Fragment din cartea arhimandritului Rafail (Karelin) «Как вернуть в семью потерянную радость» (Cum să readuci bucuria pierdută în familie), Spaso-Preobrajenski Mgarski Monastîri, 2005. Sursa: https://nasledie77.wordpress.com
Cartea arhimandritului Rafail Karelin „Cum să readuci bucuria pierdută în familie” se prezintă ea însăși prin următorul citat: „Peste tot auzim cuvântul «pace», dar acest cuvânt e o minciună, o ipocrizie josnică. Este unul dintre chipurile de fiară ale lumii civilizată moderne. În jurul nostru se duce un război, fără sfârșit și feroce, în care nu există nici armistițiu, nici final, în care nu există nici câștigători, nici perdanți, ci doar călăii și victimele lor. Acest război a cuprins întreaga lume, dar cu o forță deosebită a cuprins acele țări care se mândresc cu civilizația, cultura și progresul lor. Acest război este neomenesc, un măcel metodic, un genocid fără precedent sau comparație în istoria întregii omeniri. Este un război al părinților împotriva copiilor lor, este un război în care curge potop de sânge, unde uciderea este acompaniată de tortură. Acest abator, care curmă în fiecare an zeci de milioane de vieți, cu ipocrizia inerentă omului modern, dintr-un anumit motiv, nu este numit pe numele său propriu: „ucidere nevinovată și lipsită de apărare”, „sadism al călăilor”, „drept legal de a ucide”. Acest război este ascuns și deghizat sub termenul de „avort”, care înseamnă „aruncare”, ca și cum ar fi vorba de lucruri inutile, date la grămada de gunoi, și nu de o ființă vie – un copil”.
Este o carte dedicată problemelor actuale ale timpului nostru – dezintegrarea familiei și declinul moralității, care iau proporții catastrofale. Autorul accentuează păcatul infanticidului, analizându-l nu numai punct de vedere demografic, ci și sub aspect mistic – ca fenomen demonic în lumea modernă. Este o carte destinată celor care doresc să-și creeze o familie creștină sau să readucă dragostea și bucuria pierdută în sânul familiei lor.
Ascetism și hipersexualitate
Unul dintre argumentele adepților trăirii vieții pentru propria plăcere și a apărătorilor avortului sună în felul următor: „Interzicerea avortului și a contraceptivelor privează o persoană de plăcerea și de bucuria vieții. Suntem noi, oare, cu toții capabili și trebuie să devenim asceți, dacă nu avem nici putere, nici dispoziție pentru asta?” Creștinismul nu cere nicidecum ascetism forțat de la oameni, altfel Biserica nu ar fi stabilit Taina căsătoriei, care cheamă harul Duhului Sfânt asupra celor care se căsătoresc…
Dar aici vorbim despre un lucru complet diferit – despre hipersexualitate, depravare și desfrânare, care sunt incompatibile cu conceptul de familie creștină, care e biserica de acasă. Vorbim despre cazul când omul, uitând de cele mai înalte valori spirituale, se străduiește să facă un lucru – să bea până la fund cupa plăcerii, pe care o diluează cu sângele copiilor săi. Prin urmare, hipersexualitatea s-a transformat deja în canibalism – părinții își devoră propriii copii.
Dar apare o altă întrebare în fața noastră: oare sexul este într-adevăr cel mai important și cel mai bun lucru din viață, așa cum suntem asigurați astăzi?
Să ne întoarcem la cele mai mari minți ale omenirii, de-a lungul întregii noastre istorii, fie aceștia filozofi, politicieni, oameni de știință, cronicari, poeți. Toți au afirmat că adevărata fericire a omului constă în supunerea trupului de către suflet, în înfrânarea patimilor și a instinctelor întunecate, în fermitatea voinței, în abilitatea omului de a se limita pe sine, de a se pune în slujba ideilor superioare. Aceștia nu erau asceți care părăsiseră lumea, … ci oamenii care și-au iubit familiile, erau loiali prietenilor lor, care au ocupat diverse posturi în stat, care s-au distins prin demnitatea lor civică. Ei toți au definit fericirea ca pe o stare morală interioară, ca un sentiment de onoare, ca puritate și curaj al sufletului, ca loialitate în dragoste și prietenie.
Chiar dragostea conjugală carnală era pentru ei un simbol al unei iubiri mai înalte, singura ce poate aduce fericire unei persoane. Oare toți acești oameni erau fanatici, visători sterpi sau mizantropi, doar pentru că considerau depravarea și libertinajul drept un apus al spiritului, o sclavie a minții, o corupere a voinței umane, într-un cuvânt, o existență lașă și fără scop? Chiar și păgânul Platon spunea că există două Afrodite – una pământească și alta cerească. Afrodita pământească, fără cea cerească, se transformă într-o damă de consum.
Hristos ne învață despre lupta cu gândurile păcătoase, despre puritatea inimii, care permite unei persoane să-L vadă pe Dumnezeu, adică să simtă cu adevărat harul Duhului Sfânt. Oare Hristos a vrut să-i priveze pe oameni de cele mai bune lucruri pentru ei? Creștinismul ne învață despre castitate, atât în afara căsătoriei, cât și în cadrul căsătoriei însăși; numai prin această castitate, soții își păstrează adevăratul respect și adevărata iubire unul față de celălalt, de la căsătorie până la moarte. Oare experiența Bisericii creștine este falsă și iluzorie? Oare sfinții mucenici și preacuvioși, de a căror frumusețe spirituală se bucură inima noastră, au greșit prin faptul că au predicat castitatea și nu depravarea în viața lor? De ce toate popoarele au numit întotdeauna desfrânarea – mizerie, curvia – cădere, iar fidelitatea și castitatea în căsătorie a fost asociată cu puritatea?…
În desfrâu, oamenii se fură pe ei înșiși, se jefuiesc de ce au ei mai bun, își pun noroi pe ochi și devin incapabili să vadă cerul. Acum ei vor să corupă și copiii de la prima trezire a conștiinței lor. Există deja proiecte ca, la naștere, fetele să scape chirurgical de virginitatea lor, astfel încât să nu aibă un complex de castitate.Adevărat, acesta este doar un proiect, dar semințele otrăvitoare încolțesc repede… Cei care spun că sexul liber și depravarea dau unei persoane fericirea și plinătatea vieții seamănă cu cei care vor să transforme întregul pământ într-o toaletă publică imensă și să pretindă că aceasta este o mare binecuvântare pentru umanitate.
Despre desfrâu
Fundalul pe care are loc uciderea copiilor, care face mai multe victime decât epidemiile de holeră sau de ciumă, este desfrâul care distruge familiile, ucide respectul și iubirea unuia pentru altul. Desfrâul a devenit un fenomen tolerabil, dar se pare că va deveni în curând ceva prestigios. Depravarea, cinismul și omorul sunt verigi ale unui singur lanț. Copiii nu sunt protejați de cele mai mizerabile imagini ale desfrâului. Sufletul unui copil este deosebit de sensibil și susceptibil atât la bine, cât și la rău.
Aici are loc un abuz în masă asupra copiilor și coruperea lor spirituală. Încă din copilărie se pare că se dorește distrugerea sentimentului conștiinței și onoarei omului, îndepărtarea lui de tradițiile poporului său, paralizarea influenței familiei. De ce nu este interzisă pornografia la televiziune, pe stradă și în ziare? Ni s-a răspuns: „În numele libertății!” Dar libertate la ce și libertate pentru ce? Libertatea de moralitate pentru a-ți satisface pasiunile cele mai sordide, prin care se justificată orice depravare? Aceasta nu este libertate, ci porcism!
Oamenii sunt atacați din toate părțile de valuri de murdărie care literalmente inundă societatea modernă. Nu poți deschide o revistă sau nu poți porni televizorul, fără să vezi cea mai mizeră parte a vieții intime. Încă din copilărie, oamenii sunt injectați forțat cu otravă și în acest timp li se vorbește de libertate. Cel mai rău lucru nu este însuși faptul crimei, ci legalizarea ei, atunci când o crimă este făcută rutină, atunci când este văzută ca o parte integrantă a vieții, atunci când nu mai deranjează conștiința societății, când te obișnuiești cu ea, când nu atinge pe nimeni și pe nimeni nu interesează.
Trăim în vremuri de creștere copleșitoare a desfrâului. Nu putem considera avortul o chestiune abstractă, el este o parte organică a societății despiritualizate și a cultului plăcerii. Nu demult, avortul era considerat o crimă, acum a devenit obișnuit, iar în curând avortul va deveni un semn al civilizației și atunci cei care îndrăznesc să acuze avortul vor fi disprețuiți și ridiculizați ca fanatici și obscurantiști. Libertatea avortului este libertatea de a ucide, înseamnă privilegii acordate ucigașilor!
De ce se învârte televiziunea modernă în mod constant în jurul aceleiași axe – sex și crimă? Oamenilor li se insuflă 24 din 24 de ore că depravarea nu este o anomalie morală, nu e o insultă adusă demnității unei persoane, ci un simplu detaliu al vieții, cum ar fi, de exemplu, micul dejun sau o plimbare la aer proaspăt. În urma curviei și a desfrâului, la om apare răceala emoțională față de celălalt. Depravarea ucide omul, ca personalitate, rămâne numai partea lui animalică. Dacă sufletul se pierde, ceea ce rămâne din om nu este decât un sac de oase și sânge.
Dar cel mai mizerabil lucru este faptul că desfrânații și corupătorii de oameni îndrăznesc să se numească creștini. Unde le este demnitatea de om după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, unde e fenomenul sufletului nemuritor, care, imediat ce a dobândit puritatea, îl poate vedea pe Dumnezeu? Legalizarea avorturilor din copilărie este un apel la curvie și ucidere. Legalizarea avorturilor pentru fetițe de 13 ani, proiectele de predare a educației sexuale în școli și evenimentele similare „culturale” și „caritabile” – toate acestea reprezintă coruperea spirituală și fizică a copiilor, aceasta este eliminarea ultimelor bariere, chiar și morale, în calea desfrâului și depravării, este o alunecare într-un hău fără fund. Un astfel de copil, de multe ori, devine un criminal până la urmă. De la bun început, viața lui este stropită de sânge uman.
Cunoscutul gânditor creștin din secolul al II-lea, Clement din Alexandria, a scris: „O femeie, care își aruncă pruncul, aruncă odată cu el tot ce înseamnă omenesc în ea”, adică nu există o cădere mai mare.
Materialismul modern și apologia depravării
Când vorbim despre moralitate, adesea simțim că interlocutorii noștri nu ne înțeleg, ca și când am vorbi într-o altă limbă. Omul modern are o mentalitate creștină schimbată. El poate să creadă în Dumnezeu, să se roage la Dumnezeu, să participe la slujbe și să primească Sfintele Taine, dar în același timp să gândească, să compileze o scară de valori și să facă evaluări din poziția cu care l-a obișnuit umanismul, în care central este omul, și nu Dumnezeu.
Creștinii moderni par să fi uitat de păcatul originar și, chiar dacă își recunosc păcătoșenia personală, o transferă complet în domeniul eticii, în timp ce păcatul a slobozit rădăcini adânci în natura umană în sine. Umanismul declară că tot ceea ce este natural și empiric este firesc, însă naturalul are dreptul la realizare și satisfacție, numai că ar trebui să fie reglementat în viața publică de anumite reguli. Creștinismul ne învață altfel, și anume că natura empirică nu este deloc o natură ideală, ci una care a suferi deformări. Ceea ce numim natural poartă în sine amprenta unei boli care a afectat trupul și sufletul. Această boală este păcatul.
Prin urmare, sensul și sarcina vieții constă în trecerea de la empiric la ideal, și nu în satisfacerea tuturor impulsurilor și dorințelor unui om care nu a renăscut prin har. Cuvântul mântuire în sine spune că suntem într-un pericol, de care trebuie să fim mântuiți, salvați. Ne confruntăm cu o alegere între viață și moarte. Salvarea noastră de la moarte și iad este jertfa lui Hristos.
Dintr-o dată, pentru noi (și poate nu în mod neașteptat), în fața societății moderne, a cărei membri în mare parte se numesc creștini, a apărut întrebarea: este depravarea o crimă morală și poate fi legalizată homosexualitatea?
Cu câteva decenii în urmă, o astfel de provocare morală ar fi fost imposibilă. Și aici unii oameni încep să dezvolte teoria că desfrâul, de fapt, nu este deloc o crimă, ci o tulburare hormonală, că acest fapt nu are un caracter subiectiv, ci obiectiv și, prin urmare, homosexualitatea trebuie să fie justificată și protejată de tot felul de mustrări și sancțiuni, cel puțin la nivelul opiniei publice…
Umanismul este constant în dezacord cu creștinismul. Creștinismul încearcă nu să realizeze, să înveșnicească omul empiric în toate manifestările sale, ci să-l transforme într-un om desăvârșit, să realizeze chiar ideea omului întruchipată în sine de Hristos, făcând un model de viață pentru noi. Creștinismul cere ca desfrâul, în fața judecății conștiinței, a opiniei publice și a legilor să fie întotdeauna condamnat ca o crimă, ca o demonizare a omului, ca o batjocorire a chipului lui Dumnezeu în om, ca o respingere a creștinismului. Cel care se luptă cu viciile sale nu sărăcește deloc, ci trăiește o viață mai profundă. Dimpotrivă, cel care cedează viciilor și chiar, mai mult, le justifică, trăiește în complexe demonice dureroase și nefirești. Își micșorează personalitatea sa spirituală la dimensiunea unei moluște.
Actualul umanism… care a încheiat o alianță cu liberalismul – cu prietenul său de partid – vrea să introducă ideea că omul nu este decât o ființă sexuală. Totuși, înclinația sexuală nu este deloc o necesitate pentru o persoană, cum ar fi mâncarea și respirația. Ea trebuie reglementată de conștiință și îndreptată, în primul rând, spre continuarea speciei, adică să aibă loc într-o căsătorie și nu este un imperativ pentru o persoană. Sexul în sine poate degenera în patologie și poate conduce la distrugerea morală și fizică a oamenilor, transformă oamenii într-un fel de ființe fără coloana vertebrală. Păcatul trăiește în noi, dar nu leagă voința liberă a unui om …
Domnul spune chiar în primele pagini ale Bibliei: „Păcatul bate la ușă,… dar tu biruiește-l”. (Facerea, 4,7) Dacă noi suntem creștini, atunci senzualitatea nu trebuie să devină dominanta vieții noastre… A justifica depravarea, adică a te adapta la ea, înseamnă să pierzi semnificația vieții creștine. În acest caz, este mai onest să nu te numești creștin și să-ți scoți crucea de la piept…
Există fericire în curvie? Multe minți eminente au spus că înalta demnitate umană este o limitare rezonabilă a omului la căsătorie, dacă abstinența totală nu este posibilă… În orice moment, abstinența și stăpânirea patimilor a fost considerată drept un semn de curaj. Să nu dispere cei ale căror suflete sunt copleșite de gânduri și ispite păcătoase și ei le rezistă ca unor mari dușmani… Puritatea din vremurile lui Adam a încetat să mai fie o proprietate a sufletului nostru. Ea se dobândește prin luptă spirituală grea. Dar avem un ajutor – aceasta este harul lui Dumnezeu, numai dacă există o voință fermă a persoanei însăși.
O viziune creștină asupra sufletului omenesc
Sufletul omului este prin natura sa unitar, dar prin acțiunile, proprietățile și abilitățile sale este multilateral. Păcatul originar a introdus o anumită dizarmonie în zona forțelor spirituale, pe care noi le simțim ca fiind contradicții interne constante. Omul trăiește în lumea spațiului și timpului, dar el este creat pentru veșnicie.
Imaginar vorbind, lumea materială este un cocon din fire de mătase, unde viermele se transformă într-un fluture înaripat. Puterile și abilitățile sufletului, în care o persoană se poate alătura lumii entităților fără corp și poate intra în contact cu Divinul, se numește spirit. Acele forțe și abilități datorită cărora omul poate exista pe pământ, poate primi informații din mediul extern și poate reacționa la ele sunt sufletul propriu-zis. Zona spiritului include posibilitatea înțelegerii religioase, a intuițiilor spirituale și a experiențelor mistice. Sfera sufletului include gândirea logică, abilitatea imaginației, inclusiv capacitatea de a inventa, adică activitatea științifică și artistică, simțul prieteniei, al iubirii de familie etc.
Dar sufletul însuși, în mod condiționat, are mai multe etaje și, prin urmare, conștiința noastră nu-i vede decât suprafața. La baza sufletului, ca la fundul mării, trăiesc instinctele întunecate care scutură simțurile umane cu impulsurile lor și adesea îl prind pe om nepregătit. Omul se află într-o luptă constantă. Când ni se pare că totul este calm și liniștit, aceasta se datorează faptului că vedem doar ce se întâmplă la etajul superior, iar restul este ascuns în întuneric.
În Biblie scrie: „Nu te încrede în vrăjmașul tău în veci” (Eccleziasticul, 12,12) și avem doi dușmani răi – acesta este diavolul și patimile noastre, prin care demonul, intră ca pe ușă în sufletul nostru. Păcatul originar este transmis prin concepția însăși. Una dintre principalele sarcini ale ascetismului este lupta omului cu patimile deja la nivelul imaginației. Prin urmare, porunca tuturor celor care caută mântuirea este: „Păzește-ți inima mai mult decât orice, căci din ea țâșnește viața” (Pilde, 4,23). Vorbele și glumele imorale, imaginile necurate, cuvintele porcoase sunt semințe otrăvitoare aruncate în propriul suflet.
Nimic nu trece fără urmă. Din neglijență, o persoană plătește cu pierderea harului. Trăim într-o perioadă în care toate interdicțiile au fost ridicate, iar din toate părțile se varsă în sufletul omului valuri de murdărie: deschizi o revistă, deschizi televizorul și în fața ta apar imagini ale celor mai nerușinate depravări. Cel mai adesea, omul nu are suficientă decență să rupă o asemenea revistă sau să plece din fața acelui televizor și absoarbe murdăria dulce, declarând că nu simte nimic rău. Aceasta este o minciună și o înșelare de sine.
Dar cel mai rău lucru este că și sufletele copiilor sunt corupte. Domnul a spus: Fiți „precum pruncii”, iar acum au rămas puțini copii – ei s-au transformat în copilași bătrâni. Ochii lor au încetat să mai strălucească. Nu demult, distrugeau bisericile și din piatra lor se construiau cocine și toalete, iar acum distrug biserica sufletului omenesc, transformând-o într-un fel de bordel și acest lucru se numește progres și cultură. Iar apelurile de a pune stavilă acestei crime sunt numite „fanatism medieval”.
Desfrâul și degradarea persoanei umane
Ce face desfrâul dintr-un om? Îl privează de harul divin, care nu tolerează murdăria și duhoarea depravării, și paralizează forțele spirituale ale omului. Pe mormântul spiritualității cresc, ca plante otrăvitoare, ateismul și ocultismul. Depravarea conduce la degradarea forțelor psihice, de exemplu … o persoană încetează să mai fie interesată chiar și de literatura clasică, căci aceasta a fost înlocuită de cel mai bine vândut produs: manuale de crimă, sex și ocultism. Limba se transformă în jargon. Omul trăiește din ce în ce mai mult prin simțuri, tot mai mult se adâncește în zona instinctelor, dintre care cel mai puternic este instinctul sexual, adică o persoană se transformă treptat într-un animal. Ce se întâmplă cu omul? În primul rând, după ce l-a pierdut pe Dumnezeu, omul nu mai poate fi cu adevărat religios, el încetează să mai simtă veșnicia. La un depravat, se stinge iubirea nu doar pentru Dumnezeu, ci și pentru om. El devine un fel de bioaparat, în care instinctele determină programul comportamentului său, iar sentimentul de compasiune dispare.
Oamenii depravați se transformă într-un trib de maimuțe fără coadă. Cui îi convine acest lucru? Acest monstru urât care se luptă cu Dumnezeu în inima omului.Degradarea afectează, mai presus de toate, zona morală a depravatului. Ce înseamnă fenomenul conștiinței care distinge omul de animal? Este vocea spiritului, strâns legată de sentimentul religios; este responsabilitatea unei persoane față de Adevărul Suprem; este o judecată permanentă a sinelui…
Moralitatea întotdeauna ridică sufletul deasupra fluxului evenimentelor curente. Pe locul conștiinței înăbușite crește o plantă-parazit, care se numește oportunism: este gata de minciuni și ipocrizie, de răsucire în jurul oricărei tulpini pentru a suge seva din ea. Concepte precum onoarea, loialitatea, integritatea, devin arhaisme. Patima și dragostea se opun una alteia, totuși patima este adesea numită iubire. Dragostea caută să comunice cu cei pe care îi iubește, și aceasta prin dăruire reciprocă. În dragoste, există întotdeauna o dorință de sacrificiu și de bucurie, dacă acest sacrificiu este acceptat. Patima nu caută comunicarea, ci absorbția, este întotdeauna agresivă, își caută doar propriul interes. Prin urmare, patima are un potențial ascuns de cruzime. Uneori această cruzime se revarsă în afară. Depravatul nu poate iubi. Inima lui se află într-o stare de paralizie și pustiire spirituală. El nu are pe nimeni pe care să iubească, pentru că se uită la un om ca la o bucată de carne vie. Sufletul omului are puterea creativității. Aceasta este o stare specială de inspirație, când se trezesc unele intuiții, ca și cum ar suna cele mai tainice strune, iar gândirea devine mai profundă și mai clară. La depravat această forță este înăbușită. Modernitatea nu a dat un singur filozof sau poet mare; creativitatea a fost înlocuită de ingeniozitate, care în viața de zi cu zi a devenit viclenia minții…
Depravarea tocește voința omului și îl face sclavul pasiunii. Pasiunea este o stare iluzorie, este ca și cum ar fi goală în interior, ca o bulă de săpun, care se joacă cu culori la soare, din care într-o clipă nu rămâne decât o pată umedă. Prin urmare, depravatul este profund nefericit. El simte o nemulțumire constantă, dar, deseori, el caută să iasă din această nemulțumire prin noi forme de desfrâu. S-a lăsat peste noi o beznă a metafizicii. În acest întuneric îngroșător … oamenii nu se văd unul pe celălalt, au uitat ce este omul; ei sunt separați unul de celălalt. Diavolul, ca tată al liberalismului, care le-a promis libertăți oamenilor, i-a înșelat și i-a transformat în sclavi stupizi și pătimași.
Dragostea și frumusețea
În prezent, vedem o descompunere morală fără precedent în istoria omenirii, care a preluat caracterul unei catastrofe umane universale. Omul, ca persoană morală, este aproape distrus. Există încă fragmente ale fostelor concepții de bine și de onoare, dar în curând vor fi doar amintiri din ele, ca urme pe nisip. Puterea care se opune decăderii și descompunerii lumii este harul lui Dumnezeu. Dar condițiile pentru percepția harului sunt dragostea oamenilor pentru Dumnezeu și a unuia pentru altul. Când iubirea se epuizează, harul se îndepărtează și începe o cădere în abis: de la om – la fiară, de la fiară – la demon. Acolo unde dispare asemănarea cu Dumnezeu, începe asemănarea cu diavolul. Dragostea caută frumusețea. Sentimentul iubirii este inseparabil de conceptul de frumusețe. Creștinismul dezvăluie frumusețea veșnică a sufletului uman ca chip și asemănare a lui Dumnezeu. Sufletul creștinului, îndreptat spre Dumnezeu, vede în fiecare persoană o lumină divină. Sacrificiul fără iubire este imposibil… Iubirea este dorința de ideal și dorința de unitate cu acest ideal.
Aceasta e sursa romantismului sufletesc, a iubirii trupești, a demnității civice etc. Prin aceasta, obiectul iubirii nu este perceput în mod real, ci prin prisma unei bogate imaginații… Iar această dragoste romantică între oameni, între prieteni… și mai ales iubirea dintre un bărbat și o femeie, a fost în măsură să ia forma unui devotament, a unui sacrificiu de sine și eroism, deși aceste manifestări au fost variabile… Dragostea, chiar și într-o formă pământească și plictisitoare, a contribuit la coeziunea oamenilor și la solidaritatea lor, la un sentiment de datorie și respect reciproc, numit generozitate. Omul nu poate să iubească urâtul, chiar și atunci când acesta se înfățișează înaintea lui sub formă de păcat ispititor. Pentru a distruge solidaritatea oamenilor, pentru a face ca eroismul și sacrificiul de sine să fie inutile și neîntemeiate, este necesar să distrugem frumusețea și să ridiculizăm însăși noțiunea de ideal.
Omul este o creatură complexă și contradictorie. Este asemenea aurului aruncat în noroi. Strălucirea acestui aur încă amintește de frumusețea omului; diavolul vrea ca omul să fie înecat în murdărie, atunci iubirea însăși devine imposibilă. Omul este o creatură asemănătoare lui Dumnezeu, dar păcatul este înrădăcinat în el și omul trebuie să-l suprime prin forța voinței. La urma urmei, decența este, de asemenea, o idee clară chiar și în rândul persoanelor nereligioase. Această idee se referă la demnitatea unei persoane, deși chiar cuvântul „demnitate” este de neînțeles pentru ele. Dacă persoana iubită dintr-o dată, ca într-un basm, se transformă într-un animal sau o reptilă, atunci nu vom fi în măsură să menținem un sentiment de dragoste pentru porcul care se bălăcește în noroi, pentru un păianjen gigant sau pentru un șarpe cu clopoței. Chiar dacă se transformă într-o maimuță – murdară și plină de pofte – nici unul dintre noi nu va dori să-și sacrifice viața pentru ca ea să mănânce banane și să-și satisfacă doar poftele.
Astăzi, forțele demonice, în numele liberalismului, vor să distrugă ce a mai rămas din frumusețea omului. Omul depravat este condamnat la degenerare. Cu el e ușor să intri într-un parteneriat pentru păcat, dar este imposibil să-l iubești cu dragoste dedicată, altruistă … Într-o lume depravată, dragostea dispare. Această răceală și goliciune spirituală fac viața gri și fără rost. Omul a devenit indiferent față de om; în plus, el este ostil față de el însuși în sufletul său. Dacă cineva se îneacă, celălalt nu riscă să întindă o mână spre el, pentru că cel care se îneacă nu mai are nici o valoare pentru el, nu este perceput ca un prieten, ca un aproape…
În fiecare zi la televizor ni se „țin lecții” despre un om care se transformă într-un porc sau într-un tigru, iar oamenii se adaptează treptat la ideea că scopul vieții umane este să sapi permanent în noroi, că omul are voie să facă orice, că puritatea este o superstiție medievală. Chiar și dragostea pură dintre mire și mireasă, celebrată în poezia tuturor popoarelor, încetează să mai existe.
Creștinismul revigorează persoana umană. Dă puterea de a rezista păcatului, de aceea creștinismul a fost persecutat și va fi persecutat. Păcatul a divizat, a zdrobit omenirea, ea s-a dezintegrat, ca verigile unui lanț. Există încă un factor al păcatului, ce nu e psihologic, ci metafizic. Starea sufletului uman radiază emanații subtile care sunt greu accesibile simțurilor noastre senzoriale, dar percepute de spiritul nostru. Păcătosul emană o duhoare deosebită, de la care spiritul unui om, chiar a aceluiași păcătos, se întoarce. Păcatul are o greutate metafizică constantă, mai ales în cazul păcatelor perverse, de aceea din animal ne transformăm în demon, drept urmare, nenorocirea altuia ne dă un sentiment secret de bucurie, ca și cum ar fi o răzbunare pentru ceva pierdut și sfidat de oameni.
Creștinismul este religia iubirii bazate pe sacrificiu. Creștinismul a salvat omul de la cea mai groaznică sclavie, iar acum omul a devenit benevol sclavul celui mai rău stăpân – păcatul și demonul. Omul și-a pierdut frumusețea sufletului și, odată cu aceasta, a pierdut capacitatea de a iubi. El a vrut sclavia și a obținut-o. Împreună cu frumusețea, dragostea a dispărut și a sosit bezna metafizică.
Cultul sexului
De ce este sexul distructiv? El îl privează pe om de comuniunea cu Dumnezeu, prin urmare, de Împărăția lui Dumnezeu, care, potrivit Mântuitorului, „este în noi”. În Vechiul Testament este dată o poruncă – să nu comiți adulter. În Noul Testament, Domnul cere mai mult – castitate nu numai în fapte, ci și în gânduri; cel care privește cu patimă, din câte se pare, comite adulter. În Fericiri, Domnul spune: „Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Matei, 5,8). Prin urmare, condiția indispensabilă pentru comuniunea cu Dumnezeu este puritatea inimii. Cei care nu au inima curată nu vor putea să-L vadă pe Dumnezeu, să-L vadă nu vizual, ci printr-un sentiment special al inimii, luminate de har. A vedea pe Dumnezeu înseamnă să ai o lumină divină în sufletul tău. Sfinții Părinți au considerat că lupta cu desfrânarea este una dintre cele mai dificile lupte pentru o persoană. Ei au numit adulterul „moartea spiritului”. Sf. Ioan Scărarul a spus că desfrâul este cel mai grav păcat, după omor. Omul care cedează unor patimi, păcătuiește, iar desfrânarea înseamnă căderea lui, înseamnă că a fost dat la pământ de demon și a rămas acolo, neajutorat. Sunt necesari ani de pocăință ca desfrânatul să primească nu numai iertarea, ci și harul pierdut prin păcat. Sfinții Părinți ne învață să ne controlam simțurile: vederea, auzul etc., astfel încât prin ele să nu pătrundă nici o murdărie, în special mizeria depravării, altfel cele cinci simțuri devin, după cuviosul Simeon Teologul, „cele cinci ferestre ale morții”.
Chiar dacă desfrânatul ar merge la biserică, până la pocăința și corectare, viața interioară a Bisericii ar rămâne închisă pentru el, ca și cum ar fi un orb care, stând la soare, nu poate vedea lumina. Apostolul Pavel scrie: „Nu vă amăgiți, desfrânații … nu moștenesc Împărăția lui Dumnezeu”… (I Corinteni, 6,9).
Deci, trebuie să spunem că sexul, în toate manifestările sale, privează omul de viața veșnică. De aceea, partea interioară a Bisericii, adică inimile celor care se află în câmpul luminos al harului se diminuează catastrofal. Sexul deformează persoana umană; el relaxează voința omului, îl face un sclav al pasiunilor sale, ca o barcă în largul mării, în timpul unei furtuni, care a pierdut controlul și s-a predat puterii valurilor. Sexul zdruncină și distruge moralitatea.
Pentru un creștin, moralitatea este, mai presus de toate, starea interioară a sufletului. Pentru omul modern, aceasta nu e decât o anumită normă a unei vieți în comun. De aceea omul modern este dual, pentru că moralitatea pentru el înseamnă să pari moral. Urmarea „sexului liber” nu este procreația, ci infanticidul. Prin urmare, sexul este în mod inerent nefiresc și crud. El distruge respectul dintre oameni și respectul față de ei înșiși. Sexul și desfrâul îngustează viața umană spre satisfacția instinctelor celor mai întunecate care trăiesc undeva în partea inferioară a subconștientului, de altfel, deformate artificial, pervertite și distorsionate. Omul se obișnuiește să se uite arogant și cinic la el însuși, la alții și la viață în sine. Dacă omul este doar o bucată de carne, atunci unde este locul loialității și adevărului, cui să-i fii credincios, cui să-i spui adevărul, și, mă rog, cine are nevoie de el? Prin urmare, în vremurile noastre, minciuna și ipocrizia devin principiul universal de comunicare umană. Adevărul și onestitatea, loialitatea și constanța sunt cuvinte cu care se speculează. Dacă un om trăiește după principii morale, atunci provoacă o iritare surdă celor din jur; în cel mai bun caz, îl vor privi ca pe un ciudat, ca pe un Don Quijote, iar cel mai des ca pe un dușman al armoniei și păcii sociale.
Sexul … face de fapt viața unei persoane lipsită de sens, gri și plictisitoare. Dacă un om depășește teroarea opiniei publice și hipnoza în masă a mass-media, atunci trebuie să recunoască, cu mâna pe inimă, că, în sexul „civilizat”, ce se derulează pe toate canalele de televiziune și care pătrunde ca o mizerie în viața noastră, nu este cu nimic nobil și nici un fel de bucurie, ci doar umilință și vulgaritate. În sex, are loc deconectarea conștiinței, ca atunci când folosești droguri și alcool, iar apoi persoana trece prin perioade de devastare internă și de respingere a sinelui. Iar aici, ca și în cazul unui alcoolic, există o dependență de otravă și există o degradare constantă a personalității în plan spiritual, mental și chiar fizic…
Sexul și desfrâul sunt atributele magiei negre, iar sărbătorile din sectele satanice se termină cu un mare păcat. Vechii apologeți creștini au scris că duhoarea desfrâului și a sângelui uman atrage demonii, așa că aceștia se află la ei acasă în templele păgâne. Demonii se adună la această duhoare precum corbii deasupra unui hoit… Prin urmare, sexul și desfrânarea sunt o forță care demonizează lumea, acesta este pericolul teribil pe care oamenii l-au uitat sau la care au închis intenționat ochii pentru a nu-i vedea fața hâdă…
Reabilitarea Sodomei și Gomorei
În anii ’60 și ’80 ai secolului trecut, comuniștii supuși represiunii au fost reabilitați. În anii ’90, au fost reabilitați soldații din Garda Albă iar, până la sfârșitul celui de-al doilea mileniu, a început reabilitarea locuitorilor din Sodoma și Gomora. Din câte se pare, problema sodomiților nu avea caracterul unei crime, prin urmare, ei n-au meritat acea pedeapsă, iar Marea Moartă este un monument nu al pedepsei divine a desfrânaților, ci al unui proces nedrept. Opinia publică trebuie pregătită treptat și în mod consecvent pentru această reabilitare, ceea ce și fac televiziunea și presa.
Deocamdată, nu avem căsătorii între persoane de același sex, ca în unele țări europene, dar acest tip de depravare fără rușine este considerat nevinovat și complet legal, mai mult decât atât, este declarat parte a drepturilor și libertăților omului.Acest tip de depravare nu este un fenomen fizic, ci unul psihologic sau, mai degrabă, psihopatologic. Omul care a pierdut percepția emoțională corectă a lumii nu poate gândi corect, fiind un renegat moral, nu poate apăra moralitatea, iar între timp, unor astfel de oameni li se încredințează diferite poziții și posturi. O societate în care depravarea nu este condamnată nu mai poate fi numită creștină. Depravații fac ceea ce apostolul interzicea chiar să amintești, ca o mare rușine a omenirii. Un om depravat se lipsește de dreptul de a fi membru al Bisericii și chiar de a participa la închinare, înainte de pocăința sinceră. Iar acum suntem asigurați că acestea sunt doar „noi culori” în paleta sentimentelor. Unii artiști avangardiști susțin că și bălegarul este o nouă vopsea cu care poți picta…
Patologia sexuală este o boală gravă care poate distruge o națiune, poate distruge un popor. Părinții întruniți la Soborul bisericesc din Georgia, numit Ruiso-Urbnis (secolul al XII-lea), denunțând păcatul Sodomei, au scris că acest tip de desfrânare josnică a fost cauza principală a căderii Persiei și apoi a Bizanțului. Acum, Sodoma și Gomora se află în proces de reabilitare în țările ortodoxe. În Grecia, unul dintre centrele ortodoxiei, există clădiri cu denumirea „Sodoma”. Unele forțe vor să corupă chiar inima omului și să o transforme în Sodoma. Dumnezeu i-a promis lui Avraam că va cruța orașul păcătos, dacă ar exista zece oameni nevinovați, dar aceștia nu au fost găsiți. Ce se va întâmpla când nu se vor găsi zece drepți printre noi, păstrați în afara murdăriei și mizeriei spirituale? Despre asta ne dă mărturie tăcută Marea Moartă…”
Influența păcatului asupra istoriei umane
Este imposibil să explici istoria în mod logic. Mintea umană, bazându-se chiar pe memoria enormă a computerelor, nu poate identifica și determina acei factori care alcătuiesc procesele istorice. Există supra-legi în istorie – fenomene inexplicabile ce nu fac obiectul unei relații de cauzalitate. Ele pot apărea în perioadele cele mai critice și pot schimba cursul evenimentelor.
Însă cel mai semnificativ și mai important factor este planul spiritual al istoriei; este atitudinea omenirii față de Dumnezeu, este starea morală a lumii, este partea interioară a vieții umane, nevăzută pentru ochiul uman. În plan spiritual se conțin și se adună faptele întregii omeniri și se determină viitorul său. Înainte de potop, în acest plan metafizic, omenirea s-a epuizat. Figurativ vorbind, această sferă a existenței s-a golit, oamenii s-au transformat în trup, adică acționau în funcție de atracția trupului orb și corupt. Providența divină a condamnat omenirea la moarte tocmai pentru că nu avea puterea și oportunitatea de a renaște. Starea actuală a lumii nu poate fi redusă doar la condițiile economice, politice și de altă natură. Acești factori au un impact, dar totuși sunt secundari. Turnurile istoriei nu sunt previzibile pentru cei implicați în economie și sociologie; futurismul lor ieftin n-a fost justificat niciodată. Viața a rupt toate previziunile de hârtie ale economiștilor și sociologilor, care doreau să prezică istoria, așa cum prognozează vremea …
În istoria omenirii există forțe cosmice luminoase și întunecate. Păcatul a lovit cu putere în însăși natura omului, ca un viciu grav; el, la fel ca sângele infectat, a pătruns în toate celulele organismului uman. Păcatul e inerent umanității de la tragedia din Eden. Iar secolul al XX-lea este marcat în mod deosebit de dimensiunea fără precedent a păcatului…
În prezent, păcatul infanticidului a devenit aproape global. În țările din fosta Uniune Sovietică, 70% din sarcini se încheie printr-un avort și, dacă adăugăm aici contraceptivele ce provoacă un mini-avort, adică moartea embrionului de câteva zile, sângele morților ar putea umple nisipurile Saharei, iar cadavrele lor ar putea înconjura Pământul de mai multe ori.
Cum se explică această escaladare continuă a cruzimii, această orgie numită progres? Ni se pare că principalul motiv este degradarea morală a omului, răceala lui emoțională și lipsa iubirii. Iubirea deschide ființa unui om ce include cercul oamenilor pe care îi iubește… Iubirea face viața unei persoane mai profundă. Acum vedem altceva – închiderea în sine și autismul. Omul devine pentru sine unica valoare, ca și cum întreaga lume a fost creată numai pentru el. Aceasta dă naștere unei atitudini pragmatice față de alți oameni: sunt ei folositori sau nu? Aceasta devine condiția principală a relației reciproce.
În opinia noastră, două păcate majore duc la un astfel de egoism: mândria și desfrâul, și apoi „rudele” acestora, lenea și iubirea de plăceri. Egoismul usucă dragostea în om, mai întâi pe cea spirituala, apoi pe cea sufletească, care este înlocuită de izbucniri sporadice de patimi. Patima și mândria formează în suflet un fel de îngheț permanent. Omul pierde sentimentul de compasiune, de care nu sunt lipsite nici chiar animalele. El nu se întristează de durerea altcuiva, pe el nu-l bucură, ci mai degrabă îl amărăște fericirea altuia, fie ea și sub forma unui succes temporar. Forțele întunecate iau în stăpânire din ce în ce mai mult sufletul omului. Cuviosul Serafim scrie: „Diavolul este rece”…
De ce le trebuie oamenilor moderni copii? Copiii devin o piedică pentru ei. În copii omul nu-si vede chipul, nu vede reluarea propriei sale vieți, nu retrăiește propria sa copilărie cu ei, el și-a murdărit deja viața cu desfrânarea, încât sentimentele copilului nu-l mai ating.
Familia rezolvă mai multe probleme: 1) nașterea de copii; 2) satisfacerea instinctelor, care la om sunt legate de o serie întreagă de sentimente; 3) ajutorul reciproc. Familia creștină rezolvă, de asemenea, sarcini spirituale: este o asistență reciprocă în materie de mântuire, este comunitate în timp și veșnicie, comunitate materială și spirituală, comunitate în rugăciune, ceea ce face ca familia să fie o mică biserică de acasă. Acum totul este ruinat. Sexul liber ucide nașterea de copii; mândria omoară iubirea reciprocă; egoismul ucide grija unuia față de celălalt …
Cine suntem? (Despre educația sexuală)
Problema predării educației sexuale în instituțiile de învățământ și evaluarea acestui subiect (dacă se poate numi știință, în general, și nu un simptom sinistru al degradării societății umane) ar trebui să fie cercetate și abordate din punctul de vedere al moralității creștine. Să nu uităm că populația Gruziei, în majoritatea ei, se consideră creștină, în ciuda nivelului diferit de implicare în viața spirituală și în biserică. Acest lucru trebuie amintit domnilor sexologi, care tratează poporul gruzin ca și cum nu ar avea nici vechile sale tradiții, nici înțelepciunea lumii, nici valori morale, ca și cum ar fi o mulțime fără chip, și nu un popor cu o veche cultură, care a adoptat creștinismul cu 17 secole în urmă – o vârstă rar întâlnită la alte state și popoare …
Acum, tradițiile oamenilor sunt făcute de rușine, pentru că Freud a dus familia și căsătoria în dizgrație, iar castitatea se prezintă nu ca o chestiune de onoare, ci drept un complex patologic, un fel de fobie dureroasă. În fața oamenilor se află o întrebare în toată acuitatea ei: vor ei să fie popor creștin sau să se dezică de Hristos în numele unei zeități noi, al cărei nume este desfrânarea și patima?…
Până de curând, Anglia era un model de moravuri patriarhale; cuvântul „puritan” a devenit un apelativ, similar unui ascet care trăiește în lume. În America, a existat o „poliție a moralității”. Maxim Gorki nu a fost acceptat de publicul american, mai exact, a fost expulzat din țară pentru că venise în America cu o soție cu care nu era căsătorit legal… Schimbarea morală a avut loc în mod neașteptat și rapid. În anii ‘20-’30 ai secolului al XX-lea, când aceste țări au atins deja bunăstarea materială și progresul tehnic. Cel mai probabil, desfrânarea a devenit rezultatul abundenței, mai degrabă, și nu abundența un rezultat al promiscuității. Dar un astfel de salt nu se putea întâmpla în mod natural.
Acele forțe care creează programe de educație sau mai degrabă de propagandă a sexului liber au corupt deja opinia publică și au eliminat cenzura în aceste țări. Totuși, să nu uităm că America a devenit un gigant industrial datorită complexului său industrial bine construit, și nu datorită spectacolelor de striptease public. Deja în țările Europei, tot mai des se aude exprimată dorința de revenire la tradițiile morale. Fie acesta măcar instinctul supraviețuirii…
Cine are nevoie de coruperea mentală a copiilor sub masca iluminării sexuale? Cine are nevoie de pornografie sub masca informațiilor și reclamelor frumuseții trupurilor dezgolite? Cine are nevoie de racolarea tinerilor și tinerelor, sub masca luptei împotriva fobiilor? Mai întâi de toate, de asta au nevoie forțele care vor să distrugă creștinismul, să transforme omul într-un porc, care să grohăie pe lângă troacă.
Nu poate exista nici un Dumnezeu în inima depravată – Biblia a vorbit deja despre acest lucru. Prin vocea sexologilor, anumite forțe spun: „Dumnezeu este dușmanul nostru, de aceea, trăiască vrăjmașul lui Dumnezeu – desfrâul!” Ceea ce nu au reușit să facă persecuțiile și torturile armatei de urmași ai lui Nero, vechi și moderni, va face desfrâul. În biserica creștină există martiri pentru castitate care sunt venerați ca martiri pentru Hristos.
Desfrâul înseamnă paralizia inimii omului și, dacă a fost indus încă din copilărie, resuscitarea morală poate fi neputincioasă. Când un păcat se transformă într-un obicei, obiceiul devine natură… Sexologii spun: „trebuie să știți tot ceea ce este legat de intimitate, ca să vă protejați intimitatea”, altfel oamenii rău-intenționați pot profita de voi. Nu este clar de ce cunoașterea patologiei sexuale ar trebui să protejeze un copil de o „influență rea”, ca și cum ar fi la o luptă de sambo sau judo. În acest caz, sfaturile le-ar înțelege mai bine o doamnă cu o anumită experiență, dacă ar mai avea ceva de protejat și de păstrat. Dar protejarea cea mai mare a copiilor înseamnă să-l înveți pe copil să nu aibă un anturaj prost, să nu permită libertăți în prietenie, să evite situațiile și locurile în care poate să apară violența. Pentru cunoașterea unor astfel de reguli nu este nevoie de multe ore de prelegeri despre sexologie. Dimpotrivă, a vorbi mult și bine pe acest subiect îi creează copilului nu aversiune, ci interes, trezește și stimulează instinctul său mai înainte de vreme.
Căderea începe de multe ori în discuții pe tema sexului. Vedem aici metoda infamă, care se numește ipocrizie. Sexologii vor să le arate copiilor ce înseamnă erotismul, se pare, cu scopul ca aceștia să știe de ce să se protejeze, ca și cum sexologii ar uită de sfera emoțională și sexuală a copilului; și, de fapt, îi excită artificial. Nu, acești ipocriți nu sunt deloc naivi, pentru că, după curs, ei distribuie cu prudență contraceptive ca daruri. Domnii sexologi sunt foarte conștienți și de altceva: viața sexuală timpurie contribuie la impotența prematură, care este și o cauză a traumelor emoționale și a distrugerii familiei și, în același timp, a alcoolismului și dependenței de droguri.
De cele mai multe ori, sexul timpuriu se transformă într-un desfrâu patologic, pe care sexologii doresc acum să-l legitimeze. În aceasta constă problema distrugerii persoanei umane. Avortul și contraceptivele sunt strict interzise de Biserica Ortodoxă. Ei doresc să ridiculizeze aceste reguli și să le prezinte ca fobii ce apar la un copil după ce a citit cine știe ce povești.
Timp de câte secole, popoarele ortodoxe, care și-au creat familii în conformitate cu principiile moralității creștine, au crescut copiii, inspirându-le decența și modestia, ca începuturi firești și sănătoase ale vieții. Oare se dorește cu adevărat să se prezinte experiența de sute de ani a poporului drept una greșită? Istoricii pot spune ce a creat creștinismul, iar despre ceea ce au creat sexologii vorbesc faptele jalnice: sarcini la școlărițe, boli cu transmitere sexuală, creșterea cărora e constantă în ultimii ani.Nașterea de copii nu este o știință, ci un instinct biologic care nu trebuie învățat. Desfrâul în sine pervertește acest instinct. Iată un alt factor: nașterea unui copil este un transfer de informații enorme către un alt organism viu, prin urmare e necesară o anumită vârstă și dezvoltare completă a ambilor soți pentru a transfera proprietățile lor psihofizice copilului…
Dar, cel mai important lucru, așa-zisul sex „rafinat” este contrar ideii și legilor căsătoriei creștine ca biserică de acasă, transformând căsătoria într-un cult al trupului, contrar structurii căsătoriei ca monogamie strictă. Omul nu este doar un cheag de sânge și carne, ci, mai presus de toate, proprietarul unui suflet nemuritor. Desfrânatul își vinde sufletul pentru plăceri trecătoare, ca și Isav din Biblie, care și-a vândut dreptul de întâi-născut pentru un blid de linte.
Apelam la creștini: este vorba despre viața veșnică și moartea veșnică a copiilor voștri. Apelăm la credincioși și necredincioși. Chestiunea principală care e în joc este existența istorică a poporului nostru. Programele de planning familial și programul asociat de educație sexuală conduc la o reducere sistematică a populației, adică la o catastrofă națională. Hitler spunea: „Am dreptul să distrug rasele inferioare în numele rasei ariene, ca să-i ofer un spațiu de viață”.
Să ne gândim la ceea ce facem în legătură cu popoarele noastre. Sexologii moderni, finanțați de companii străine și patroni misterioși, își pun masca „prietenilor copiilor”. Dar dacă sunt prieteni, de ce nu-și ridică vocea, mai presus de toate, împotriva avortului, de ce se raportează la pornografie cu loialitate, pornografie care corupe copiii de pe ecranele de televiziune, din paginile revistelor și din afișele plasate pe stradă în cele mai populate locuri din orașele noastre? Rezultatul unei astfel de educații va fi întotdeauna același: o atitudine cinică față de viață, o atitudine cinică față de trupul uman, o atitudine cinică față de prieteni și părinți și, desigur, cel mai groaznic lucru este o atitudine cinică față de credință și valorile creștine… Experiența de veacuri a omenirii mărturisește că modestia și castitatea, precum și moralitatea înaltă și monogamia nu sunt deloc fobii și prejudecăți, ci o auto-protecție vitală și spirituală a omenirii în fața auto-distrugerii și dezintegrării. De aceea, discuțiile despre intimitate și imaginile trupului gol, care provoacă patimi la un copil, nu sunt acceptate nu numai în familiile creștine, ci și într-o societate, chiar dacă indiferentă față de religie, dar, totuși, păstrând încă o idee de moralitate.Sexologii, care mint că educația sexuală a copiilor îi va proteja de pericolele neprevăzute și de influențele rele, nu diferă mult de cei care îi obișnuiesc pe copii cu alcoolul, pretinzând „beneficiile” acestuia, precum că, învățând în practică răul alcoolului, copiii nu vor deveni alcoolici în viitor. Oare chiar experiența de secole din țările ortodoxe de a crește copiii să fie doar o sumă de greșeli și derive, de care trebuie să scăpăm cât mai curând posibil? Dacă ar fi așa, atunci popoarele ortodoxe ar fi dispărut demult, dar ele trăiesc și sperăm că vor trăi în ciuda celor care încearcă să înlocuiască căsătoria cu sexul „rafinat” și desfrâul, pentru a reduce gradual și sistematic rata natalității.
Bucuria victoriei
Sfântul Antonie cel Mare a scris despre momentul în care lumea se va arunca în întuneric, iar nebunia generală va acoperi pământul cu aripile sale negre. Cei care nu au stins lumina credinței în sufletele lor și nu s-au predat puterii patimilor vor fi considerați bolnavi mintali sau orgolioși-fanatici. „Dacă nu te porți ca toți, înseamnă că ești nebun”, aceasta va fi sentința lumii asupra celor care împlinesc poruncile lui Hristos. Astfel de oameni vor fi priviți ca dușmani, care vor să-i priveze pe ceilalți de bucuriile vieții și să predice o doctrină absurdă și de neînțeles a păcatului și a răzbunării veșnice. A venit timpul când libertatea nelimitată de realizare a tuturor dorințelor și pasiunilor, adică absența oricărui filtru moral, se consideră drept „normă etică”, demnă de o persoană modernă. Dar rezultatul e un paradox: permisivitatea nu face o persoană fericită deloc, dimpotrivă, se produce o discordie internă, urmează o pustiire și o nemulțumire profundă a sufletului; în cel mai bun caz, este o dorință pentru ceva drag și pierdut, iar în cel mai rău caz, este o indiferență morală și o identificare a sinelui cu propriile instincte pervertite. Apoi, se deschide o nouă profunzime a căderii umane, se dezvăluie o nouă înmulțire a răului și o concentrare a întunericului sufletesc – acesta este demonizarea, este înrobirea ființelor umane de către ființe parazite invizibile, înrădăcinate în sufletul său. Păgânismul a fost nu numai pierderea lui Dumnezeu, ci și pierderea omului însuși. Antropologia păgână a pervertit și apoi a pierdut conceptul de păcat. „Naturalul e minunat”, spun păgânii, neînțelegând că cosmosul și ipostaza sufletească a sa – omul – sunt lovite de păcat, că ele reprezintă un câmp de luptă între forțele luminii și a întunericului, că omul în unitatea lui psihofizică e un organism bolnav, că datele noastre existențiale nu înseamnă o viață naturală, ci o stare pervertită.
„Simbolul de credință” al lumii moderne constă în satisfacerea dorințelor și patimilor unei persoane. Cu toate acestea, experiența de zi cu zi ne învață în mod diferit: patima întotdeauna minte, mereu promite, dar niciodată nu oferă ceea ce a promis. După împlinirea dorințelor pătimașe, o persoană nu simte nici o bucurie sau satisfacție. Și, dimpotrivă, lupta cu patima și senzualitatea se încheie cu bucuria spirituală. După victoria asupra patimii, o persoană simte pacea și liniștea în sufletul său, simte un sentiment special de luminozitate și iluminare interioară, ca o răsplată pentru realizare. În victoria asupra patimii și păcatului, o persoană simte trezirea spiritului său, renașterea personalității sale. Și în această bucurie există ceva mistic.
Tragedia omenirii este o greșeală constantă, aceea a impresiei că favorizarea patimilor și satisfacerea sentimentelor senzuale ar da plinătate vieții. Dar nu e așa. Omul care dă curs patimilor sale privește lumea cu alți ochi, cu ochi încețoșați; el încetează să vadă frumusețea pe care o simțea și o trăia înainte. Inima lui devine rece și crudă, de parcă-și învăluie sufletul în pielea unui animal. Păcatul este murdărie metafizică. Chiar și un suflet care l-a pierdut pe Dumnezeu, care parcă s-a adaptat la păcat, simte duhoarea în adâncime. În nașterea omului se află o taină, în desfrâu se află doar vulgaritate… Oamenii moderni nu-i pot imita pe strămoșii lor în abstinență, nici monahii nu pot imita pe înaintașii străvechi în ascetismul lor. Cu toate acestea, ideea generală rămâne aceeași: nu în satisfacerea patimilor, nu în subordonarea față de ele, ci în depășirea dorințelor senzuale se deschide adevărata ființă umană, adevărata profunzime a vieții, ce rămâne necunoscută sufletelor pătimașe și fără de voință.
Degradarea omului a fost însoțită de separarea sexului de nașterea de copii, apoi sexul a fost pus în opoziție cu nașterea de copii și ridicat la grad de cult. Iar acum amenință să devină o religie „a umbrei” pentru omenire. Acum, sexul, uciderea unui suflet nenăscut, distrugerea familiilor, întunecarea chipului și asemănării lui Dumnezeu în om au devenit inamicul omului însuși nu doar spiritual, ci și empiric. Prin intermediul selecției, un câine – animalul cel mai devotat omului – poate fi transformat într-o fiară care poate mânca oameni. Și sexul, prin selecție artificială cu caracter demonic în mod clar, s-a transformat într-un ucigaș de oameni și un asasin al sufletelor umane. Acum, această fiară încearcă să devină conducătorul neîncoronat al lumii și proprietar al sufletelor umane. Când omul spune că sexul îi dă bucurie, el fie minte, fie nu a experimentat niciodată bucuria reală. De ce oamenii, care parcă au pierdut toate lucrurile spirituale, brusc au un sentiment de ură față de aceiași libertini, ca ei înșiși, ură, ca față de hoți care au furat și au jefuit ceva scump ce le aparține? Oamenii care au băut până la fund paharul plăcerilor pământești, dar au fost destul de cinstiți cu ei înșiși, au spus că nu găsesc bucurie în viață, că nu există fericire pe pământ.
De exemplu, Alexandr Blok, un om demonic, subtil și depravat, dar în același timp sincer în recunoașterea căderii sale, a scris:
„Toată lumea, toată lumea știe,
Fericire nu e.
Și a câta oară strâng în mâna mea pistolul.”
Un alt poet, care se lăuda cu numărul de femei seduse de el, dar suficient de sensibil pentru a-și asculta vocea inimii, scria:
„Dar zadarnic, dar întâmplător, viață, de ce mi-ai fost, tu, dată?”
Opera unor astfel de genii ai poeziei – și, în același timp, a unor pigmei din punct de vedere moral – precum Byron, … și alții, este plină de o tragedie fără de speranță. Acești oameni, care au experimentat toate patimile, și-au putut vedea viața ca un coșmar absolut. Personajele cărților lor sunt cadavre vii, care au doar dispreț față de lume și o ură tainică față de sine.
Între timp, oamenii care își pun scopuri înalte, și nu trăiesc doar din patimi, știu că „există fericire”, și cu cât sunt mai mari obiectivele pe care și le pun, cu atât își reduc sentimentele josnice, cu atât devin mai fericiți, ceea ce înseamnă că bucuria adevărată este apanajul inimilor curate. Există o bucurie și mai mare – harul Duhului Sfânt, care este acea sfințenie pe care lumea o urăște, căci ea îi arată chipul urâțeniei sale.
Mânia ne poate, oare, da pace, invidia – fericire, lăcomia – claritate a gândirii? Ce lasă în urmă patima într-o persoana? Numai murdărie și gunoi. Patima chiar urâțește omul pe dinafară. Ce se întâmplă cu o persoană înfuriată, cu cine seamănă? Știți ce expresie șerpească are cel care invidiază? Știți ce ispite răspândesc în jurul lor desfrânații? În stăpânirea dorințelor, în victoria gândului înalt asupra celui josnic, în victoria sufletului asupra trupului poate o persoană să se trezească dintr-un somn grav păcătos.
Oamenii care văd rezolvarea problemelor lor în planificarea familială artificială sau care sunt gata să se supună sterilizării sunt în esență sclavi sexuali, de dragul acestor lucruri se distruge chiar conceptul de familie creștină ca „mică biserică”. Pseudo-cultura, care și-a pierdut demult spiritualitatea, i-a făcut astfel de sclavi. Societatea, care respinge moralitatea creștină, mijloacele mass-media moderne – în special emisiunile de televiziune – cu o încăpățânare persistentă intenționată inspiră oamenilor că ei nu sunt decât animale sexuale.
Castitatea și abstinența în sine sunt privite ca prejudecăți absurde, fobii, un mod de viață nenatural, ce duce la boli mintale. Oamenilor li insuflă și li se induce gândul că ei trebuie să experimenteze toate tipurile de desfrâu, astfel încât viața lor să fie mai „profundă și colorată”. „Încercați totul!”, spune moralitatea modernă. Patima și păcatul devin obiceiuri care înrobesc voința. Experiența convinge omul că o astfel de viață este goală și falsă, dar el nu vede nici o alternativă la ea.
Între timp, există o cale de ieșire. Aceasta nu este dorința pentru satisfacerea constantă a patimii, ci dominarea puternică a patimii. Abstinența înainte de căsătorie și relațiile ireproșabile în căsătorie întăresc respectul și iubirea soților a unuia față de celălalt. Abstinența nu este nefirească, ci, dimpotrivă, foarte firească, și despre asta ne poate vorbi viața altor creaturi; în acest sens, animalele pot învăța oamenii. Oare omul se va dovedi a fi nu numai cea mai inteligentă, dar și cea mai pătimașă, adică cea mai josnică dintre toate creaturile pământului?
Amurgul apocaliptic
De ce dependența de droguri a luat amploarea unei epidemii în ultima vreme? De ce rudele nu se mai bucură atunci când se întâlnesc? De ce minciuna a devenit modul universal de viață? De ce crește numărul dramatic al familiilor dezmembrate? De ce căsătoria – în care soțul și soția, uniți prin iubire, fideli unul altuia, până la moarte – devine deja o excepție? De ce bunăstarea aparentă familială este de multe ori numai învelișul exterior al golului interior, consimțământul tacit al soților de a se tolera reciproc? De ce oamenii, întorcându-se acasă, nu mai găsesc plăcere în comunicarea reciprocă, și preferă să-și petreacă ore în șir în fața televizorului?
Imaginile, care se perindă pe ecran, le sunt mai dragi decât un om viu cu care trebuie să împartă bucuria și tristețea. Ecranul TV și drogurile sunt o lume suprarealistă, în care omul fuge de realitate, care-i oprimă sufletul ca o greutate de plumb.
Profetul Moise, cu puțin timp înainte de moartea sa, a chemat poporul și a spus o binecuvântare pentru cei care vor îndeplini poruncile lui Dumnezeu și un blestem pentru cei care le vor încălca și le vor respinge. Aceste porunci au fost scrise nu numai pe table de piatră, dar, de asemenea, în sufletul omenesc. Acum oamenii le-au uitat și le-au pierdut. Pământul este tot mai contaminat cu puroiul desfrâului și cu sângele omenesc. Domnul nostru Iisus Hristos a spus: „Dar Fiul Omului, când va veni, va găsi, oare, credință pe pământ?” (Luca, 18,8), cu alte cuvinte, credința, exprimată în dragoste; credința, care ar trebui să fie stâlpul principal al vieții. Numărul de persoane care nu doar cred, ci și trăiesc prin credință, este în continuă scădere. Și credincioșii și necredincioșii sunt asemenea oamenilor căzuți în mlaștină. Credincioșii înțeleg și încearcă să iasă din mlaștina care-i absoarbe, iar cei necredincioși nu înțeleg ce se întâmplă și mor cu ochii închiși. Ei nu cred în Scripturi, sunt indiferenți față de Dumnezeu sau îl urăsc. Dar și astfel de oameni au o mărturie a nopții apocaliptice, care cade peste tot în lume – este dovada interioară a propriului lor suflet că nu există nici o bucurie, că viața este goală, ca un fum. Disperarea este o pierdere a speranței. Oamenii moderni nu au nici o speranță. Ei nu au la ce să spere, iar la ce să se aștepte de la viitor ei înșiși nu știu?
Cine are nevoie de educația sexuală?
A doua jumătate a secolului al XX-lea s-a „îmbogățit” cu o nouă ramură a științei, care se numește educație sexuală. Această „știință” a relației dintre sexe este de fapt o învățătură despre cum să distrugi rușinea. Atracția bărbaților și a femeilor între ei, și zona asociată cu nașterea de copii, aparțin instinctului, și nu științei, care e necesară pentru formarea unei persoane. Acest instinct este înnăscut, este deja inclus în codul genetic; dar simțul moral, care este și calitatea înnăscută a unei persoane și o proprietate inerentă doar a lui, controlează atât acest instinct, cât și celelalte. Fără o abținere, instinctele degenerează și se transformă în patimi incontrolabile.
Trupul este … instrumentul sufletului. Cu toate acestea, omul devine o personalitate în măsura în care își poate învinge biologicul „jalnic” și își subordonează viața psihofizică ideilor și scopurilor veșnice. Există o imagine metaforică a relației dintre suflet și corp: călărețul și calul. Călărețul trebuie să aibă grijă de calul său, dar, în același timp, cunoscând temperamentul agitat al lui, să nu slăbească frâul, altfel calul îl aruncă în mod neașteptat sau cade cu el în râpă, unde ambii pot pieri.
Trupul nostru este un cal, căruia nu-i putem da o libertate incontrolabilă. Dacă principiile morale nu sunt luate ca bază pentru viața personală și socială, atunci omenirea se poate transforma într-o turmă de animale sălbatice și omul va deveni un fel de hibrid fantastic între porc și lup… În toate timpurile, rușinea și castitatea au fost considerate o chestiune de onestitate, iar depravarea și cultul patimilor o mărturie a degradării omului. În special castitatea a fost deosebit de apreciată și încă mai este apreciată în creștinism, considerându-se cea mai înaltă virtute. Cuvântul „castitate” include în sine două cuvinte: „integritate” și „înțelepciune” (din l. rusă „целомудрие” = «целостность»/ „integritate” + «мудрость»/ „înțelepciune”, n.t.). Educația sexuală este o provocare venită din partea forțelor anti-creștine.
Creștinismul nu este numai credință și dogmă, ci și viață în Hristos și moralitatea evanghelică, care determină atât comportamentul social, cât și starea interioară a sufletului. Ideologia atee a încercat să distrugă creștinismul prin minciuni, violență directă, ridicol și profanare. Acum aceleași forțe doresc să distrugă moralitatea, să corupă sufletul uman. Dacă acest plan va reuși, dacă creștinii vor permite coruperea spirituală a lor și a copiilor lor, atunci creștinismul ca forță de viață nu va mai exista – se va transforma în arhaism istoric. Această ucidere a creștinismului poate apărea chiar pe fondul deschiderii de biserici, a publicării literaturii spirituale etc. Viermele, care pătrunde adânc în copac, îl mănâncă din interior. Educația sexuală deja se difuzează prin radio și televiziune. Este caracteristic faptul că, potrivit învățăturilor Bisericii, văzduhul este zona de acțiune a spiritelor căzute. Acum, sexologia/educația sexuală tinde să ocupe un loc în universități și școli, alături de matematică și istorie.
De fapt, forțele infernale, sub masca educației sexuale, doresc să aducă o nouă viziune copiilor noștri, precum vestea demonică că omul însuși este ca un „mic dumnezeu”, liber în acțiunile sale; că tot ce e omenesc este divin, iar rușinea este o relicvă a ignoranței și prejudecăților.
În această nouă „religie”, rușinea trebuie declarată inamic și exploatator, care a înrobit oamenii mii de ani. Apoi, sexologii, sau mai degrabă forțele din spatele lor, vor cere o nouă legislație care să „protejeze” copiii de părinții care încearcă să respecte principiile moralității creștine în familiile lor. Educația sexuală are drept scop imediat să trezească instincte latente în sufletul copilului și să stimuleze un interes acut, precoce în zona sexului, cu toate consecințele care decurg de aici. Iar ca perspectivă, vor să distrugă creștinismul, ca normă a vieții, privând popoarele de tradițiile lor, descompunându-le și condamnându-le la degenerarea lentă. Astfel, justificarea și propaganda patologiilor sexuale este începutul degenerării mentale și fizice. Pe noi doresc să ne convingă că educația sexuală îi va ajuta pe copiii fără experiență să evite agresiunea violatorilor și seducătorilor, ca și cum educația sexuală ar fi studiul tehnicilor sambo și judo pentru fetele care pot fi atacate. Atenția la comportament este de înțeles și fără educație sexuală, cu toate acestea, atenția la comportament nu se predă deloc la orele de educație sexuală. Dimpotrivă, educația sexuală le induce copiilor faptul că nu au nimic de apărat, prin urmare, nu trebuie să se apere de nimeni…
Apologia desfrâului
Unii oameni, care cad în desfrâu și nu doresc să se pocăiască, găsesc justificare în învățăturile vechilor gnostici că nu există nici un păcat în dragoste, adică atunci când o persoană, desfrânându-se, ar tinde nu spre plăceri trupești, ci spre unitatea cu altul în toate formele, care ar fi o iubire mai presus de orice reguli și legi. Astfel de oameni spun că sentimentul iubirii ridică omul deasupra păcatului și că un bărbat caută într-o femeie (și o femeie într-un bărbat) nu satisfacerea patimilor brute, ci experiențele mistice. Desigur, că urmare a unor astfel de „experiențe”, copiii se nasc, dar sunt incomparabil mai des uciși prin avort. Am întâlnit asemenea teorii gnostice în cartea contemporană a ocultistului și specialistului în extrasenzorial Lazarev, „Legea karmei”, în care autorul pretinde că moralitatea este un produs al mândriei colective a oamenilor, care împiedică perfecțiunea în iubire.
În general, moralitatea acestor neo-gnostici se rezumă la următoarele: „Totul îmi este permis în numele iubirii”. Gnosticii nu înțeleg sau nu vor să înțeleagă că „dragostea” lor este, de fapt, o intoxicare cu patimi și înșelarea sinelui. Când un om nu se decide la pocăință, temelia căreia înseamnă schimbarea vieții sale și lupta împotriva păcatului, el încearcă să-și justifice păcatul măcar în propriii săi ochi.
Grigorie Teologul a scris despre gnosticii străvechi, că ei nu numai că păcătuiesc, ci și doresc să prezinte păcatul în sine ca pe ceva divin. De aici provine și apologia păcatului, care este și atributul sectelor sataniste. De aceea, scuza jalnică: „Noi nu preacurvim, ne iubim unul pe altul” este refrenul Satanei. Complicii păcatului pot fi legați unul de celălalt prin obișnuință și patimă, dar adevărata lumină a dragostei nu există între ei – există numai mizeria care îi absoarbe.
Copii fără copilărie
Forțele sataniste consideră drept insuficientă această amplitudine a desfrâului, care a cuprins societatea modernă. Li se pare prea puțin că valurile furtunii sexuale au ajuns în cele mai îndepărtate și mai înfundate locuri ale țării, au sufocat dragostea de familie, făcând din părinți doar „producători” fără minte a copiilor care le seamănă, iar din copiii lor un produs „nedorit” al revoluției sexuale. Ei doresc să corupă copiii forțat prin școală și diverse organizații ce apar sub masca unui tip de caritate. Dar scopul real al acestor organizații este de a introduce în mintea copilului un program de permisivitate totală. Scopul lor este de a distruge tradițiile, de a reduce sau de a distruge complet influența părinților ortodocși asupra copiilor lor (sub masca „protecției copiilor”). Scopul lor este de a le insufla treptat convingerea că legile morale ale oamenilor sunt rămășițe ale trecutului întunecat, iar păstrarea castității până la căsătorie – ceva care era considerat altădată cinste – e prezentată ca auto-inchiziție sau chiar intruziunea părinților în drepturile copiilor.
Corupând copilăria, puterea satanică distruge căsătoria creștină. O persoană își poate sacrifica viața pentru o idee. Dar în inima coruptă nu poate exista nici un ideal, deci, nici idei. Un astfel de om are doar un singur scop: să stoarcă de la viață plăceri maxime, apelând la orice mijloace. Din punct de vedere figurativ, oamenii care trăiesc prin idealuri creștine înalte se transformă în Biserică; iar oamenii care au pierdut moralitatea devin o mulțime fără chip, un popor fără trecut și viitor. Astăzi, prin exploatarea cuvintelor „cultură” și „civilizație”, în școlile din mai multe țări, educația sexuală a fost introdusă ca materie, la care „profesorul” este transformat într-un regizor al jocurilor erotice. Băieții și fetele ar trebui să imite relația soților. Copiilor li se explică nu doar sexul practic, dar și patologia sexuală, sunt oferite recomandări cu privire la modul de a se „proteja” de concepție etc. Părinții ar trebui să solicite eliminarea produselor pornografice din vânzare și controlul programelor de televiziune. Lecțiile de educație sexuală, care transformă școala într-o cale spre bordel, sunt inacceptabile și trebuie interzise…
Pierderea iubirii este tragedia timpului nostru
Oamenii au caractere diferite, gusturi diferite, nevoi diferite: ceea ce se consideră a fi principalul scop în viață pentru unul, poate fi indiferent și inconsecvent pentru altul. Dar există ceva dincolo de granițele materialului, un lucru de care fiecare are nevoie, chiar dacă el nu a recunoscut asta deschis, chiar dacă acest lucru e un secret al inimii sale. Acel ceva de care are nevoie fiecare persoană este dragostea. Acesta este un sentiment misterios, la căldura căruia sufletul fiecărei persoane vrea să se încălzească, chiar și un criminal. Cea mai înaltă formă de iubire este dragostea sufletului omenesc pentru Dumnezeu. Această iubire în cea mai perfectă, imediată și completă formă se manifestă în monahism, unde devine țelul întregii vieți umane. Această dragoste nu cunoaște nici dezamăgirea, nici trădarea. Ea cere multe și oferă mult mai mult.
Pierderea dragostei pentru Dumnezeu a făcut omenirea nefericită, iar toate realizările civilizației au devenit pietre funerare în cimitirul sufletelor. Azi sunt puțini oameni fericiți. O stare interioară permanentă de nemulțumire, sentimentul de abandon, alienare este treptat transformat în furie, sete pentru distrugere și nimicire … În plus, goliciunea sufletească a unei persoane și răceala emoțională a mediului provoacă un sentiment de precauție constantă, de așteptare constantă a loviturilor morale de la cei mai apropiați oameni. Sentimentul propriei nesiguranțe și lipsit de putere dă naștere unor întregi complexe de tulburări mintale, ca și cum o persoană vrea să fugă de realitate în boala sa. Pustiirea sufletească a individului și a întregii societăți moderne fac din om fie o ființă primitivă, fără principii morale, în esență, foarte nefericită, fie un agresor sau un om care trăiește în această lume, ca într-o pădure plină de fiare, într-o veșnică teamă în fața nefericirii care îl așteaptă. Societatea noastră este profund bolnavă și profund nefericită. Cea mai mare iubire, iubirea față de Dumnezeu, este aproape pierdută. Iubirea de Dumnezeu e cucerită în lupta cu păcatul și patimile.
În plus față de monahism, care, în ideea sa, este o iubire concentrată față de Dumnezeu, există o altă formă de iubire – familia creștină. Familia, construită pe principiile Evangheliei, pe respect și iubire a unora față de alții, unită printr-o singură credință, este o oază vie într-un deșert mort – în civilizația noastră pan-tehnologică fără suflet. Dacă biserica este un imens stâlp de foc, familia creștină este o lumânare aprinsă de la acest foc.
Traducere și adaptare: Larisa Iftime
About Post Author
