Natura embrionului uman față în față cu legislația

Grégor Puppinck, sursa: Genethique.org, 29 noiembrie 2016

În legislațiile naționale și europene, definiția naturii embrionului uman ridică o serie de provocări inegal subliniate. Genethique.org publică analiza lui Gregor Puppinck, doctor în drept și director al Centrului European pentru Drept și Justiție (European Centre for Law and Justice/ECLJ).

Legile naționale se pronunță în mod diferit cu privire la natura embrionului uman, astfel încât o femeie gravidă care călătorește în Europa, poartă în ea, fie o ființă umană, subiect de drept, fie un „lucru“ nedefinit, în funcție de granița pe care o trece. La aceasta, având în vedere complexitatea naturii duble a embrionului (biologică și morală), se adaugă cea a distincțiilor juridice. În ceea ce privește embrionul uman și fătul, legea distinge între persoană umană și persoană juridică, precum distinge între protecția juridică, în special a dreptului la viață, a calității de persoană juridică. S-ar putea crede că fiecare ființă umană este o persoană juridică și se bucură imediat de dreptul la viață. Dar nu este așa, dimpotrivă. O persoană poate beneficia de protecție juridică fără a fi recunoscută în mod necesar ca persoană juridică. Acesta a fost cazul anterior al sclavilor, iar astăzi al embrionilor umani, care, de exemplu, în dreptul italian, sunt calificați ca subiecți fără a fi recunoscuți ca persoane. Relația dintre aceste concepte strâns legate a fost distorsionată pentru a face loc avortului. Aceasta, totuși, presupune o tendință de a nu recunoaște embrionul ca persoană umană și juridică, ci ca un obiect sau o ființă, aparținând speciei umane, o etapă de dezvoltare biologică a unei persoane, partajând, ca atare, demnitatea umană. Cu alte cuvinte, embrionul, ca în cazul unui cadavru, nu este în întregime o persoană, dar merită ceva respect uman, evaluat în funcție de voința politică a momentului.

Absența unui acord european privind natura embrionului
Convenția Consiliului Europei privind biomedicina vizează cercetarea pe embrioni și protejează „orice persoană”, fără a preciza de bunăvoie dacă embrionii sunt persoane. Convenția folosește, de asemenea, termenul „ființă umană” în declararea necesității de a proteja ființa umană în demnitatea și identitatea sa. În acest punct, statele au specificat că: „S-a constatat că este un principiu general acceptat că demnitatea umană și identitatea speciei umane trebuie să fie respectate de la începutul vieții”. Este o frază eliptică, în mod voit.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) într-o decizie în cazul Brüstle/Greenpeace în 2011, a trebuit să definească embrionul în sensul Directivei, care interzice practicile de brevetare, ce implică distrugerea de embrioni. Această instanță a considerat că noțiunea de embrion uman trebuie să fie înțeleasă în sens mai larg, decât cele ale organismelor celulare, care beneficiază de protecția legală acordată în conformitate cu respectarea demnității umane, deoarece au capacitatea de a declanșa procesul de dezvoltare a unei ființe umane. Acest lucru previne brevetarea unor metode ce implică distrugerea embrionilor, nu în numele dreptului la viață, sau pentru că embrionii ar fi oameni, ci pentru că ei fac parte din omenire și, prin urmare, posedă demnitate.

În ceea ce privește Curtea Europeană a Drepturilor Omului, aceasta consideră că nu există un consens european, nu numai cu privire la definiția legală (ceea ce este adevărat), dar, de asemenea, și științifică (ceea ce este fals) a „începutului vieții”, dar putem totuși „să găsim un numitor comun al statelor în ceea ce privește apartenența (embrionilor) la specia umană”. Curtea adaugă că anume „potențialul acestei ființe și capacitatea sa de a deveni o persoană trebuie protejate în numele demnității umane”. Prin urmare, Curtea a considerat că „punctul de plecare al dreptului la viață este la latitudinea statelor, astfel încât este imposibil să se răspundă la întrebarea dacă copilul nenăscut este o «persoană», în sensul Convenției”. Cu toate acestea, Curtea nu exclude faptul că embrionul poate fi o ființă: ea a refuzat întotdeauna să spună că embrionul nu este o persoană, iar Convenția europeană a drepturilor omului păstrează tăcere asupra „limitelor temporale ale dreptului la viață”, astfel încât un stat poate „alege la fel de legitim să considere copilul nenăscut drept persoană și să-i protejeze viața, cât și să adopte o viziune opusă”. (A se vedea Vo c. France, 8 iulie 2004, și A. B. et C. c. Irlande, 16 decembrie 2010).

Referindu-se la determinarea calității embrionului de către autoritățile naționale, Curtea de la Strasbourg consideră că această chestiune este de natură politică și nu de natură juridică. Dar politica nu are o poziție mai bună decât dreptul de a spune ce este embrionul uman. În 1979, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a recunoscut „drepturile fiecărui copil la viață din momentul concepției sale”. În 2008, aceeași adunare a promovat avortul. Adunările legislative și jurisdicțiile sunt mai mult locuri de confruntare a puterii decât instanțe ale adevărului și justiției.

Dacă noi, ființele umane, ne îndoim de noi și ignorăm ceea ce constituie natura noastră umană, dorința de putere pusă la lucru în legislația pozitivistă nu poate decât să exploateze această ignoranță, dar cu siguranță nu pentru a o reduce.