Sursa: Genethique.org, 9 noiembrie 2015

Problema statutului embrionului pare incongruentă. Atât legile, cât și știința par să fi trecut pe alături, însă realitatea rezistă acestui vid legislativ.

Ce este un embrion? O îngrămădire de celule sau o persoană umană? Aceste întrebări legitime – care se pun, fără a se intersecta sau a se întâlni, atunci când nu vin în contradicție – au fost confiscate în Franța de mișcările feministe, de la dezincriminarea avortului, în 1974, refuzând, de fapt, să acorde embrionului un statut propriu, reducându-l la câteva celule anodine.

Zece ani mai târziu, în 1984, Comitetul Consultativ Național de Etică (CCNE [1]) intervine, încercând să remedieze acest vid legal, și propune să definească embrionul prin conceptul de „ființă umană potențială”. Potrivit CCNE, „această calificare constituie o bază a respectului ce i se datorează”.

Dar a pierdut. Definiția nu rezistă în fața dictatului cercetării științifice și al intereselor economice: la 22 ianuarie 2002, Adunarea Națională din Franța a adoptat în prima lectură un proiect de lege de autorizare a cercetării pe embrionii supranumerari, care a fost recomandat, în 1999, de către raportul Consiliului de Stat. Mai mult decât atât, în mai 2009, ca parte a revizuirii legilor bioeticii, același Consiliul de Stat a declarat că „a spune cine este embrionul sau ce este el, relevă o imposibilitate”. Și, la 6 august 2013, Parlamentul francez a adoptat în cele din urmă un text care permite cercetarea pe embrioni și pe celule stem. Pragmatismul a prevalat asupra reflecției și embrionul a fost transformat într-un obiect, fără statut, disponibil cercetării și pieței.

Embrionul, între calificarea juridică și definiția filosofică

Cu toate acestea, întrebarea persistă. Fără un răspuns clar, ea apare și se impune: este embrionul reductibil la materialitatea sa biologică? „Este inevitabil să califici embrionul, dar problema nefiind abordată, primești în fiecare caz răspunsuri contradictorii”, susține Aude Mirkovic, lector în drept privat la Evry [2]. „Legiuitorul nu știu dacă embrionul este o persoană sau nu, și prima întrebare din care decurge totul și singura ce poate da coerență statutului, este în mod sistematic dată la o parte”. O lacună juridică care refuză embrionului statutul de persoană juridică, deoarece personalitatea juridică este dobândită la naștere. Nefiind considerat o persoană juridică, acesta nu poate fi recunoscut ca victimă și rămâne neprotejat, deși articolul 16 din Codul civil francez prevede că „legea asigură primatul persoanei, interzice orice atentat asupra demnității sale și garantează respectul față de ființa umană de la începutul vieții”.

Pe partea filozofică, dificultatea nu este mai mică. În primul rând, „nu putem porni de la ordinea materială ca să se dea specificitate existenței umane”, avertizează Bénédicte Mathonat, filozof. Dar știința ne spune că zigotul, prin natura sa, este o ființă cu propriul său patrimoniu genetic și, mai presus de toate, cu capacitate care dezvoltă toată diferențierea organică necesară. El nu poate fi definit ca un simplu set de celule ce poartă un genom uman, în același mod ca și celulele pielii, care sunt doar părți ale corpului uman. Nici ca celulele stem care nu produc decât țesuturi diferențiate. Acesta este începutul unei noi ființe umane și nicidecum altul”, a spus ea într-o reflecție care nu pretinde nici să înlocuiască, nici să se opună gândirii științifice, ci aruncă o nouă lumină: sensul, semnificația, inteligibilitatea. „Dacă embrionul se poate structura într-o ordine care îl desăvârșește este pentru că poartă în sine un scop”.

Într-adevăr, „embrionul in curs de dezvoltare atinge perfecțiunea în forma unei persoane umane, libere, conștiente, autonome, capabile de relație. Căci în ființa sa, embrionul are capacitatea de a face acest lucru”, a spus Bénédicte Mathonat. „De la început, trebuie să recunoaștem în existența embrionului prezența persoanei umane, într-o manieră care rămâne ascunsă simțului, nu și înțelegerii”.

Este embrionul o persoană?

Înseamnă asta că embrionul este o „persoană potențială“, așa cum este definit de către CCNE? Dar atunci, de când și în funcție de ce criterii, devine o persoană? Răspunsurile sunt multiple, mai mult sau mai puțin în acord, încercând să potrivească cele mai recente progrese științifice cu ipotezele filozofice și riscând să erodeze conceptul de „persoană potențială”, adică, de a trece de la înțelegerea „persoană în curs de dezvoltare”, deja prezentă, la cea de „potențialitate a persoanei”, adică persoană posibilă, dar nu reală. De exemplu, embrionul conceput in vitro poate fi descris ca „persoană potențială”, dar aceasta înseamnă că nu poate deveni o persoană decât dacă este implantat in uter.

„Atunci când se decide asupra embrionului, este mai bine să se evite a se pleca de la noțiunea de persoană, deoarece în istoria gândirii, acest termen este prea complex decât cel de  ființă umană”, afirmă Bénédicte Mathonat. Potrivit lui Boethius, filozof roman din secolul al V-lea, persoana este o ființă individuată de natură rațională, și, prin urmare, capabilă de a fi subiectul acțiunilor sale, care nu apare ca atare la embrion. Dar, în concepția sa, ea este în întregime organizată să fie o persoană umană și, prin urmare, trebuie tratată, de la concepție, „ca o persoană”.

Natura umană a embrionului

Dar întrebarea rămâne: dacă embrionul nu este încă o persoană, ce poate fi? „A califica embrionul drept persoană umană potențială, proiect al unei persoane sau al unei persoane umane în devenire nu rezolvă nimic, deoarece, în cele din urmă, ori tratezi embrionul ca pe o persoană, ori nu”, argumentează Aude Mirkovic, din punct de vedere juridic. În același timp,  Mirkovic scoate la vedere o altă întrebare: „Consensul cu privire la natura embrionului, pe lângă faptul că nu este de găsit, este un obiectiv nesatisfăcător: nu se pune problema să te pui de acord asupra a ceea ce un embrion este, ci să cercetezi  ceea ce el este. Această cercetare nu este evidentă și prezintă riscuri de eroare. Dar în aceasta și constă toată cunoașterea umană”.

O poziție a smeririi intelectuale o dezvăluie Bénédicte Mathonat: „Este adevărat că embrionul poartă în sine această ambiguitate, încât nu poți spune «totul» despre om și, în același timp să fie «el» și purtătorul”, ceea ce poate fi un obstacol în calea inteligenței contemporane, care deduce mai mult decât induce, se întoarce de la multiplu, la principiu.

Dar „oricare ar fi convingerile unora și ale altora cu privire la statutul ontologic al embrionului uman, este dificil de a nega, în special caracterul său uman, fără de care știința ar fi interesată de el complet diferit”, a spus CCNE 2008. E o dovadă științifică pentru Aude Mirkovic, care susține că „embrionul este o ființă umană“, după cum a confirmat Jacques Testart, medicul care a creat primul copil în eprubetă din Franța, pe Amandine: „Dacă ființa umană nu respectă ovulul, nu respectă umanitatea care se află în ovul”. Dar încă din secolul al III-lea, Tertulian a afirmat că [embrionul] „este deja omul care va fi”. Un principiu simplu al realității, dar o logică ineluctabilă, care ar trebui să încline spiritele puternice…

[1] Comitetul Național pentru Etică Consultativă.
[2] Cf. Institutul European de Bioetică: www.ieb-eib.org – „Statutul embrionului: întrebarea interzisă!” Aude Mirkovic.

One thought on “Chestiunea embrionului uman: cercetare și alternative”

Leave a Reply