In absenta unei culturi a vietii, cultura mortii se insinueaza in toate actele omului, camuflandu-i constiinta secatuita, ce se situeaza la limita eticului. In aceste conditii, eutanasia, inteleasa ca posibilitatea omului de a-si hotari in mod deliberat momentul si modalitatea mortii sale, de a-si alege o metoda, care nu numai ca ii accelereaza moartea, dar, pe cat posibil, il fereste de durere, ca si problema sinuciderii, capata tot mai multa legitimitate. Omul se simte indreptatit sa-si aleaga o „moarte mai buna”, socotind acest fapt ca un drept al sau. Modul nedureros, prin care vrea sa paraseasca lumea sa este considerat un mod de „a muri demn”. Cel mai adesea a fost invocat, ca argument, sentimentul de compasiune, relatia cu suferinta grea a unui bolnav. Mai presus de orice banuiala, omul cu constiinta secatuita doreste usurarea propriei suferinte.
In cultura teologica, sinuciderea a fost tratata, pornind de la invataturile Scripturii si ale Sfintilor Parinti. Astfel, Sfantul Augustin considera ca „cine se ucide pe sine este ca si cum ar ucide pe alt om”( Sfantul Augustin, De civitate Dei, cap.20). Sa intelegem, asadar ca omul, care-si ia singur zilele, nu este vinovat doar pentru lipsa de intelegere fata de sine, ci, mai mult, produce un atentat la adresa dreptatii, fundament al vietuirii umane. Sfantul Toma D’Aquino reaminteste invatatura Scripturii, aratand ca viata este un dar si nu un drept. Omul a primit-o nu ca pe o recunoastere a meritelor sale, ci prin hotarare libera a lui Dumnezeu. Pornind de la acest argument, Sfantul Toma ofera trei tipuri de ratiuni, care exclud sinuciderea din sfera omului. Orice fiinta, nascuta din iubire si cu iubire de sine, tinde sa supravietuiasca si sa-si largeasca existenta. De aceea, gestul de a accepta moartea vine impotriva naturii sale. Sinuciderea este indreptata impotriva naturii, impotriva dreptatii si impotriva caritatii. Persoana umana, pe de alta parte, se defineste si prin calitatea relatiilor sale cu comunitatea. Omul este creat ca o fiinta singulara, dar are datoria de a deveni, prin deschidere, o componenta a unei comunitati. Cel care se ucide pe sine face o nedreptate celor din jur. Reneaga, in felul acesta, raportul de justitie si de caritate fata de aproapele sau.
Pornind de la invatatura Scripturii, prin care viata este inteleasa ca un dar dumnezeiesc si nu ca un merit al omului, sinuciderea este inteleasa ca o uzurpare a dreptului „donatorului”, a lui Dumnezeu. Omul, in felul acesta, dovedeste nerecunoasterea stapanirii lui Dumnezeu. Omul a fost creat ca individ, iar umanitatea sa se exprima in relatie cu ceilalti. El este o parte a comunitatii careia ii apartine.
Dorinta de a inlocui „raul cel mare” al suferintei cu „cel mic” al mortii, nu are o motivatie valabila. In traditia filozofica si religioasa, moartea este considerata raul cel mai mare al acestei vieti. Omul cu credinta in Dumnezeu, sustinut de credinta si de adevarurile pe care si le asuma, intelege sa se realizeze pe sine, ca un proiect al lui Dumnezeu. Nu exista lege „naturala”, in afara de vointa care L-a creat. Dificultatile, suferintele vietii trebuie intelese ca o cale de izbavire.
Publicat in Dosar Provita Media nr. 19, iunie 2003
Eutanasia © Asociatia Provita Media
About Post Author
