Sursa: Iona Institute, 9 octombrie 2019
Autor: Mary Kenny, scriitoare și jurnalistă irlandeză; discurs ținut la conferința organizată de Iona Institute
Recent, am scris un scurt articol pentru „Catholic Herald” despre o tânără din orașul în care locuiesc, Kent, Anglia, aproape de Dover. O cunoscusem pe Jess, o tânără inteligentă, licențiată în arabă. Apoi, am auzit că Jess „trecuse” de la femeie la „bărbat” și devenise Fred. Ulterior, Fred și-a oprit temporar procesul de tranziție pentru a rămâne însărcinată, a conceput un copil cu spermă obținută prin internet și a născut un fiu. Apoi Fred a reluat tranziția de la femeie la bărbat și a căutat, legal, să se înregistreze ca tatăl copilului, nu ca mamă a copilului, deși, într-un documentar TV, pe care Fred l-a realizat special pentru BBC, numit „Seahorse” (Căluțul de mare), prezentat luna trecută, copilul este filmat ieșind din uterul și din canalul nașterii lui Fred, prin același proces de naștere pe care îl parcurg toate speciile de mamifere.
Interesant este că Sir Andrew McFarlane de la Curtea Supremă din Marea Britanie a decis, la 19 septembrie a.c., că Fred nu putea fi descris în mod legal drept tatăl copilului, pentru că „bărbații nu pot da naștere”, deși Fred poate continua să se numească bărbat. Dar putem fi siguri că acest lucru va fi în curând contestat, ca parte a drepturilor de gen care dau năvală. Deoarece în prezent este acceptat în mod absolut faptul că „genul” și „sexul” sunt „constructe sociale”: adică nu sunt definite de biologie sau de ceea ce numim noi „natură”, ci sunt definite de „societate”. O „filozoafă a gender-ului”, americanca numită Judith Butler, care susține acest punct de vedere, a avut o influență enormă în rețelele academice: și asta a devenit parte din ideile acceptate ale culturii noastre.
„Egalitatea” și „alegerea” sunt cuvintele de ordine, cuvintele-cheie care au ajuns să însemne că bărbații și femeile sunt definiți de societate, iar „alegerea” nu are granițe în materie de etică sau natură.
Aceste ideologii își trag germenii din cartea „Al doilea sex” a lui Simone de Beauvoir, publicată prima dată în 1949, care își sărbătorește cea de-a 70-a aniversare, și e considerată „Biblia” feminismului celui de-al doilea val (adică, feminismul care a început în anii 1960, feminismul primului val fiind axat pe dreptul de vot al femeilor, cu sufragetele). Cea mai cunoscută frază asociată canonului lui Beauvoir este: „Nu te naști, ci devii femeie”.
Adică sexul nu este definit de cromozomi sau de caracteristicile fizice exterioare, ci este definit de constructe sociale, de societatea care „impune” valori stereotipe femeilor și bărbaților. Azi, vedem o mișcare din ce în ce mai mare în rândul părinților care vor să-și crească copiii „neutru din punct de vedere al genului”, permițându-le „alegerea fluidității”. Într-un caz recent din Marea Britanie, bunica unui copil a aflat despre sexul biologic al nepotului său doar atunci când i-a schimbat scutecul, la 11 luni. Mișcarea este cunoscută drept „creșterea lor” („raising theybies”), termenul „theybies” provenind de la forma de adresare neutră de gen, „they” (ei).
Simone de Beauvoir a fost cu siguranță o figură monumentală, tovarășa (deși în niciun caz exclusivă) a filozofului existențialist Jean-Paul Sartre. Lucrând de tânără, ca bonă, la Paris, am fost fascinată de atmosfera de pe malul stâng al Senei în care au trăit acești intelectuali, pomeniți mai sus, care scriau de obicei în cafenele și adesea stăteau la hoteluri ieftine, disprețuind achiziția de proprietăți. Existențialismul a fost, de altfel, și germenele valorii predominante a „alegerii”, care a ajuns să se aplice la orice, de la marfa dintr-un supermarket până la opțiunile de gen.
Creșterea și educația lui Beauvoir se aliniază, într-un mod, la anumite experiențe irlandeze. Mama ei era o femeie suferindă și catolică devotată, iar tatăl ei era un om chipeș și isteț, dar incapabil și iresponsabil. Au avut doar două fiice, Simone și sora ei, Helene. Născută în 1908, Simone a mers la școală mănăstirească și a primit o educație excelentă, ulterior, la Institutul catolic din Paris. A avut o fază religioasă, ca adolescentă, și a păstrat întotdeauna un respect pentru noțiunea de „vocație”: chiar și în viața ei ulterioară se compara cu o călugăriță carmelită. De tânără spera să se căsătorească la un moment dat, dar era ambițioasă din punct de vedere intelectual și aceasta a dus-o într-o lume, care a făcut ca viața de familie să i pară din ce în ce mai puțin plăcută. Nu a fost niciodată discriminată cu privire la ambițiile sale intelectuale: a preferat de multe ori compania bărbaților, deoarece lumea lor era una a puterii și a ideilor și, uneori, a respins femeile „din cauza religiozității lor”, potrivit celei mai recente biografii ale sale, scrise de Kate Kirkpatrick.
Cu siguranță a respins ideea copiilor încă de la bun început. Ea nu vedea „nimic roditor”, cum se exprima ironic, în faptul de a avea copii. Considera copiii drept „o creștere inutilă și nejustificată a populației lumii” și spunea despre femeile însărcinate că ar fi „gazde pentru paraziți”.
În „Biblia” sa pentru feministe, ea descrie maternitatea ca fiind o robie: vorbește în mod repetat despre „robia reproducerii” și despre „maternitatea ce ține femeia în lanțuri”: maternitatea era „robie”, alăptarea era „robie epuizantă” și întregul ciclu al fertilității simboliza „înrobirea femeii față de specia omenească”.
Ea anatemiza în special sarcina pentru că „transforma o femeie într-o jucărie a naturii” și deplângea modul în care natura începe să introducă schimbări în corpul unei femei, fapt ce îi diminuează sau îi anulează „autonomia”. Femeia devine pur și simplu un recipient, în ochii lui Beauvoir, deoarece este „condamnată la continuitatea speciei”, ca să a adăpostească „parazitul” din interior. „Povara dureroasă a sarcinii” este jugul din care femeia trebuie să se elibereze (la fel, să scape de opresiunea burgheză a căsătoriei și a familiei). Căsătoria, scria ea, este o supraviețuire a unui „mod de viață mort”.
Beauvoir își dorea ca femeile să fie la fel de libere, din punct de vedere fizic, ca bărbații și, într-adevăr, și-a trăit propria viață în acest fel. Dar pentru a fi la fel de libere fizic ca bărbații, întregul aparat al „feminității” trebuie aruncat. Iar avortul era pentru femei unul dintre principalele mijloace de eliberare de servitutea care le-a fost pusă în cârcă de natură și aprobată de societate.
La început, cartea „Al doilea sex” a fost considerată șocantă, și mulți scriitori distinși, precum Albert Camus și François Mauriac, și – destul de interesant – Partidul Comunist Francez au criticat-o pentru că, după opinia lor, căuta să impună idei burghezo-boeme asupra familiilor muncitoare. (Partidul Comunist Francez era puțin cam ambivalent în ceea ce privește contracepția, deoarece credea că ea va duce la „căutarea plăcerii hedoniste”, mai degrabă decât la urmărirea idealurilor înalte proletare).
Însă douăzeci de ani mai târziu, ideile lui Simone de Beauvoir au fost luate drept bază pentru mișcările de eliberare ale femeilor din anii 1960, precum și pentru cărțile care au inundat tipografiile din acel deceniu, cum ar fi „Mistica feminină”, de Betty Friedan, „Femeia-eunuc”, de Germaine Greer, „Politica sexuală” de Kate Millett sau „Dialectica sexului ” de Shulamith Firestone. Multe dintre aceste tratate au fost considerate radicale la început, dar în decursul unui deceniu, au intrat în curentul gândirii sociale.
Dați-mi voie să fiu corectă și sinceră aici: desigur, am fost implicată în Mișcarea de eliberare a femeilor irlandeze și au existat, fără îndoială, schimbări legale și reforme sociale, cu o anumită întârziere.
Și unii dintre noi am simțit, așa cum poate i s-a întâmplat și lui Simone de Beauvoir, că mamele noastre, în generațiile anterioare, nu au avut întotdeauna oportunitățile pe care ar fi trebuit să le aibă. Regretata Nuala Fennell ((1935-2009) economist, parlamentar irlandez, lideră a Mișcării de eliberare a femeilor irlandeze, n.t.), și-a scris memoriile, întitulate „Femeia politică”, în care a apărut foarte evident acest portret al mamei sale: mama ei, încă în anii 1930, ducea o viață împlinită, interesantă și plăcută, ca femeie singură în Dublin – mergea la teatru, juca tenis, era liberă să facă ce dorea. Dar a ajuns să se simtă restricționată și chiar singură, atunci când s-a căsătorit cu garda sa, trebuind, ca o soție ce era, să se mute din loc în loc.
Cu toate acestea, dacă ne întoarcem rapid în zilele noastre, avem o imagine radicală în care adevărul și etica pot fi atât de distorsionate. În campania de abrogare a celui de-al 8-lea Amendament (din Constituția Irlandei, care punea pe picior de egalitate viața mamei însărcinate cu cea a copilului nenăscut, n.t.), aceste idei concepute într-adevărat de Simone de Beauvoir au fost în centrul polemicii feministe: în primul rând – primatul autonomiei și al „alegerii”. Fără nici o referire la responsabilitatea făcută de alegerile anterioare sau la orice considerente contextuale sociale sau etice. Natura nu are nici o importanță: femeile trebuie să aibă aceleași drepturi trupești ca și bărbații, fără nici o concesie făcută ideii că organismele bărbaților și ale femeilor sunt diferite. Ideea că fătul este un parazit a apărut repetat și în aceste polemici. Mai presus de toate, trebuia negată umanitatea nenăscutului, ca „autonomia” să fie perfectă.
Oare urăsc femeile maternitatea? În adevăr, aici cred că există o uriașă ambivalență. Când femeile vorbesc sincer și poate, așa cum spun francmasonii, „în lojă” (adică să nu fie citați), multe feministe sunt implicate profund emoțional în propria lor experiență de maternitate și dovedesc atașamentul și respectul lor, de asemenea – care crește odată cu vârsta –, față de propriile lor mame. Dar sentimentul atașamentului care se dezvoltă le ia adesea prin surprindere.
Naomi Wolf, feministă americană, a scris despre mersul ei la un examen de ecografie în timpul primei sale sarcini. Examen pe care l-a abordat cu atitudinea sa rațională obișnuită, la fel ca pe o procedură medicală de rutină. A privit cum tehnicianul îi arăta imaginea fetală pe ecran: i-a arătat o mână, un antebraț mic, un picioruș, o formă umană, iar apoi, ea a scris: „Când am văzut acea mână și acel picior, s-a întâmplat ceva irațional: orientarea mea de o viață a drepturilor materne asupra drepturilor fetale s-a tulburat. Unele voci din nucleul mai primitiv al creierului meu … au spus: Trebuie să protejezi cu orice preț acea mânuță: niciun rău nu poate veni asupra ei sau a proprietarului ei. Acea mânuță, acea mică semnătură umană, este mai importantă acum decât tine. Mesajul era fără echivoc.”
Rămâne deci o tensiune, o contradicție, între o afirmație feministă continuă de „autonomie” absolută și principiul lui Judith Butler că „genul” este doar un „construct social” – cu dovezi care reafirmă în sine că sarcina, nașterea și maternitatea sunt experiențe pozitive și plină de satisfacții, care, da, compromit autonomia, la fel ca în sentimentul instinctiv al lui Naomi Wolf față de această creatură mică.
Și, ca și în cazul lui Fred McConnell, tânăra din orașul nostru, care a trecut de la femeie la bărbat și a oprit apoi tranziția, pentru a deveni mamă, putem vedea și legea contestată și o anumită confuzie care rezultă din noțiunea că putem face orice alegere, care ne este pe plac când vine vorba de politica de gen.
Permiteți-mi să închei într-o notă pozitivă. Unul dintre candidații posibili la funcția de guvernator al Băncii Angliei este o femeie remarcabilă, numită Baroneasa Helena Morrissey. Helena Morrissey și-a construit o carieră de succes ca finanțist la Londra: este, de asemenea, și mamă a nouă copii! (După ce familia lor a început a se mări, soțul ei, Richard, a devenit tată care stă acasă – și care e și preot budist!) Baroneasa Helena are o atitudine entuziastă și voluntară față de Brexit: când ai nouă copii, a remarcat ea, înveți cum să ieși din haos. Dacă va fi numită, fără îndoială, va avea motive să se întâlnească cu președintele Comisiei Europene, Ursula von der Leyen. Frau von der Leyen este mama a șapte copii.
Simone de Beauvoir a afirmat că femeile „și-au sacrificat” autonomia, cariera și capacitatea lor de dezvoltare intelectuală, devenind mame. Este suficient să vorbim despre Helena Morrissey și Ursula von der Leyen, ca să afirmăm contrariul.
Traducere din l. engleză de Larisa Iftime
About Post Author
