Fragment din cartea „Prețul uman al mondializării”, scrisă de Michel Schooyans, profesor emerit la Universitatea catolică din Louvain, în colaborare cu   Annie-Marie Libert, volum în curs de apariție la Editura Provita Media. Monseniorul Michel Schooyans este profesor de filozofie politică, ideologii contemporane și etica politicilor demografice. Filozof și teolog, Michel Schooyans este membru al Academiei pontificale de Științe Sociale, membru al Academiei Pontificale pentru Viață și membru al Academiei mexicane de bioetică.  

Exaltarea individualismului

Din secolul al XVI-lea, numeroși autori continentali sau anglo-saxoni se angajează să facă procesul politic al lui Dumnezeu. Grotius (1583-1645) aprinde focul. Războaiele religiei, în care oamenii se omoară unii pe alții în numele lui Dumnezeu, arată foarte bine – potrivit lui – că referirea la Ființa Supremă este de natură să aprindă războaie și nu reușește să asigure pacea. Dumnezeu este, cel puțin, incomodant. Trebuie expulzat din viața publică și din relațiile internaționale. Ultimele se construiesc pe bază de pacte, inspirate din contractele comerciale. Anume la Grotius poate fi urmărită ideea modernă de consens.

Hobbes (1588-1679) procedează altfel, dar ajunge în final la concluzii asemănătoare. El estimează că omul este mai înainte de toate o ființă singulară, a cărei existență este pusă în pericol de semenii săi. Prin urmare, exaltarea individului uman se face, după cum va explica Feuerbach (1804-1872), cu prețul morții lui Dumnezeu. Indivizii umani au un drept fundamental: acela de a practica interogarea liberă, adică de a interpreta Scriptura așa cum o înțeleg ei. Primatul, deci, al rațiunii individuale. Totuși, această multitudine de lecturi este de natură de a genera violență. Violență între indivizi, mai întâi, cu toate formele de intoleranță. Violență între națiunile care se căsăpeau în numele lui Dumnezeu. Prin urmare, era necesar să se ia în considerare o singură religie, dar cine ar fi fost calificat să o garanteze?

Concluzia lui Hobbes se alătură celei a lui Grotius: exaltarea individului uman cere, cel puțin, punerea între paranteze a lui Dumnezeu. În absența acestei referințe fondatoare, relațiile între oameni și în special relațiile politice ar fi consensuale. Pentru a supraviețui în pace, oamenii ar trebui să renunțe, într-un prim contract, să facă dreptate. Ei ar fi de acord, atunci, să transfere această putere, pe care au înstrăinat-o în prealabil, dând-o în mâinile unui zeu muritor, Leviatan, instituit să spună ce este drept. Această gândire este, prin urmare, de două ori voluntaristă: ea este fondată pe renunțarea voluntară a indivizilor la autonomia lor. Ea stabilește, în mod paradoxal, un zeu muritor, al cărui voință suverană este singura sursă de legalitate și moralitate. La începutul secolului al XIX-lea, Feuerbach rezumă această tradiție, moștenirea căreia este:  afirmarea lui Dumnezeu împiedică afirmarea omului.

Raționalismul radical

În paralel cu această secularizare precoce, Dumnezeu nu încetează a fi vânat, la orizont, de științele naturii: Laplace a devenit celebru în ziua în care a decretat că „Dumnezeu este o ipoteză inutilă”, în lucrările sale de astronomie. Aforismul care i-a adus renumele, amintește de respingerea lui Dumnezeu, ce apare la autorii, care discreditează religia în numele „prejudecăților”. Rațiunea și numai rațiunea oferă cunoștințe superioare, adică decantate de toată „prejudecata” religioasă: raționalismul radical este chipul modern al gnozei. Această incriminare a religiei a apărut în Franța, începând cu Pierre Bayle, ca să se afirme într-o bună zi la Voltaire și la enciclopediști. În secolul al XVIII-lea, Hume este marele inspirator și se cunoaște influența sa asupra lui Kant. Această critică, ce abundă în preveniri, a subminat garanția acordată de religie moralei naturale.

Pe scurt, în numele egalității tuturor indivizilor, fiecare aplică rațiunea sa, anunțând adevărul care îi convine. Conștiința sa definește normele de conduită după bunul plac. Hedonismul pregătit de Renașterea italiană și vulgarizat de Gassendi, va fi înghițit pe nemestecate de cercurile impregnate de raționalismul individualist cu fațete multiple.

Acest individualism implică negarea înclinației firești a omului către sociabilitate. Rezultă că după propovăduirea autonomiei duale a rațiunii și a conștiinței subiective, prinde contur, în mod inevitabil, o critică a instituției naturale a căsătoriei, prima comunitate solidară, a maternității și familiei. Egalitatea celor doi indivizi, a bărbatului și a femeii, este afirmată, dar cu prețul unui echivoc, deoarece această egalitate ignoră respectul pentru diferența lor.

Reducția hedonistă a sexualității

În același timp, se formează o concepție radical individualistă a sexualității.  Una dintre expresiile cele mai grotești este oferită de Sade. Va trebui să-l așteptăm pe Freud ca să ne dea o expresie scientistă. Sexualitatea a fost recuperată de individ. Ea este redusă la o căutare a plăcerilor individuale. Nu contează că această plăcere se găsește într-o relație hetero- sau homosexuală. Dimensiunea oblativității, a sacrificiului de sine este dezactivată. Femeia, în special, fie devine obiectul instrumentalizării, fie este schimbată, dacă plăcerea nu mai e satisfăcută, fie obiect de procurare a plăcerilor, care poate fi refuzat, dacă nu-ți convine.

Toate curentele individualiste converg aici asupra unuia și aceluiași termen: înghețarea dimensiunii sacrificiului de sine, esențială în dragostea umană. Căutarea pătimașă a plăcerii izgonește chiar posibilitatea de a iubi cu angajament față de fidelitate și deschidere la fertilitate. Căci sub influența curentelor individualiste, fidelitatea se află mereu în suspans, deoarece este supusă capriciilor unei dorințe schimbătoare individuale.  Sub aceeași influență, fertilitatea este subordonată plăcerii care se așteaptă de la un eventual copil, sau este subordonată piedicii pe care acest copil o va pune plăcerii mele.

Astfel, individualismul filozofic apare ca o cauză principală a reducției hedoniste a sexualității umane. Această reducție antrenează nu doar scăderea fertilității, ci, de asemenea, negarea sociabilității naturale a omului. Această reducție deschide, prin urmare, larg, calea distrugerii familiei. Ramura marxistă a curentului socialist va lucra cu multă abnegație la această ultimă întreprindere.

Socialismul, proprietatea și familia

Moștenirea lui Marx, așa cum e prezentată de Engels, alimentează, de asemenea, o critică radicală a familiei, ale cărei repercusiuni au lovit din plin tinerii de azi. Pentru colaboratorul lui Marx, familia monogamă are un rol economic inadmisibil. Motivul său de a exista este voința bărbatului, adică a soțului, de a concentra cât mai multă bogăție posibil, în sfera privată a familiei, și de a transmite acea bogăție, prin moștenire, copiilor. Potrivit lui Engels, familia monogamă este, prin urmare, în serviciul proprietății private, iar femeia – în acest caz, soția – este în serviciul soțului său și a copiilor lor.

Plecând de la aceste premize, două corolare sunt dezvoltate de marxism. Primul: familia monogamă este locul opresiunii femeii de către bărbat. Pentru a elibera femeia-soție, trebuie distrusă familia monogamă. Astfel, eliberată, femeia va putea participa la producția economică.

Al doilea corolar: această distrugere a familiei monogame și „eliberarea” femeii, care se presupune că va avea loc, nu poate fi realizată decât în măsura în care mijloacele de producție au fost socializate – ceea ce necesită o revoluție, culturală sau de alt tip. În mișcarea lui Gramsci (1891-1937), intelectualii vor deveni actorii acelei noi revoluții culturale. Ideologia pe care o vor dezvolta va permite încoronarea unei noi paradigme, a unui nou model de acțiune. Toate componentele acestei noi paradigme vor trebui să conveargă spre același scop: apariția unei noi ere.

Iubirea despărțită de sexualitate

Cele două curente ideologice moderne pe care le-am evocat, individualismul liberal și socialismul marxist, prezintă prin urmare, ambele, două caracteristici comune. Ele sacrifică individul pe altarul eficacității și utilității economice. Ambele se opun familiei monogame. Este, prin urmare, negată practic originalitatea femeii și specificitatea rolului său în societate. Cele două curente denigrează căsătoria, familia care provine de aici și maternitatea. Ambele sunt ostile, în consecință, natalității. Astăzi, aceste două curente își conjugă inevitabil efectele: liberalismul, exaltând lupta competitivă într-o lume transformată în arenă economică; marxismul, erodând, puțin câte puțin, proprietatea privată și instalând în locul ei o socializare generalizată a mijloacelor de producție. Vom remarca și faptul că, sub masca globalizării, această socializare e pe cale de a fi instaurată.

În acest fel, se conturează două constatări importante. Complicitatea ideologică a curentului individualist și a curentului socialist marxist a contribuit puternic la secularizarea și la descreștinizarea începută în epoca modernă. Temele acestor două curente au fost cu siguranță vulgarizate și instituționalizate de către organizațiile laice. Dar ele au fost, de asemenea, incorporate de sectoare întregi din lumea creștină. Prin aceasta se explică, fără îndoială, în mare parte că scăderea fertilității este perceptibilă peste tot în societățile cu tradiție creștină.

Astfel, conjuncția individualismului radical, întărită de liberalismul economic, cu socialismul marxist, apare ca principala sursă modernă a celei mai mari nenorociri cunoscute în lumea de astăzi: despărțirea iubirii de sexualitate. Toate ideologiile anti-viață și anti-familie, care înfloresc azi, sunt subproduse directe ale antropologiei individualiste și ale criticii socio-marxiste a familiei.

Separarea celor două scopuri ale căsătoriei este miezul noii paradigme, aceea a sănătății reproductive. Enciclica Humanae vitae a Papei Paul al VI-lea (1897-1978) a subliniat această chestiune fundamentală. Ea nu putea decât să fie respinsă de oamenii, creștini sau  nu, care au aderat la această „nouă paradigmă”.

 

Leave a Reply