Opinie de Bernard Mitjavile, Sursa: Agoravox.fr

Răul unei anumite psihologii și a unei anumite sociologii, devenite populare, a fost rareori evaluat în societățile occidentale. O evaluare în acest sens a deceniilor trecute, după anii celui de-al Doilea Război Mondial, ne oferă un istoric deloc pozitiv.

Pseudo-știința psihanalizei freudiene

Psihologia este o abordare științifică a sănătății mintale și, prin urmare, neutră în ceea ce privește valorile morale. În general, un psihiatru sau un psihanalist crede că pentru a vindeca pacienții nu trebuie să facă judecăți morale sau să facă referire la valori absolute, ci să asculte oamenii, care își definesc propriile valori.

Această abordare psihologică se dorește a fi științifică de la Freud și de la crearea psihanalizei încoace, dar important este să observăm, printre altele, apropo de acest caracter științific, că de fiecare dată când fondatorul psihanalizei, Sigmund Freud, a intrat pe domeniul istoriei sau al antropologiei, teoriile sale au fost în mare parte respinse de către oamenii de știință din aceste zone.

Astfel, ideea uciderii tatălui ca origine a civilizației reprimate în „Totem și tabu” este în mare parte respinsă de antropologi. Teoria susținută în „Moise și religia monoteistă”, a unui Moise egiptean măcelărit de evrei în deșertul Sinai, care va fi reprodus, astfel, „uciderea tatălui”, este încă pe scară largă criticată de cercetători biblici și istorici.

În ceea ce privește afirmația sa din una dintre ultimele sale lucrări, „Viitorul unei iluzii” că „religia este nevroza obsesivă a umanității”, nu reflectă decât prejudecățile sale atee și anti-religioase, iar dacă amintim de Karl Marx aici, acesta declara că religia este opiu pentru popor. Acest lucru ar trebui să ne determine să analizăm critic teoriile sale și folosirea lor sub umbrela științei.

O concepție centrală freudiană, cum ar fi complexul Oedip, nu a fost doar respinsă ca având prea puțin de-a face cu mitul grec al lui Oedip (pentru Freud, mitul lui Oedip spune povestea fiului care își ucide tatăl, în timp ce la greci este invers, Laïos ordonă uciderea primului său născut ca să scape de blestemul, care i-ar fi prezis să fie ucis de acesta) și nu are prea multă valoare științifică, ci, mai grav, este respinsă pentru că a servit la acoperirea sau negarea cazurilor de abuz sexual și pedofilie la origine.

De fapt, Freud a trecut brutal, fără o justificare științifică reală, de la teoria seducției unui copil de către un adult, aflată la originea multor nevroze, la teza că scenele de seducție în copilărie evocate de pacienții săi au fost doar fantezii legate de dorințele incestuoase ale copilului. Totuși, Freud recunoaște într-o scrisoare, adresată lui Wilhelm Fliess, că fratele său însuși a fost abuzat sexual de tatăl lor, pe care l-a descris ca fiind pervers, precum „unele dintre surorile mele mai mici”, ce a fost cauza isteriei lui.

Această teză a complexului Oedip va avea un succes fenomenal asupra psihologiei populare din Vest și va fi repetată mai târziu de pedofilii, care au început să vorbească despre nevoia de a-și elibera sexualitatea infantilă. Acest lucru a permis eliminarea în mare măsură a responsabilității adulților în geneza tulburărilor psihice.

Ideea freudiană a unui inconștient ca fiind în esență sediul libidoului reprimat și toate fanteziile pe care le creează ne conduce să considerăm omul ca un animal în timpul rutului care posedă imaginație. Această idee a fost respinsă de către discipolul principal al lui Freud, Carl Gustav Jung, care vedea în inconștient sediul arhetipurilor, a imaginilor primordiale de la originea miturilor și religiilor majore. Relațiile dintre Freud și Jung sunt binecunoscute și, citind diversele schimburi de scrisori, ni se creează impresia unui lider al unui cult, care își simte puterea amenințată de un discipol, decât un schimb de păreri  între oameni de știință cu privire la natura inconștientului.

Revoluția sexuală

Această concepție despre inconștient se regăsește în conceptul de „revoluție sexuală”. Wilhelm Reich, autor al cărții „Revoluția sexuală”, a făcut populară ideea că moralitatea sexuală era un mijloc folosit de burghezie pentru a-și impune dominația. Reich, această glorie a psihanalizei,  și-a sfârșit  viața în închisoare, condamnat după acte sexuale cu minori. Acest amestec de marxism și psihanaliză a fost preluat și modificat de Herbert Marcuse ( „Eros și civilizație”, „Omul unidimensional”) și de generația din 1968, printre care și Daniel Cohn-Bendit, autor de amintiri despre educația copiilor frizând pedofilia, în orașul său din Germania. Cazul său nu a fost unul izolat, mai mulți dintre tovarășii săi din Partidul Verzilor (Grünen) fiind atinși de scandaluri de pedofilie.

Cohn-Bendit și-a cerut scuze, invocând spiritul epocii și, într-adevăr, am asistat în perioada 1970 și până în 2000 la un sprijini enorm acordat pedofililor în mass-media și în cercurile academice, oameni ca Gabriel Matzneff sau Tony Duvert, fiind lăudați de Libération, Le Monde etc. Pedofilia este adesea analizată superficial, ca fiind pur și simplu o chestiune de consimțământ sexual, ca și când acest act pierde toată gravitatea sa în ziua în care un adolescent  devine „major din punct de vedere sexual” (în prezent, la 15 ani). Potrivit lui Tony Duvert, „nu există decât o singură cale de a descoperi sexualitatea cuiva, mare sau mic, cea de a intra în relații sexuale cu acesta”. Acest autor care a primit, printre altele, Premiul Médicis, s-a bazat pe teoriile lui S. Freud asupra sexualității copiilor, pentru a-și justifica activitățile pederaste. El a susținut în cartea sa „Sexul bun ilustrat” o „eliberare sexuală” a copiilor prin pedofilie, sexualitatea copiilor, potrivit lui, fiind oprimată de societate.

Atunci când pornografia de masă a început să se dezvolte din anii 1970, cercurile psihologilor au subestimat în mare măsură sau au ignorat în totalitate efectele sale dăunătoare și implicațiile ei în criminalitatea sexuală. Dimpotrivă, potrivit unui punct de vedere întotdeauna zis „științific”, se vorbește despre efectul de „catharsis”, pe care l-ar putea avea pornografia în prevenirea oamenilor de a trece la acte, având un efect de defulare. În primul rând, a fost nevoie de raportul unei comisii a Congresului din SUA (Comisia Meese) de a spulbera așa-numitele teorii științifice. Comisia Congresului, bazată pe numeroase rapoarte ale poliției, a arătat că, în marea majoritate a cazurilor de crime sexuale și pedofilie, infractorii au recurs la un consum intens de pornografie.

Apoi, în timpul afacerii Dutroux, ca în diverse cazuri de crime sexuale în Franța, s-au putut vedea legăturile dintre producție și consum de casete cu pedofili și trecerea la acțiune, legături pe care le putem sesiza prin simpla navigare pe internet, unde sunt propuse cele mai violente forme de pornografie și pedofilie. Pentru că mulți oameni cred că pornografia este nocivă, atunci când producătorii industriei porno încearcă să apere această idee, devine limpede că este vorba despre apărarea pieței și a intereselor lor comerciale. Fără îndoială, multe crime ar fi putut fi prevenite dacă mediul psihologilor ar fi fost mai clar cu privire la acest lucru și nu ar fi dat suport științific teoriilor nefondate. Precum spunea cu bun simț un martor din Comisia Meese, un comerciant de bere sau țigări cunoaște impactul pe care îl poate avea un spot publicitar de un minut pentru produsele sale, și atunci cum ar putea ignora un comerciant de casete video impactul unei casete pornografice de 60 de minute?

Un ultim punct privind abordarea psihologică ce face să treacă în prim-plan corpul sau chimia creierului în detrimentul spiritului și luarea în considerare a cauzelor profunde a bolilor mentale, este faptul că, în psihiatrie, s-a ajuns la o medicalizare scandaloasă, ale căror rezultate sunt departe de a fi concludente. În Franța, unde consumul de antidepresive pe cap de locuitor este unul dintre cele mai mari din lume, există o rata a suicidului, în special în rândul tinerilor, care ne pune, de asemenea, în fruntea națiunilor.

Desigur, sinuciderea are multe cauze, dar Administrația americană pentru Medicamente și Alimentație (FDA) a avertizat împotriva efectelor de stimulare la acțiune ale mai multor medicamente psihiatrice, cum ar fi Prozac, un antidepresiv distribuit pe scară largă în Franța, din anii ’90, numit demult „pilula fericirii”.

În general, această psihologie populară a dus la o noțiune de deresponsabilizare generală. Începând cu anii de după al Doilea Război Mondial, s-a explicat că, dacă tinerii delincvenți comit acte violente, cauza provine din familia lor sau din mediul social și nu din faptul că s-au comportat iresponsabil, acționând prost.

Însuși termenul de educație implică, din punct de vedere etimologic, o ierarhie între cel care educă și cel care este educat. Textele Sfinte creștine, Cartea egipteană a morților, precum și confucianismul și alte scrieri din vechime insistă asupra respectului pentru cei mai în vârstă, precum „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta”, ca în cele Zece Porunci biblice. Găsim această ierarhie în artele marțiale, între maestru și ucenicii săi.

Această abordare a fost pusă la îndoială de mai mulți psihologi, care au văzut-o ca un „autoritarism” sau ca aplicarea unor tradiții rigide, fără a înțelege adevărata motivație a respectului pentru vârstnici. E vorba de a permite transmiterea valorilor pentru a permite civilizațiilor să avanseze.

Dar efectele acestei respingeri a autorității, începând cu autoritatea parentală, sunt departe de a fi pozitive: diverse studii arată o legătură clară între delincvența juvenilă și absența reperelor din cauza colapsului autorității părintești, în special în familiile monoparentale (a se vedea, printre altele, „La violence des jeunes ” (Gallimard) al lui Philippe Chaillou, fost judecător pentru copii, actualmente consilier la Curtea de Apel din Paris).

Cum să învățăm o sexualitate responsabilă, ca să folosim o expresie a Papei Ioan Paul al II-lea, cum să învățăm responsabilitatea vizavi de acțiunile și cuvintele noastre despre dragoste, dacă trebuie mai presus de toate să nu ne culpabilizăm pentru că este rău pentru sănătatea noastră mentală și dacă „educația sexuală” furnizată în contextul educației naționale se reduce la tehnici de contracepție-avort-protecție și la o formă de încurajare a relațiilor sexuale precoce în afara căsătoriei? Această „educație” subminează autoritatea părinților care au valori religioase sau cel puțin umaniste, și contribuie la dezvoltarea violenței sexuale în rândul adolescenților foarte tineri, care au fost hrăniți cu pornografie.

Sociologie

– Studiul culturilor și societăților a dus la relativizarea valorii moralei și religiilor care stau la baza acestor culturi. Din respect pentru toate culturile, în special idee promovată de UNESCO în anii 1970-1980, nu trebuie să se emită nici un fel de judecată cu privire la practicile culturale dintr-o anume țară, ar trebui să considerăm poligamia la fel de valoroasă ca monogamia, că modul în care sunt tratate femeile în Afganistan este la fel de valoros ca educația tinerelor fete din Europa, că totul merită acceptat și că diferențele trebuie respectate.

Acest lucru a dus la negarea existenței unor valori universale, obiective. Sunteți heterosexual, acest lucru corespunde unui model, unei alegeri, ești „homofob”, ești criticabil din punct de vedere moral. Dacă ești bigam, asta e treaba ta, dacă ești poligam, cu atât mai bine pentru tine, e vorba de diverse opțiuni culturale. Desigur, în acest joc întotdeauna realizăm prea târziu că am mers prea departe. De exemplu, asociațiile de bărbați și băieți (Manba) din Statele Unite au solicitat de mult timp recunoașterea dreptului la pedofilie. Sunteți  pedofil, este o alegere care vă privește, spun acești mari apărători ai libertăților individuale, singura problemă este că ea are consecințe dezastruoase pentru copiii pe care spuneți că-i iubiți. În Franța, aceleași cercuri au condus la reducerea în anii 1980 a consimțământului homosexual de la 18 la 15 ani, expunând numeroși adolescenți la avansurile pedofililor fără posibilitatea unei urmăriri penale.

Există o diferență uriașă între a spune că valorile universale sunt greu de cunoscut, că trebuie adesea să punem la îndoială concepția despre bine și rău, să nuanțăm și, pe de altă parte, să negăm însăși posibilitatea existenței acestor valori. A doua atitudine ruinează baza oricărui sistem educațional, care dorește să iasă din tribalism și să afirme universalitatea naturii umane.

Rezultate

  • De la dezvoltarea ideilor sau concepțiilor din psihologie sau sociologie în mediul școlar și în societate (psihosociologie etc.) în anii 1960, s-a înregistrat o creștere constantă a violurilor, a actelor violente în școli, a atitudinilor de revoltă față de sistemul școlar, a consumului de droguri și a sinuciderilor. Ne-am fi putut aștepta la niște întrebări legate de pedagogie, mai ales din partea oamenilor care își petrec timpul chestionând valorile altora, dar nu e cazul, prea multe interese fiind probabil în joc.
    • La nivel pur educativ, respingerea valorilor universale clatină posibilitatea unei bune transmiteri a culturii occidentale, care, mai mult sau mai puțin, de la Renaștere, încearcă să apere un concept universal al omului.
    • Allan Bloom, de la American University, explică în „The Closing of the American Mind” că vulgarizarea ideilor lui Max Weber și Nietzsche peste Atlantic a dus la o abordare sociologică de respingere a valorilor universale. În consecință, tot ce trebuie transmis nu este decât apărarea toleranței, a anti-rasismului, a ideilor de genul „fiecare cu valorile lui”, ceea ce face imposibilă o adevărată educație, ce face de asemenea imposibilă o înțelegere reală a marilor texte din trecut. Ne vom întreba dacă Voltaire sau St. Louis erau antisemiți, dacă G. Washington era rasist pentru că avea sclavi, toate acestea fără o perspectivă istorică și fără să reținem absolut nimic.

Care sunt alternativele?

Există totuși alternative la abordările pseudo-științifice la modă în domeniul științelor umaniste și un exemplu este importanța structurii familiale. Psihologia și sociologia nu ar trebui să aibă un rol subversiv pentru familie, deoarece cele mai recente studii din domeniul științelor umaniste demonstrează importanța valorilor familiei pentru dezvoltarea copiilor și socializarea lor viitoare.

În psihologie

  • Ideile lui S. Freud despre rolul religiei ca represiune a libidoului, pentru întemeierea civilizației, idei preluate de Marcuse sau de freudo-marxiști, au fost puse la îndoială pe scară largă, în parte, sub efectul punerii la îndoială a marxismului.
  • În timp ce Freud a avut tendința de a reduce problemele psihologice umane la relațiile dintre copii, tată, mamă și complexul său Oedip, astăzi, influența strămoșilor asupra unui individ, asupra mai multor generații, ca să nu mai vorbim de cultura în care el trăiește, este din ce în ce mai mult recunoscută de ceea ce se numește psihologie transgenerațională sau psiho-genealogie. Cu etno-psihologia, ajungem să recunoaștem influența esențială a culturii asupra psihologiei individuale. Pe scurt, psihanaliștii redescoperă fapte cunoscute cu mult înainte de apariția psihanalizei, rolul strămoșilor și culturii, care pune la îndoială doctrina freudiană și pretențiile sale științifice.
  • Încă pe când trăia Freud, Carl G. Jung i-a contestat opiniile și a demolat sistemul freudian, afirmând că problemele majorității pacienților săi proveneau dintr-o viață insuficient de religioasă. Astfel, ideea că Dumnezeu este o proiecție a tatălui este demolată de Jung, pentru care imaginea tatălui pentru copil nu este decât o manifestare imperfectă a arhetipului divin, care îl precedă și merge dincolo de individ, aparținând patrimoniului psihic al umanității.
  • Viktor Frankl, un alt discipol austriac al lui Freud, s-a întors împotriva maestrului său, după ce a trecut printr-un lagăr de concentrare nazist, timp în care a observat că cei mai apți de a supraviețui erau oamenii motivați de credința că viața lor avea un sens. Luând antiteza aspectului anti-religios al teoriilor freudiene, fondatorul logoterapiei explică faptul că o nevroză individuală ar putea fi expresia unei religii respinse. Potrivit lui Frankl, anume sentimentul lipsei sensului în viață se află la baza multor boli psihologice, la baza depresiei și a altor boli, și nu suprimarea libidoului.
  • Filozoful creștin Maurice Clavel, reluând într-un fel ideile lui Frankl, a explicat în cărțile sale („Ce que je crois”, „Dieu est Dieu”, „Nom de Dieu” etc.), că multe boli psihologice reflectă o căutare frustrată a lui Dumnezeu, că conceptele de refulare, de sublimare a pulsinii sexuale reprezintă o explicație rudimentară a abordării religioase, de fapt, în multe cazuri „omul îl refulează pe Dumnezeu” contrar ceea ce a afirmat o întreagă generație de psihologi, pentru care căutarea religioasă este adesea expresia unui libido reprimat.
  • Erich Fromm, unul dintre conducătorii Școlii de la Frankfurt, în cartea sa „L’art d’aimer ”, a respins abordarea lui Freud de a reduce dragostea la libidoul sexual și a arătat că nevoia de învățare de a iubi a fost fundamentală pentru formarea indivizilor capabili să înființeze familii și o societate armonioasă. Citându-l pe Paracelsus, el leagă iubirea de cunoaștere „Cel care nu cunoaște nimic, nu iubește nimic, dar unul care înțelege, iubește”. El explică faptul că dragostea nu este accesibilă oricui, ci depinde de nivelul nostru de maturitate. Dragostea necesită cunoștințe și efort. Trebuie să învățăm dragostea. E un concept opus „iubirii la prima vedere”, un clișeu răspândit pe larg, începând cu secolul al XIX-lea în literatură, mai apoi în cinematografie și televiziune.
  • Eric Berne, fondatorul analizei tranzacționale, subliniază importanța adevăratelor relații părinte-copil pentru a ajunge la adultul realizat, ale cărui relații cu alte persoane nu sunt afectate de sechelele unui părinte dominator, abuziv sau absent sau ale copilului rebel sau supus.
  • Psihologul american Scott Peck („Les gens du mensonge ”și „Le chemin le moins parcouru”) a evidențiat două idei principale: 1) problema psihanalizei este de a ignora realitatea răului, 2 ) cele mai multe probleme psihologice provin din refuzul de a accepta o anumită suferință, care, în cele din urmă, pe căi ocolite, conduce chiar la o suferință mai mare, creează nevroze. Aceasta atinge un aspect important al educației: a educa nu este ușor, cere un efort, poate dureros, într-o societate în căutare de plăcere, de ușurință.
  • „Psihologia reală” din Statele Unite este o abordare ce încearcă să pună tot mai mulți oameni în fața responsabilităților lor, fără a se întoarce mereu la trecutul lor, la complexul lor Oedip sau la visele lor. Rezultatele acestei psihoterapii prin realitate, care înseamnă sesiuni de re-educare pentru tineri infractori sau dependenți de droguri în psihoterapie de grup, centrate pe rezolvarea conflictelor, pregătirea pentru situații concrete, cu care se vor confrunta pacienții sunt mult mai convingătoare decât sesiunile de psihoterapie clasică.
  • Feministele înseși se întorc împotriva lui Reich, denunțând teoriile sale despre revoluția sexuală, o abordare reducționistă și masculină a actului sexual și susțin o abordare diferită a iubirii (vezi Betty Friedan „Mistica feminină”).
  • Problema familiilor monoparentale, fără tată, este subliniată, iar o asociație ca SOS Papas pune sub semnul întrebării modul în care, în majoritatea proceselor de divorț, custodia copilului se acordă mamei cu drepturi de vizitare foarte limitate pentru tați. „Cu cât relația mamă-fiu va fi unică și îndelungată, cu atât reacția bărbatului adult împotriva femeilor va fi violentă”, scrie sociologul Christiane Olivier, care nu ezită să facă o legătură între familiile monoparentale și creșterea violurilor în rândul adulților tineri.

În sociologie

  • Sociologul Christian Jelen, în studiul imigranților din Franța („La famille, secret de l’intégration”, Robert Laffont) a comparat evoluția imigranților vietnamezi, chinezi și africani în Franța. Când au ajuns în Franța, aceste grupuri se aflau într-o situație economică foarte dificilă. Mulți imigranți asiatici au scăpat de gulagurile cambodgiene și vietnameze fără un ban în buzunar. Primele valuri de imigranți africani datează din anii 1950 și 1960, când imigranții erau chemați de către industriașii francezi, care căutau forță de muncă ieftină în această perioadă de creștere rapidă. Familiile lor i-au urmat.

De-a lungul anilor, Jelen observă o diferență crescândă între gradul de integrare a acestor două grupuri. Copiii asiatici se adaptează bine la sistemul școlar francez, rata criminalității în cartierele cu rate ridicate de asiatici în regiunea Paris este mai mică decât media, în timp ce pentru imigranții africani, situația e opusă.

Jelen explică motivul acestei diferențe în structura familială a acestor două comunități, asiaticii și-au păstrat valorile lor confucianiste orientate către educație, în timp ce familiile africane nu au suportat într-adevăr șocul cultural al imigrației. În acest context, familiile poligame reprezintă un handicap foarte greu pentru educația copiilor și integrarea lor în societate, spune Jelen.

  • Emmanuel Todd și studiul său despre structurile familiale („La Troisième Planète”, Editura Seuil) prezintă legături dintre diferitele tipuri de structură familială și mediul economic, politic sau cultural. Studiile lui Todd contrazic opinia comună conform căreia educația și dezvoltarea depind în esență de structurile economice sau sociale. Potrivit lui Todd, anume tipul de familie și nu mediul socio-economic sau chiar religia este cel mai important factor în definirea unei culturi sau a unei societăți. În studiul său, el arată că diferențele în structura familiei nu coincid cu diferențele rasiale. În ceea ce privește „libertatea sexuală”, Todd scrie că în țările cu un tip autoritar de familie „revoluția sexuală” duce la „Minunata lume nouă” a lui Aldous Huxley și, în general, „eliberarea sexuală” conduce la un rol mai puternic al statului și o influență asupra familiilor.
  • Desigur, dacă o familie trăiește într-o stare de sărăcie extremă, este foarte dificil să educi adecvat copiii. Dar unele culturi creează sărăcie, în timp ce altele sunt surse de dezvoltare economică. Multe studii efectuate de UNESCO și ONU arată relația dintre structura familiei și, în special, rolul femeilor în dezvoltarea economică. Printre altele, studiile din India arată că eforturile de alfabetizare progresează mult mai bine în statele indiene, unde femeile joacă în mod tradițional un rol mai important în familie, precum Kerala și Tamilnadu.

Concluzie rapidă

Omul are o natură dublă spirit-corp. Educația trebuie să corespundă acestei naturi duble a omului, educația moral-filosofică și tehnico-științifică, dar mai presus de toate, omul trebuie să învețe să-și iubească și să-și dezvolte capacitatea de a intra în relație cu ceilalți. Trebuie să ne opunem unui relativism generalizat, reafirmând valorile absolute, care trimit la patrimoniul grecesc (binele, adevărul, frumosul).

  • Această educație fundamentală a inimii, a caracterului se face în principal în familie. Nu există nici un substitut pentru familie, nici educația națională, nici educatorii temporari, nici alții nu o pot înlocui.
    • În ceea ce privește educația națională, ea trebuie să promoveze cooperarea eficientă dintre părinți și profesori și nu o relație în care părinții nu au dreptul de a critica metoda de predare sau conținutul cursului sau de a evalua cadrele didactice.
    • Dacă vrem să îmbunătățim situația educației, trebuie să facem o evaluare fără compromisuri a impactului psihologiei și sociologiei. Nu este vorba despre respingerea acestor științe umaniste, ci despre respingerea unei abordări pseudo-științifice, care urmărește mai ales să submineze moștenirea iudeo-creștină a Occidentului.
    • În concluzie, nu este, desigur, vorba de a pune toate abordările psihologice sau sociologice în aceeași oală. Există mai multe piste pentru psihologia non-materialistă și sociologia care iau în considerare valorile universale. Trebuie să se meargă înainte în această direcție.

Leave a Reply