Sunt femeile întotdeauna victime în lumea sordidă de la Hollywood?
Autor: Katherine Baker, MercatorNet.com, 2 martie 2020
Cassie Jaye, acum în vârstă de 33 de ani, e o actriță care, spre sfârșitul adolescenței sale, pe la 20 de ani, încerca să supraviețuiască la Hollywood. Povestea ei aruncă lumină asupra dezvăluirilor din scandalul Weinstein. Ea descrie modul în care tinerele actrițe frumoase au contracte cu oamenii din media, iar aceștia le găsesc munci de nivel de începător, la cei bogați și puternici din Los Angeles.
O tânără foarte frumoasă ar putea deveni un „model de atmosferă” la deschiderea unui nou club privat și ar putea fi plătită cu 100 de dolari pe oră pentru a fi admirată și nu trebuie să spună nimănui că e plătită să fie acolo. Sau ar putea fi o „vânzătoare” care promovează un anumit lichior la un bar de lux.
Dra Jaye a fost trimisă odată de impresarul ei să lucreze la o strângere de fonduri cu peste alte o mie de modele tinere și frumoase de la Conacul Playboy, fiind îndrumată să „se îmbrace ca o bomboană”.
A venit într-o rochie tubulară mini de culoare metalizată (sperând că arăta suficient de mult cu o învelitoare de bomboane) și a fost destul de surprinsă să constate că era cea mai îmbrăcată tânără de acolo. Celelalte erau în cea mai mare parte nud cu coliere de bomboane sau cu frișcă bine plasată. S-au îmbrăcat singure.
Ea a aflat repede că „cu cât sunteți mai frumoase și cu cât sunteți mai dispuse să vă folosiți frumusețea ca atu, cu atât veți fi plătite mai mult … e mult de câștigat din legăturile cu oameni puternici și bogați.” Ea mai precizează că „modelele feminine sunt plătite mai mult decât modelele masculine. Da, există o diferență de remunerare aici”.
La început, doamna Jaye și-a găsit un loc de muncă într-un film de categoria B. Regizoarea a decis că nu este suficientă nuditate în film și a schimbat scenariul la jumătatea filmărilor. A hotărât că personajul pe care-l juca dra Jaye va avea o scenă nud. Jaye a refuzat, iar regizoarea a adus apoi o altă actriță pentru acea scenă, care a fost plătită mai mult pentru cele cinci minute de muncă decât i s-a plătit drei Jaye (sau altor membri din distribuție) pentru întregul film.
I-a devenit clar că femeile frumoase fizic și cu cele mai puține scrupule ar putea să câștige cei mai mulți bani și să ajungă departe în cariera lor. În Los Angeles, spune dra Jaye, „linia dintre sex și afaceri este foarte vagă… Un bărbat poate spune: «Culcă-te cu mine și îți voi oferi acest rol», la fel cum o femeie poate spune, «dacă îmi dai acest rol, mă culc cu tine».”
În cele din urmă, a părăsit actoria pentru regizarea documentarelor pe teme care o interesau. Filmul ei remarcabil „The Red Pill” („Pilula roșie”), care a pornit ca o expunere feministă a întunericului subteran al mișcării drepturilor bărbaților, s-a schimbat în timpul producerii pentru a însemna cu totul altceva. Discuția ei de 15 minute cu Ted, Meeting the Enemy, este o pledoarie frumoasă pentru rațiune și depolarizarea dezbaterii pe tema gender.
În toate poveștile îngrozitoare care au ieșit la suprafață din afacerea Harvey Weinstein, se așteaptă ca noi să adoptăm o poziție potrivit căreia orice femeie este mereu vulnerabilă. Nu trebuie să ne întrebăm niciodată dacă e posibil ca femeile în cauză să fi beneficiat de ceva din întâlnirea pe care au avut-o, fapt care ar putea explica de ce reclamantele cele mai importante din recentul proces împotriva lui Weinstein – Miriam Haley și Jessica Mann – au continuat să se întâlnească ocazional cu acesta, să schimbe mesaje și selfie-uri, să cineze și chiar să întrețină consensual (!) relații sexuale cu magnatul de la Hollywood, după ce acesta le-a violat.
Și dacă este adevărat că acestea sau alte reclamante au primit ceva semnificativ în urma unor astfel de întâlniri – poate un rol într-un film – de ce ar fi acest lucru în regulă? Oare o femeie se poate plânge de viol, dar în același timp poate păstra câștigul financiar și alte tipuri de câștig dintr-o infracțiune?
Cealaltă problemă a justiției, care are o mare influență în contextul #MeToo, a fost evidențiată de avocata lui Weinstein, Donna Rotunno, care nu este fană a mișcării. După cum a relatat New York Times:
„Pe măsură ce mișcarea #MeToo a crescut, ea a început să joace un rol contrar, subliniind că precipitarea publicului de a condamna bărbații, acuzați de conduită sexuală neadecvată și de agresiune, ruinează reputații și cariere, fără un proces adecvat. Chiar dacă mișcarea a ajutat cauza feministă, a spus ea, a costat prea mult. Dacă avem 500 de rezultate pozitive ale unei mișcări, iar rezultatul negativ înseamnă să fii privat de dreptul tău la un proces cuvenit și echitabil și de prezumția de nevinovăție, atunci, pentru mine, nici unul dintre aceste lucruri nu-l poate întrece pe cel rău”, a spus ea într-un interviu. „Nu putem avea mișcări, care ne privează de drepturile noastre fundamentale.”
În articolul din The Times, Jane Manning, o avocată care pledează în cazurile victimelor violului și fost procuror pentru infracțiuni sexuale din New York, spunea despre dna Rotunno: „Dorința ei de a pretinde că #MeToo a mers prea departe este strâns legată de un flux constant de cecuri grase, și nu e susținută de fapte”.
Dar oare încasările dnei Rotunno sunt mai mari decât cele ale actrițelor acuzatoare de la Hollywood? Și cum au obținut ele acele plăți? Dacă este adevărat că avocata lui Weinstein poate spune lucruri false, dar convenabile despre el, pentru câștig, atunci cum putem să le credem pe toate femeile (#believeallwomen)?
Unele femei nu spun adevărul aici. Care este adevărul?
Poate că #MeToo nu încearcă să suprime prezumția de nevinovăție; poate că este doar schimbarea prezumției de nevinovăție către latura feminină a umanității (ceea ce ar putea explica de ce unii oameni ar dori astăzi să fie femei, dar nu sunt) creând în același timp o prezumție de vinovăție care trebuie răsturnată de partea masculină. Acesta este sexism și trebuie să înceteze.
Faptul că feminismul e aliat cu revoluția sexuală produce derută pentru mulți dintre noi de mult. De ce atunci ar vrea feministele presupuse să lupte pentru atât de multe lucruri care rănesc femeile, cum ar fi pornografia, promiscuitatea și prostituția? Feminismul actual pare să folosească sexualitatea feminină în numele scopurilor proprii ale mișcării, al cărei șefi nu sunt nicidecum bărbați în poziții de putere.
La sfârșitul primului an de la #MeToo, New York Times a difuzat un articol intitulat #MeToo Brought Down 201 Men Powerful. Nearly Half of Their Replacements are Women” („#MeToo a dat jos din funcție 201 bărbați puternici. Aproape jumătate din înlocuitorii lor sunt femei”). Un astfel de limbaj, cum ar fi „a da jos”, sugerează o vânătoare cu miză mare și lasă loc întrebării dacă este vorba despre a căuta dreptate sau pur și simplu despre înlocuirea unui fel de ticăloșie cu altul? Să o cităm din nou Cassie Jaye:
„Partea din mine care e preocupată de dreptate pentru femei vrea să creadă că mișcarea #MeToo a ajutat femeile să găsească puterea de a-și împărtăși experiența lor de agresiune sexuală cu oficialii legii pentru ca aceștia să fie dați în judecată și să-și găsească vindecare prin aceasta. Dar când mă uit la mișcarea #MeToo și la ce a putut să inspire, nu văd vindecarea ca rezultat principal. Consider că inspiră ură adresată bărbaților în general și, de asemenea, un tratament crud și degradant pentru bărbații care au ieșit cu propriile lor povești #MeToo. ”
Se pare că am pierdut legătura cu ceea ce este sistemul nostru judiciar. El nu este pentru răzbunare, este pentru binele suprem. Nu putem spune că un sistem, ce riscă să pedepsească un om nevinovat, lucrează pentru binele suprem. De ce? Pentru că statului nu trebuie să i se permită vreodată să comită o crimă. Calculul lui Blackstone, „Mai bine să scape zece vinovați decât să sufere un om nevinovat”, este un semn distinctiv al sistemului nostru de drept. Dacă vedem o persoană care scapă de pedeapsă, nu este neapărat un semn că sistemul nostru nu funcționează – ar putea fi tocmai un semn că funcționează!
Weinstein poate merită își sentința – sau chiar mai mult – dar un sistem care îi condamnă mereu pe cei răi va condamna în mod necesar și câțiva oameni nevinovați, fapt ar trebui să fie considerat dezgustător, nu să râdem, cum fac de obicei feministele.
Cu toate acestea, am avea mai puțini băieți răi, dacă mai multe femei ar respecta sloganul, „fetele pot face orice”, inclusiv să-și păstreze respectul de sine.
A avea respect de sine înseamnă a spune „Nu” la ceea ce nu dorim. Femeile responsabile etic spun „Nu” prădătorilor sexuali, se îndepărtează de ei și fac plângere pentru a ajuta la protejarea altor persoane împotriva abuzurilor. Când nu reușiți să depuneți plângere (în loc să vă bucurați de avantajele pe care le obțineți din relația cu agresorul, despre care nu spuneți nimic), vă trădați pe voi înșivă, abandonându-le pe toate celelalte victime, din trecut și din viitor.
Le-aș sugera femeilor de pretutindeni să respecte egalitatea cu bărbații, pe care o revendică . Asta înseamnă să ne asumăm responsabilitatea pentru acțiunile noastre și să nu jucăm cartea „femeile sunt vulnerabile, iar bărbați niște asupritori”.
Bărbații puternici, cu bani și pofte sexuale nemăsurate, trebuie să-și asume riscul în instanță, dar dacă distrugem procesul corespunzător pentru toți Harvey Weinstein-ii din lume, asta nu va fi în favoarea noastră, atunci când vom avea nevoie, pentru noi și pentru cei pe care îi iubim.
Katherine Baker este scriitoare independentă; locuiește în Western Pennsylvania (SUA).
About Post Author
