerii sexuali multipli, care reprezintă caracteristici comune ale comportamentului homosexual masculin, sunt activități cu risc foarte ridicat și au condus la rate ridicate de infecție cu HIV în rândul comunității homosexuale. Într-adevăr, persoanele homosexuale cu SIDA au avut o medie de peste 1.100 de parteneri pe întreaga durată a vieții, conform unui studiu efectuat în 1982 de către Centrele pentru Controlul Bolilor din S.U.A. Un studiu cuprinzător, efectuat înainte de epidemia de SIDA, a constatat că bărbatul homosexual are în medie 500 de parteneri „pe durata vieții”, în timp ce 28% au raportat peste 1000 de parteneri. Mai mult, 79% dintre bărbații homosexuali din același studiu au declarat că mai mult de jumătate dintre partenerii lor le-au fost străini total. (Bell și Weinberg, 1978)

Un studiu al homosexualilor care țineau jurnale sexuale, publicat în New England Journal of Medicine, a arătat că acești bărbați aveau anual aproximativ 100 de parteneri sexuali. (Corey and Holmes, 1980) Ei au o probabilitate de patru ori mai mare față de heterosexuali de a avea peste 100 de parteneri sexuali. (Patterson și Kim, 1991). În mod similar, tinerii homosexuali din Columbia Britanică aveau de patru ori mai multe șanse față de tinerii heterosexuali de a avea trei sau mai mulți parteneri sexuali în ultimele trei luni. (McCreary Center Society, 1999)

În timp ce studiile au confirmat că majoritatea homosexualilor asimptomatici își schimbă comportamentul ca răspuns la riscul de SIDA, 70% încă admit o continuare a practicilor sexuale care i-ar expune la infecția cu HIV. (Siegel et al., 1988). Ceea ce este mai îngrijorător este faptul că Siegel a constatat că la fiecare doi bărbați care adoptau practici mai sigure, un respondent se muta de la un comportament sexual mai sigur la unul mai riscant.

Comportamentele cu risc ridicat sunt cele care cauzează fisuri sau lacrimi într-un orificiu, oferind astfel acces virusului HIV în sânge. Astfel, HIV este cel mai răspândit la persoanele care se angajează în „fisting” receptor neprotejat (introducerea pumnului în rect), coitusul anal receptor, felație receptoare și analingus și care fac acest lucru cu mai mulți parteneri. (Allgeier și Allgeier, 1995)

Chiar și bărbații homosexuali, care aleg sexul sănătos în relațiile lor voluntare nu pot conta întotdeauna pe siguranță. Întâlnirea cu viol, o problemă serioasă în comunitatea heterosexuală, pare să fie și mai răspândită în rândul homosexualilor. Într-un sondaj anonim la nivel național (SUA), 20% dintre femei au raportat un viol, însă peste 37% dintre bărbații homosexuali sau bisexuali au dezvăluit că au fost violați de bărbați cunoscuți. (Patterson și Kim, 1992)

Un număr mare de parteneri multipli, anonimi reprezintă dovezi că o persoană poate avea dependență sexuală. Condițiile de dependență sexuală au fost tratate cu succes cu programe în 12 pași, similare celor utilizate de Alcoolicii Anonimi. (Carnes, 1984) O variantă a acestui program, de 32 de săptămâni, este folosită de Exodus International, o organizație condusă de foști homosexuali pentru a ajuta homosexualii, care doresc să se întoarcă la heterosexualitate. (Hopper, 2 mai 1997)

Instabilitatea relațiilor și atitudinile față de monogamie

Cât de comună este monogamia sau chiar „credincioșia” între homosexualii care trăiesc împreună? Cercetătorii homosexuali David McWhirter M.D. și Andrew Mattison M.S.W., Ph.D. (1984) au constatat că mai puțin de 5% dintre bărbații homosexuali ar putea fi clasificați drept monogami și nici unii din relațiile din grupul lor de studiu nu au păstrat fidelitatea mai mult de 60 de luni. (Marcus, 1988). Bell și Weinberg (1981, în: Marco, 1996) au descoperit că doar 3% dintre bărbații homosexuali au avut mai puțin de 10 parteneri „pe toată durata vieții” și ar putea clasifica doar 2% ca monogami sau parțial monogami.

Majoritatea heterosexualilor în relații permanente sunt rareori promiscui. Aproximativ 60% dintre bărbații căsătoriți sunt exclusiv monogami, în timp ce alte 25% sunt în primul rând monogami. 15% raportează legături extramaritale regulate. (Carter, 1990) Studiul Universității din Chicago (Laumann, Gagnon și Michael, 1989) a stabilit că numărul estimat al partenerilor sexuali de-a lungul vieții de la vârsta de 18 ani pentru populația SUA în ansamblu este de 7,15 și de doar 8,67 pentru cei care nu se căsătoresc niciodată.

Într-adevăr, monogamia susținută ca un ideal în relațiile heterosexuale pare a fi „inacceptabilă din punct de vedere cultural” pentru homosexuali. Când cercetătorii de la San Francisco au recomandat participanților din grupul de studiu că limitarea lor la un partener le-ar reduce riscurile asupra sănătății, ei au fost dezamăgiți, spunând că monogamia „nu avea creativitate și arăta lipsă de înțelegere a celor din afară față de stilul de viață gay”. (McCusick și colab., Decembrie 1985)

Riscul de suicid

Rata crescută de sinucidere în rândul tinerilor homosexuali este un motiv principal pentru implementarea programelor homosexuale în școli. Această concluzie se bazează pe date discutabile, raportate de lucrătorul social homosexual și activistul Paul Gibson din San Francisco, ca parte a unui raport din 1989 al unui grup special de lucru federal privind prevenirea sinuciderilor. Gibson a pretins că peste 30% dintre sinuciderile la tineri sunt în rândul tinerilor homosexuali, că aceasta a fost principala lor cauză de deces și că sinuciderile lor ar fi fost cauzate în parte de „internalizarea homofobiei”. (Gibson, 1989)

Gibson a colectat date de la centrele de acces pentru homosexuali tineri fără adăpost, din orașele mari din S.U.A., apoi a folosit date vechi și discreditate cu privire la numărul de homosexuali din rândul populației pentru a extrage cifrele sale pentru întreaga populație. (LaBarbera, 1996) El nu și-a prezentat datele la o evaluare riguroasă, iar „eseul” său conținea mai mult date „hocus pocus” decât date noi de cercetare, potrivit lui David Shaffer, psihiatru al Universității din Columbia și specialist în suicidul la adolescenți. (Shaffer, 3 mai 1993) Bell și Weinberg (1978) au constatat că cea mai frecventă cauză raportată pentru o tentativă de suicid (47%) a fost o dispută cu un iubit.

Cea mai comună cauză a tinerilor homosexuali din Columbia Britanică a fost: „s-a simțit singur și izolat”, urmată de „probleme cu părinții” (fără legătură cu problemele de orientare). Respingerea de către prietenii școlii din cauza orientării se afla pe ultimul loc într-o listă cu zece motive cu privire la încercarea de sinucidere. (McCreary Center Society, 1999)

Nu este surprinzător faptul că unii tineri aflați în dificultate și fără adăpost au gânduri suicidare, însă statisticile lui Gibson, întemeiate pe o corelație cauzală între orientarea sexuală și sinucidere, nu s-au ridicat la înălțimea nici unui control științific al experților în cercetarea sinuciderii. Afirmațiile grupurilor de homosexuali că „homofobia internalizată” ar fi cauza probabilă a ratei ridicate de sinucidere în rândul tinerilor homosexuali sunt, de asemenea, nefondate. Desigur, cercetătorii nu pot determina cauza reală a celor care își iau propria viață, dar impactul problemelor de sănătate cronice, cauzate de infecția cu HIV sau hepatită, eșecul repetat de a stabili o relație de lungă durată de îngrijire emoțională și depresia clinică exacerbată de acești doi factori cu siguranță merită cercetați în continuare.

Un sondaj efectuat de Gallup în 1991 pe 1 152 de adolescenți a arătat că 15% au încercat să se sinucidă, dar într-o întrebare deschisă, nici unul nu a declarat că acest lucru s-a datorat unor probleme legate de orientarea sexuală. (Gallup, ianuarie 1991) Un studiu nepublicat despre 64 de tineri cu risc crescut la Universitatea Washington din Seattle, de către Leona L. Eggert, a constatat doar un singur respondent care și-a dat orientarea sexuală ca prim motiv al încercării sale de a se sinucide. (în: LaBarbera, 1996) Studiul lui Patterson și Kim pe 2000 de respondenți anonimi (1991) a arătat că 32% din heterosexuali față de 37% dintre homosexuali au avut în vedere sinuciderea. Având în vedere marja lor de eroare de 3,1%, nu a existat statistic nici o diferență în ceea ce privește ideația suicidului între orientări.

Incidența generală a homosexualității în rândul populației

Afirmația mișcării homosexuale potrivit căreia 10% din populație este gay este pur și simplu falsă. Această cifră se bazează pe studiul învechit (1948) de Kinsey, deși videoclipurile pentru Viața de familie, aprobate pentru utilizarea în școlile din Columbia Britanică au folosit aceste statistici ca un fapt adevărat. Kinsey i-a întrebat pe subiecții săi dacă au participat la orice activitate homosexuală în ultimii trei ani (1945-1947). Incredibil, dar 26% dintre cei 5 300 de subiecți ai lui Kinsey erau deținuți de sex masculin, inclusiv infractori sexuali. (Pomeroy, 1972) Alți subiecți au fost recrutați din locuri mai puțin decât neutre, cum ar fi barurile gay din Chicago. Kinsey pur și simplu nu a folosit un eșantion reprezentativ. Statisticile sale nu erau valabile în 1948, și cu siguranță nu sunt nici 50 de ani mai târziu.

Un sondaj privind sexualitatea la nivel național din 1994 de Laumann et al. de la Universitatea din Chicago, a constatat că incidența recentei activități homosexuale la bărbați era de 2,8% și de 1,4% la femei. (Laumann, 1994) Cei care erau complet homosexuali formau între 1 și 1,3%. La adolescenți, ratele de homosexualitate sunt chiar mai scăzute (0,7% pentru băieți, 0,2% pentru fete), potrivit unui studiu recent efectuat în școlile publice din Minnesota cu un număr mare de eșantioane de 36 741. (Remafedi și colab., Aprilie 1992)

Constatări cu procentaje aproape identice au fost stabilite în alte țări, cum ar fi Marea Britanie (Johnson et al., 3 decembrie 1992) și Franța (Spira et al., 22 noiembrie 1990). Un studiu recent pe 5000 de studenți canadieni a raportat rate de homosexualitate de 1,7%. (McCormick, în: Social Action Commission, 1993) Un sondaj de peste 15.000 de adolescenți din Columbia Britanică a constatat că mai puțin de 1% s-au identificat drept homosexuali. (McCreary Center Society, 1993)

Homosexualitatea: natură sau cultură

Convingerea că homosexualitatea este o trăsătură comportamentală moștenită nu a fost demonstrată în mod convingător. Studiul recent citat cel mai adesea a fost unul în care neurologul Simon LeVay (1991) a constatat că hipotalamusul a 19 bărbați care au murit de SIDA erau diferite net de 16 creiere „presupuse heterosexuale”. Un reporter media homosexual a descoperit cercetarea neglijentă a lui LeVay, care a fost nevoit să recunoască faptul că nu știa cu certitudine orientarea sexuală a oricăruia dintre subiecții grupului său de control – pur și simplu a presupus că orientarea lor era heterosexuală. (Botkin, 5 septembrie 1991)

Deși acest studiu ar fi trebuit invalidat, având în vedere acest lucru, presa populară (Newsweek, 24 februarie 1992) a anunțat descoperirea „creierelor homosexuale”. (în: Marco, 1996) În plus, deoarece aproximativ 25% dintre cei care mor de SIDA suferă de demență neurologică, anomaliile hipotalamice pot fi atribuite bolii însăși. (Marco, 1996)

Studiile pe gemeni identici, care demonstrează o corelație între homosexualitate și markerii cromozomului X (Hamer et al., 1993) au fost criticate pentru lipsa unui grup de control de gemeni identici crescuți separat și a unui număr insuficient de subiecți care să extrapoleze concluziile în populația generală.

De altfel, alți experți în cercetarea genetică, la Universitățile Columbia (King și McDonald, 1992) și Harvard (Billings și Beckwith, iulie 1993), care au găsit dovezi similare cu Hamer, au ajuns la concluzia că studiile pe gemenii identici oferă de fapt dovada puternică a influenței mediului mai degrabă decât o dovadă genetică în dezvoltarea homosexuală. Billings și Beckwith numesc în mod caustic cercetarea lui Hamer „frenologie moleculară”. (în: Satinover, 1996a) Și o încercare recentă de a reproduce rezultatele lui Hamer de către colegul său, Dr. Alan Sanders, a eșuat. Sanders a declarat, „Deși studiul inițial a găsit dovezi în legătura genetică, al nostru nu a găsit”. (Byfield și Byfield, 15 iunie 1998)

În mod ironic, chiar și Journal of Homosexuality nu susține acum teoria „genei gay” sau teoria „creierului gay”. (Socarides, 1996) Activiștii homosexuali îmbrățișează acum ideea de a-și considera homosexualitatea drept o sărbătoare a autonomiei și libertății personale. Sociologul Ira Reiss pledează pentru un pluralism sexual pentru a „elimina” îngustimea heterosexismului din toate instituțiile societății, inclusiv din școli, familii și biserici. (Reiss, 1990, în: Marco, 1996) Activista lesbiană Donna Minkowitz scrie: „Homofobii … au dreptate atunci când spun că le amenințăm familia, dominația masculină și etica calvină a muncii … care au paralizat „căutarea plăcerii” de către majoritatea americanilor”. (1 aprilie 1996) Este evident că aceasta este o filozofie hedonistă a cărei scopuri sunt în contradicție cu valorile multor familii heterosexuale.

Influențe psihosociale

Identitatea sexuală s-a dovedit a fi puternic influențată de informațiile culturale. „Că suntem sexuați este determinat de un imperativ biologic față de reproducere, dar cum suntem sexuați – unde, când, cât de des, cu cine și de ce – are de a face cu învățarea culturală, cu sensurile transmise într-un cadru cultural. (Fracher și Kimmel, 1992)

Dinamica dezvoltării psihosexuale umane adecvată genului a fost studiată în profunzime, cu un accent deosebit pus pe stima de sine pozitivă și pe dezvoltarea capacității de intimitate și putere a eului în copilărie. (Freud, 1953/1981, Miller și Simon, 1980). Modul în care sunt exprimate sentimentele și interesele sexuale este rezultatul temperamentului moștenit al copilului, al genului, al impactului membrilor familiei, inclusiv al familiei extinse, sentimentelor, atitudinilor, experiențelor și comportamentelor membrilor familiei față de „alți factori semnificativi” din afara familiei, natura sistemului familial și interacțiunea tuturor membrilor familiei cu mediul mai larg. (Chillman, aprilie 1990)

Neconformitatea rolului genului în copilărie a fost indicată că ar avea o corelație puternică cu comportamentul homosexual la adult în cel puțin cinci studii. (Bailey, Miller și Willerman, 1993, Bell, Weinberg și Hammersmith, 1981, Green, 1987, Phillips and Over, 1992, Whitam, 1977) De copii, bărbații homosexuali au o probabilitate mult mai mare de a se implica în comportamente stereotipe femeiești, cum ar fi îmbrăcarea în haine de fete, preferința pentru compania prietenilor de sex feminin, adoptarea rolurilor de sex feminin în jocul sexual și preferința pentru jocurile și activitățile de fete. (Whitam, 1977) Într-adevăr, Whitam a constatat că 97% dintre homosexualii din studiul său au raportat una sau mai multe dintre aceste experiențe, în timp ce majoritatea heterosexualilor (79%) nu a făcut-o.

Rolul experiențelor sexuale timpurii a fost, de asemenea, demonstrat că influențează orientarea. O analiză detaliată a celor 11.000 de subiecți ai lui Kinsey (1938-1963) a arătat că experiențele sexuale intense, sentimentele de excitare, plăcerea sau disconfortul asociate cu experiențele timpurii erau cel mai puternic corelate cu orientări sexuale adulte. (Van Wyk și Geist, 1984) Van Wyk a constatat de asemenea că acei băieți care au învățat să se masturbeze fiind masturbați de alt bărbat erau mult mai probabil să fie atrași de bărbați la vârsta adultă. O corelație similară a fost de asemenea întâlnită la cei care au avut primul orgasm într-un contact homosexual.

În timp ce contactul homosexual la băieți pare să influențeze homosexualitatea adulților, inversul pare să fie adevărat la lesbienele adulte. Bell și Weinberg (1978) au constatat că, deși numai 20% dintre bărbații homosexuali se angajaseră în relații sexuale heterosexuale înainte de adoptarea homosexualității, 85% dintre lesbiene avuseseră o experiență heterosexuală anterioară. Datele lui Van Wyk și Geist (1984) oferă sprijin pentru conceptul că lesbienele adulte aveau mult mai multe șanse decât femeile heterosexuale să fi avut un contact sexual pre-pubertal cu bărbați adulți.

Un element important pentru pedagogii consilierii din cercetarea lui Van Wyk a fost corelația dintre vârsta la care au aflat despre homosexualitate și orientarea adultă. Vârsta medie de învățare despre homosexualitate pentru femeile predominant homosexuale a fost de 13,9 ani, în timp ce cele care erau în primul rând heterosexuale era de 19,4 ani (amintiți-vă că aceste date provin din baza de subiecți ai lui Kinsey din 1938-1963). La băieți, vârsta medie de învățare despre homosexualitate la homosexualii adulți era de 12,0 ani, în timp ce vârsta medie la heterosexualii adulți era de 16,4. Practic, datele arată că, cu cât mai devreme un copil învață despre homosexualitate, mai ales din experiență, cu atât mai mare este probabilitatea de a adopta homosexualitatea ca orientare ca adult. (Van Wyk și Geist, 1984)

Impactul pedofiliei

Experiențele sexuale din copilărie care sunt abuzive par să fie corelate cu orientarea. Finkelhor et al. (1990), într-un eșantion telefonic național pe 1 145 de bărbați, a raportat că 9,5% au confirmat că au fost ținta unui contact sexual nedorit, finalizat sau tentativă, înainte de vârsta de 19 ani (80% din contacte erau de aceleași sex). Cu toate acestea, Doll et al. (1992) a constatat că 37% dintre cei 1 001 de bărbați homosexuali și bisexuali au raportat că au fost abuzați ca copii, dintre care 94% de către bărbați mai în vârstă. Vârsta medie când au fost abuzați era de 10 ani, în timp ce abuzatorii lor erau în medie cu 11 ani mai în vârstă. Rezultatele lui Doll par să susțină concluziile lui Van Wyk și Geist (1984), adică experiențele cu același sex din copilărie sunt corelate cu orientarea adultului. Un studiu recent realizat de Columbia Britanică susține această afirmație. 40% dintre tinerii homosexuali chestionați au raportat că au fost abuzați sexual, față de 12% din tinerii heterosexuali. (McCreary Center Society, 1999) Cu toate că cercetările ulterioare sunt fără îndoială justificate, aceste statistici par a implica pedofilia ca factor în dezvoltarea psihosocială a homosexualității tinerilor și adulților.

Incidența homosexualilor adulți care au fost victime ale pedofililor în copilărie este susținută puternic de datele care arată că persoanele de orientare homosexuală sau bisexuală sunt mult mai susceptibile de a comite molestări în rândul copiilor. O revizuire a 19 studii separate, care examinează proporția molestărilor heterosexuale-homosexuale ale copiilor a constatat că cei care practică homosexualitatea au o probabilitate de 12 ori mai mare decât heterosexualii să atace sexual un copil și bisexualii aveau de 16 ori mai multe șanse să facă același lucru. (Cameron, 1985)

Aceste statistici sunt susținute și de datele din Raportul către membrii Colegiului de Profesori din Columbia Britanică. Problemele din perioada 1990-1996 au fost examinate de autor cu permisiune, în octombrie 1997. În această perioadă, 54 de profesori au fost disciplinați pentru abateri sexuale cu copii. Dintre cadrele didactice de sex feminin, patru au fost disciplinate: trei au fost incidente de același sex și pentru unul sexul victimei nu a fost identificat. Pentru profesorii de sex masculin: 33 au fost infracțiuni heterosexuale, 13 au fost homosexuale și patru nu au fost identificați. Astfel, dintr-un total de 49 de cazuri în care a fost identificat sexul victimei, 16 au fost homosexuali (33%), ceea ce este de aproximativ 15 ori mai mare decât incidența acestora în rândul populației, utilizând datele de incidență din studiul Laumann et al. (1994).

Aceste date sunt susținute și de două studii privind delincvența sexuală la adulți, conduse de Kurt Freund, psihiatru la Departamentul de Sexologie Comportamentală al Institutului Clarke de Psihiatrie din Toronto. (Freund et al., 1984; Freund și Watson, primăvara anului 1992). În studiul din 1984 (care a examinat numai bărbații), Freund a constatat că predilecția pedofilă este mult mai probabil să se regăsească în orientarea homosexuală și că avea cea mai mare rată de recidivă.

Un studiu înrudit (Abel et al., 1987) a stabilit că numărul auto-raportat de bărbați victime ale pedofililor de sex masculin a înregistrat o medie șocantă de 150,2 (rata corespunzătoare pentru pedofili heterosexuali a fost de 19,8).

În cel de-al doilea studiu, Freund a examinat înregistrările infracțiunilor a 457 de infractori sexuali și a constatat că prevalența proporțională a infractorilor homosexuali era de 36%. (Freund și Watson, primăvara anului 1992) Alți cercetători au remarcat că 23% din bărbații homosexuali și 6% din lesbiene recunoșteau interacțiunea sexuală cu tinerii sub vârsta de 16 ani (când respondentul avea vârsta de 20 de ani sau mai mult). (Jay and Young, 1979) Dovezile arată clar că persoanele orientate homosexual sunt mult mai sensibile la tendințele pedofile.

Lipsa părinților și sănătatea mentală parentală în transgenderism

Alți cercetători și-au îndreptat toată atenția asupra rolului lipsei părinților în procesul de învățare a rolurilor sexuale. George Rekers, un expert recunoscut în tulburarea identității de gen, care a fost autorul sau co-autorul a peste 60 de studii pe această temă, scrie: „Impactul privării paterne asupra dezvoltării psiho-sexuale este cel mai evident în studiile clinice retrospective ale bărbaților homosexuali și transsexuali”. (Rekers, 1996) În cazurile cu tulburările cele mai grave nu aveau 100% tată, și, totodată, a menționat el, 80% dintre mame și 45% dintre tații din grupul său de studiu au avut un istoric cu probleme de sănătate mentală sau tratament psihiatric. (Bentler, Rekers și Rosen, 1979). Cu alte cuvinte, identitatea sexuală este o interacțiune extrem de complexă a forțelor psihosociale, influențate în mod special de absența unei figuri paterne, de sănătatea mintală a părinților, de experiențele sexuale din copilărie și de comportamentul de gen neconform.

Terapia de inversare a preferinței sexuale

Poate cineva care crede că este homosexual să se întoarcă la heterosexualitate? Răspunsul scurt este da, dar mulți homosexuali cred că acesta e un afront scandalos adus demnității lor dacă sugerezi acest lucru. De fapt, diferite grupuri de sprijin al homosexualilor au făcut lobby din greu ca Asociația Americană de Psihologie (APA) să declare neetic pentru psihologi să asiste homosexualii cu terapie de conversie, chiar dacă o cer. (Satinover, 1996b) Acestui lucru i s-a opus puternic NARTH, Asociația Națională de Cercetare și Terapie a Homosexualității, condusă de psihologul clinic Joseph Nicolosi. Situația a ajuns la apogeu la Convenția anuală a APA din 1995 în Chicago.

Consiliul Reprezentanților APA, după ce a analizat cu atenție toate dovezile prezentate de ambele părți ale problemei, a stabilit că nu există dovezi că terapia de conversie este dăunătoare și că a face o astfel de modificare potrivit liniilor directoare etice reprezenta o intruziune nejustificată în relația client-terapeut și poate fi interpretată drept „limitare a negocierii”. (Sleek, October, 1997) Consiliul a reafirmat, totuși, poziția Asociației Americane de Psihologie, conform căreia orientarea homosexuală sau bisexuală nu constituia o boală mintală sau o condiție pentru tratament.

Dar cei care doresc să-și schimbe orientarea au avut un succes considerabil cu metodele terapeutice existente. În cazul terapiei comportamentale, s-a constatat o rată a succesului de inversare a identității sexuale de 65% după o perioadă de urmărire de cinci ani (Schwartz și Masters, 1984) și 71% după o perioadă de urmărire de șase ani, raportată de Masters și Johnson, cunoscuți cercetători în domeniul sexologiei americane (1979). Chiar si Kinsey a raportat peste 80 de cazuri de terapie reușită de inversare. (Pomeroy, 1972)

Dr. Jeffrey Satinover observă că într-o perioadă de opt ani (1966-1974), peste 1.000 de articole despre tratamentul homosexualității au fost înregistrate în baza de date Medline. Mai mult decât atât, o parte reprezentativă a acestor modalități de tratament înregistrează o rată medie de succes de 52%, cu mult peste rata de succes de 30% pe care psihoterapeuții o consideră importantă pentru tratamentul oricărei stări psihiatrice. (Satinover, 1996b) De fapt, aceste rate de succes oferă validarea poziției conform căreia homosexualitatea nu este o tulburare mintală sau o caracteristică imuabilă și că terapia pentru schimbarea orientării pentru cei care o doresc este probabil să aibă succes și relativ rezistenți la recidive.

Dr. Judd Marmor, fost președinte al Asociației Americane de Psihiatrie și al Academiei Americane de Psihanaliză, spune că „între 20 și 50% dintre pacienții cu comportament homosexual caută psihoterapie pentru a-și schimba orientarea … și merită ajutorul psihiatriei pentru a realiza acest lucru”. (Marmor, 1975)

Există dovezi considerabile că oamenii au o schimbare de orientare chiar și fără tratament. Cercetătorii Institutului Kinsey, Bell și Weinberg, au constatat că 84% dintre homosexuali și 29% dintre heterosexuali și-au schimbat orientarea sexuală cel puțin o dată în viața lor, iar 32% dintre homosexuali și 4% dintre heterosexuali au raportat o a doua schimbare de orientare. Un procent semnificativ de 13% dintre homosexuali și 1% din heterosexuali au susținut că au avut cel puțin cinci modificări de orientare în timpul vieții lor. (Bell și Weinberg, 1978). Astfel, afirmațiile privind imuabilitatea orientării nu par să aibă prea multe dovezi care să le susțină.

Homosexualitatea și comunitatea psihiatrică

Într-adevăr, până în 1973, Asociația Americană de Psihiatrie (APA) a numit homosexualitatea o boala psihologică bona fide. Ea a fost scoasă din manualul de diagnostic al tulburărilor psihologice, nu din cauza unor noi cercetări și dezbateri academice, ci datorită lobby-ului politic intens din partea comunității homosexuale. (Bayer, 1981) Se pare că ei au amenințat că vor continua să demonstreze la fiecare convenție APA și vor bloca cercetarea până când aceasta va fi scoasă din manual. (Zustiak, 14 februarie 1993)

Joseph Berger, un psihiatru canadian, care a fost la acea convenție, a raportat că APA a fost bombardată cu scrisori și petiții pentru această eliminare, o campanie care mai târziu a fost descoperită ca fiind orchestrată și finanțată de grupuri activiste homosexuale. (Berger, în: Comisia de acțiune socială, 1993)

Charles Socarides, fostul președinte al NARTH (Asociația Națională pentru Cercetare și Terapie a Homosexualității), a scris că psihiatrii care au continuat să creadă că homosexualitatea este o tulburare erau „repede reduși la tăcere în timpul întâlnirilor noastre profesionale, prelegerile noastre erau anulate în interiorul comunității științifice, iar documentele de cercetare erau respinse de revistele științifice”. (Socarides, 1996) Acest lucru spune mai mult despre eficiența lobby-ului homosexual decât despre o schimbare în gândirea profesională.

Eficacitatea lobby-ului homosexual a fost intensificată de influența la nivel înalt din cadrul Consiliului de Administrație APA. Un fost homosexual a spus psihiatrului Jeffrey Satinover la o conferință din 1994 din Anglia că el și iubitul său au sărbătorit victoria din 1973 în apartamentul unui funcționar al Consiliului de Administrație APA. Satinover consideră acest lucru drept o dovadă că conducerea Asociației Americane de Psihiatrie (APA) ar fi putut fi mituită în această decizie. (Satinover, 1996b)

În mod semnificativ, la patru ani după ce homosexualitatea a fost re-etichetată din „tulburare” în „condiție”, un sondaj al Institutului Național de Sănătate Mintală a 2.500 de psihiatri a constatat că 69% încă considerau că homosexualitatea „reprezintă de obicei o adaptare patologică”, și doar 18% nu. (în: Bayer, 1981) Mai mult decât atât, în 1980, Asociația Americană de Psihiatrie a identificat o nouă formă de psihopatologie după o cercetare considerabilă, pe care a întitulat-o „tulburarea identității de gen la copii”. Este o tulburare tratabilă a copiilor care își asumă comportamente de gen netradiționale. (Rekers, 1996) Acest lucru ar sugera că tinerii „transgenderi” identificați de consilierii școlari ar trebui să fie îndrumați spre evaluare la profesioniștii din domeniul sănătății mintale cu experiență în tratarea disfuncției sexuale.

Cea mai recentă ediție a DSM-IV conține o categorie numită „tulburare sexuală care nu este specificată altfel”, ce include „o persistență și o tulburare marcată de orientarea sexuală”. În timp ce majoritatea profesioniștilor din domeniul sănătății mintale sunt de acord că orientarea homosexuală nu constituie o boală psihică există în mod clar persoane pentru care homosexualitatea este suficient de tulburătoare pentru a le provoca disfuncții, iar opțiunile de tratament ar trebui puse la dispoziția lor.

Concluzii și recomandări

Este evident că plasarea homosexualității pe picior de egalitate cu heterosexualitatea în instruirea școlară nu este justificată de cercetarea empirică. Părinții și pedagogii trebuie să fie conștienți de faptul că „dovezile” că homosexualitatea este comună și rezultatul imperativelor genetice sunt foarte suspecte și manipulatoare. Cu toate acestea, toți consilierii școlari din Columbia Britanica ar trebui să susțină orice program care ar reduce hărțuirea copiilor cu orientări sexuale alternative.

Psihoterapia pentru transgenderism și pentru inversarea preferințelor de gen au o rată ridicată de succes pentru cei care caută tratament.

Consilierii școlari care identifică copiii cu idei transgender sunt sfătuiți să-i trimită la serviciile de psihoterapie comunitară (atâta timp cât părinții susțin acest tratament, bineînțeles). A accepta că nu se poate face nimic pentru a schimba ideația orientării, în special înainte de activitatea sexuală auto-inițiată, în lumina ponderii considerabile a datelor empirice și a studiilor de caz terapeutice, ar fi iresponsabil din punct de vedere profesional. Părinții ar trebui să știe că există opțiuni de tratament.

Mai mult, având în vedere incidența mult mai mare a abuzului copiilor din rândul homosexualilor și rata șocantă de victimizare a băieților în mâinile pedofililor homosexuali, consilierii ar trebui să fie atenți la abuzurile sexuale nedivulgate și netratate în rândul elevilor, care prezintă probleme legate de orientarea sexuală.

Datele citate în această lucrare au arătat că stilul de viață homosexual este caracterizat de niveluri ridicate de instabilitate a relațiilor, promiscuitate și risc de boli grave. În calitate de consilieri, avem obligația de a învăța adevărul și de a nu favoriza, ca profesioniști, agenda unui grup de lobby bine organizat și vocal.

Este clar că această problemă necesită o dezbatere mult mai serioasă înainte de implementarea oricărui program anti-heterosexist. Numai datele clinice și empirice, nemaivorbind de problema substanțială a credințelor morale și religioase, impun ca profesia de pedagog să abordeze această problemă cu precauție considerabilă.

Cu toate acestea, cred că programele de reducere a hărțuirii elevilor de orientări sexuale alternative, dacă sunt dezvoltate cu sensibilitate față de tradițiile religioase prezente în rândul studenților, profesorilor și părinților, în sistemul școlar public, vor fi benefice și ar trebui implementate cât mai curând posibil.

Bibliografie

Abel, G., Becker, J., Cunningham-Rather, J., Mettelman, M., and Murphy, W., Self reported sex crimes of non- incarcerated paraphiliacs, Journal of Interpersonal Violence, 2, 1987, 3-25.

Allgeier, A.R., and Allgeier, E.R., Sexual Interactions, 4th ed. Lexington, MA, D.C. Heath 1995.

American Psychiatric Association, Diagnostic and statistical manual of mental disorders (4th ed.), Washington, D.C., American Psychiatric Association 1994.

Bailey, J. M., Miller, J.S., and Willerman, L., Maternally related childhood gender nonconformity in homosexuals and heterosexuals, Archives of Sexual Behavior, 22, 1993, 461-469.

Bayer, R., Homosexuality and American psychiatry: The politics of diagnosis, New York, Basic Books 1981.

Bell, A. R. and Weinberg, M., Homosexualities: A study of diversity among men and women, New York, Simon and Schuster 1978. [dt.: Der Kinsey Institut Report über weibliche und männliche Homosexualität, Bertelsmann, München 1978.]

Bell, A. R., Weinberg, M. S. and Hammersmith, S. K., Sexual Preference: Its development in men and women, Bloomington, in: Indiana University Press 1981. [dt.: Der Kinsey Institut Report über sexuelle Orientierung und Partnerwahl, Bertelsmann, München 1981.]

Bentler, P., Rekers, G. and Rosen, A., Congruence of childhood sex role identity and behaviour disturbances, Child: Care, Health and Development, 5, 4, 1979, 267-284.

Billings, P. and Beckwith, J., Technology Review: 60, July, 1993.

Botkin, M., Salk and Pepper, The Bay Area Reporter: 21, September 5, 1991, 24.

British Columbia Teachers’ Federation, Annual General Meeting 1998: Reports and Resolutions, February 1998.

Byfield, T and Byfield, V., British Columbia Report, June 15, 1998.

Cameron, P., Homosexual molestation of children/sexual interaction of teacher and pupil, Psychological Reports, 57, 1985, 1227-1236.

Carnes, P., Out of the shadows: Understanding sexual addiction, Minneapolis, MN, CompCare Publications 1984.

Carter, L., The prodigal spouse: How to survive infidelity, Nashville, Thomas Nelson and Sons 1990.

Centers for Disease Control, Facts about recent trends in reported U.S. AIDS cases, Atlanta, Centers for Disease Control 1994.

Chillman, C., Promoting Healthy Adolescent Sexuality, Family Relations, 39, 2, April, 1990, 123-131.

Corey, L. and Holmes, K., Sexual transmission of hepatitis A in homosexual men, New England Journal of Medicine, 302, 1980, 435-438.

Doll, L.S. et al., Self-reported childhood and adolescent sexual abuse among adult homosexual/bisexual men, Child Abuse and Neglect, 16, 6, 1992, 855-64.

Finkelhor, D., Hotaling, G., Lewis, I.A. and Smith, C., Sexual abuse in a national survey of adult men and women: Prevalence, characteristics, and risk factors, Child Abuse and Neglect, 14, 1990, 19-28.

Fracher, J. and Kimmel, M., Hard issues and soft spots: counselling men about sexuality, in: Men’s lives, 2nd ed. Kimmel, M. and Messner, M., eds., New York, MacMillan 1992.

Freud, S., Three essays on sexuality, in: J. Strachey (ed.), The standard edition of the complete psychological works of Sigmund Freud (Vol. 7: 125-243). London, Hogarth Press 1981. [dt.: Drei Abhandlungen zur Sexualtherapie, Fischer, Frankfurt/M. 1975.]

Freund, K., Heasman, G., Racansky, I.G. and Glancy, G., Pedophilia and heterosexuality vs. homosexuality, Journal of Sex and Marital Therapy, 10, 3, 1984, 193-200.

Freund, K. and Watson, R., The proportions of heterosexual and homosexual pedophiles among sex offenders against children: An exploratory study, Journal of Sex and Marital Therapy, 18, 1, Spring, 1992, 34-42.

Gairdner, W. D., The war on the family, Toronto, Stoddart 1992.

Gallup Organization, The, Narrative summary of teenage suicide study: 7, January 1991.

Gibson, P., Gay male and lesbian youth suicide, Report of the Secretary’s task force on youth suicide, Washington, Federal Department of Health and Human Services 1989.

Green, R., The “sissy boy syndrome” and the development of homosexuality: A 15 year prospective study, New Haven, C.T., Yale University Press 1987.

Hamer D. et al., A linkage between DNA markers on the X-chromosome and male sexual orientation, Science. 261, 5119, 1993, 321-27.

Health Canada, EPI Update, Bureau of HIV/AIDS and STD Update Series, Laboratory Centre for Disease Control, December 1996.

Hopper, M., Issues in Homosexuality Conference, Prince George, B.C., Prince George Ministerial Association, May 2, 1997.

Jay, K. and Young, A., The gay report, New York, Summit 1979.

Johnson, M. et al., Sexual lifestyles and HIV risk, Nature. 360, December 3, 1992, 410-12.

Jonas, G., AIDS figures shocking, but not startling, The Vancouver Province, August 22, 1997.

King, M. and McDonald, E., Homosexuals who are twins: A study of 46 probands, British Journal of Psychiatry 160, 1992, 407-499.

LaBarbera, P., The gay youth suicide myth, Journal of Human Sexuality, 1996, 65-72.

Laumann, E., Gagnon, J., Michael, R. and Michaels, S., The National Study of Health and Sexual Behavior, Chicago, National Opinion Research Center, 1989.

Laumann, E., Gagnon, J., Michael, R. and Michaels, S., The social organization of sexuality, Sexual practices in the United States, Chicago, University of Chicago Press 1994.

LeVay, S., A difference in hypothalamic structure between heterosexual and homosexual men, Science. 25, 1991, 1034-37.

Marco, A., Same-sex marriage, The Journal of Human Sexuality, 1996, 45-64.

Marcus, E., The male couple’s guide to living together, New York, Harper and Row 1988.

Marmor, J., Homosexuality and sexuality orientation disturbances. In: Freedman, M. Kaplan, H., and Saddock, B, eds. Comprehensive textbook of psychiatry. 2nd. ed., Baltimore, The Williams and Wilkins Co 1975.

Masters, W. and Johnson, V., Homosexuality in perspective, Boston, Little, Brown and Company 1979.

McCreary Centre Society, Adolescent health survey: Province of British Columbia, Vancouver, B.C., The McCreary Centre Society 1993, www.mcs.bc.ca.

McCreary Centre Society, Being out. Lesbian, gay, bisexual and transgender youth in B.C. An adolescent health survey, Burnaby, B.C., The McCreary Centre Society 1999, www.mcs.bc.ca.

McCusick et al., AIDS and sexual behaviour reported by gay men in San Francisco, American Journal of Public Health 75, December, 1985, 493-496.

McWirther, D. and Mattison, A., The Male Couple, Eaglewood Cliffs, NJ, Prentice-Hall, 1984. [dt.: Männerpaare, 1986.]

Miller, P. and Simon, W., The development of sexuality in adolescence, in: Adelson J. (ed.), Handbook on adolescent psychology, New York, Wiley and Sons 1980, 383-407.

Minkowitz, D., „Recruit, recruit, recruit”, New American, April 1, 1996.

Patterson, J. and Kim, P., The day America told the truth, New York, Prentice Hall 1991.

Phillips, G. and Over, R., Adult sexual orientation in to memories of childhood gender conforming and gender nonconforming behaviors, Archives of Sexual Behavior, 21, 1992, 543-558.

Pomeroy, W., Dr. Kinsey and the Institute for Sex Research, New York, Harper and Row 1972.

Rekers, G., Gender identity disorder, The Journal of Human Sexuality 1996, 11-20.

Remafedi et al., Demography of sexual orientation in adolescents, Pediatrics 89, 4, April 1992, 714-21.

Satinover, J,. The gay gene? The Journal of Human Sexuality 1996a, 3-10.

Satinover, J., Homosexuality and the politics of truth, Grand Rapids, MI, Hamewith Books 1996b.

Schwartz and Masters, W., The Masters and Johnson program for dissatisfied homosexual men, American Journal of Psychiatry 141, 1984, 173-81.

Shaffer, D., Political science, The New Yorker May 3, 1993, 116.

Siegel, K., Bauman, L.J., Christ, G.H., and Krown, S., Patterns of change in sexual behavior among gay men in New York City, Archives of Sexual Behavior, 17, (1988, 481-497.

Sleek, S., Resolution raises concerns about conversion therapy, American Psychological Association Monitor, October 1997.

Spira, A. et al., AIDS and sexual behavior in France, Nature. 360, November 22, 1990, 276-78.

Socarides, C., How America went gay, Journal of Human Sexuality 1996, 29-32.

Social Action Commission, The gay issue: The challenge of the 90’s, Toronto, Evangelical Fellowship of Canada, 1993.

University of Chicago, Adult sexual behaviour, in: 1989 Number of partners, frequency and risk, Chicago, NORC 1990.

Van Wyk, P.H. and Geist, C.S., Psychosocial development of heterosexual, bisexual, and homosexual behavior, Archives of Sexual Behavior, 13, 1984, 505-544.

Whitam, F.L., Childhood indicators of male homosexuality, Archives of Sexual Behavior, 6, 1977, 89-96.

Zustiak, M., Hope and healing for the homosexual, The Christian Standard, February 14, 1993, 8-9.

Textnachweis: Kempling, Chris, Sexual Orientation Curricula: Implications for Educators, Copyright: Chris Kempling 2003.

 

About Post Author