Sursa: http://www.pravmir.ru, 25 decembrie 2013
A dialogat: Evgheni Sereda, jurnalist, politolog (Donețsk)
Ce are psihologia creștină în comun cu psihologia seculară și alte domenii umanitare? Când trebuie o persoană să meargă la un psiholog creștin și când la un preot? Către ce ar trebui să tindă în viitor psihologia modernă? La acestea și la alte întrebări răspunde pr. ortodox Andrei Lorgus, psiholog, scriitor, profesor, fondator și rector al primului Institut de Psihologie Creștină din Rusia.
– Părinte Andrei, ce înseamnă psihologia creștină?
– Psihologia creștină poate fi privită ca o școală separată a științei psihologice. Aceasta nu face parte din religie, ci face parte din știință. Este de o importanță fundamentală faptul că psihologia creștină nu neagă știința, nu neagă psihologia, ci este doar o parte din ea, dar cu o altă bază fundamentală metodologică.
– Care este această bază?
– Antropologia creștină. Anume aceasta este baza psihologiei creștine. Antropologia este învățătura despre om, care corespunde valorilor creștine. Că ființa sa, existența sa este personală, iar de aici vine tot restul. Nu există memorie, ci memoria dvs. Nu există pur și simplu percepție, ci percepția dvs. Și astăzi este una, iar mâine poate fi diferită. Dumneavoastră vă controlați funcțiile mentale, atât cele superioare, cât și inferioare. Și aceste funcții sunt proprietatea voastră. Nu există determinism, există o utilizare arbitrară sau inconștientă a abilităților psihice pentru a-ți realiza ființa personală. Psihicul este folosit, dar nu conduce persoana.
– Din punctul de vedere al antropologiei creștine, omul este alcătuit din trei componente: trup, suflet, spirit. Psihologia seculară face apel la noțiunea de „spirit”?
– Da. Carl Gustav Jung are o reprezentare despre energia spirituală. Această expresie se regăsește și la psihologul austriac Alfried Längle. Există o reprezentare despre spirit în psihologia americană, de exemplu, la James Hollis. Este o altă chestiune cum înțeleg ei acest lucru.
– Dar cum înțelegeți dvs. acest lucru?
– Pentru mine, conceptul de bază nu este „spiritul”, ci „ființa/existența personală a unui om”. Aș lăsa totuși conceptul de „spirit” pentru religie și filozofie. Din punctul de vedere al psihologiei, spiritul însuși nu este important, ci viața spirituală, și aceasta, mai presus de toate, este căutarea sensului vieții și a comunicării cu Dumnezeu.
– În ce mod psihologia creștină ar fi mai avantajoasă față de psihologia seculară?
– În psihologia creștină, în primul rând, există o oportunitate de a păstra o înțelegere profundă a persoanei, a unicității sale, a ființei sale personale. Iar când vorbim despre psihologia clasică, aici nu există loc pentru ființa personală. Există un loc pentru ființa socială, funcții psihice bine studiate individual. Este foarte dificil să rămâi în conceptul de personalitate. Acest lucru nu va fi pe deplin logic pentru psihologia clasică.
– Poate psihologia creștină să împrumute experiența psihologiei seculare?
– Desigur, și este preocupată activ de asta. Sarcina cheie este de a nu separa psihologia creștină de cea clasică, deoarece aceasta este o diviziune artificială.
– Cum sunt evaluate din punctul de vedere al psihologiei creștine principalele teorii ale psihologiei clasice?
– Avem o anumită afinitate cu psihologia umanistă a lui Carl Rogers, Abraham Maslow, Rollo May. Și, de asemenea, cu psihologia existențială a lui Victor Frankl și Alfried Längle. Suntem apropiați de aceste abordări. Ar trebui să ne amintim că psihologia este o știință integrală, este imposibil să arunci ceva din ea; trebuie să lași ceva în ea. Da, deocamdată este o știință tânără și contradictorie, dar, totuși, este o știință independentă cu subiectul și obiectul său.
– Conform teoriei lui Maslow, o persoană este inițial caldă și bună, dar este coruptă de timp și de circumstanțele sale de viață. Creștinismul ne învață că în om există atât bine cât și rău încă de la început. Cum se împacă, în acest caz, psihologia creștină și umanismul lui Maslow?
– Aici trecem pe domeniul antropologiei. În psihologie ca atare, problema binelui și a răului nu poate fi pusă. Nu este locul potrivit aici. Această întrebare este ori religioasă ori filosofică, în psihologie nu poate fi pusă.
– Când trebuie să meargă o persoană la un psiholog creștin și când la un preot?
– Există exemple din care este lesne de înțeles. De exemplu, atunci când o persoană vine să se mărturisească și spune că de multe ori s-a căit de un anumit păcat, dar nu poate face nimic în privința lui și își dă seama că păcătuiește. Atunci preotul, văzând că rugăciunea și postul nu ajută, poate să-l trimită la o consultare la un psiholog pentru a înțelege problema. Sau când o persoană mărturisește că are periodic atacuri de panică și că în astfel de cazuri își pierde capul și poate să facă diferite fapte păcătoase. Sau când e vorba de un fel de dependență. Dar există situații mai dificile, când e necesară atât munca unui psiholog cât și a unui preot în același timp. Iar când o persoană suferă de gravitatea unui păcat, atunci psihologul nu-l va ajuta, el trebuie să se mărturisească. Dacă își dă seama de o anumită dependență pe care o are, atunci are nevoie de ajutorul unui psiholog.
– Astăzi, se observă o preponderență a tot felul de cursuri de pregătire psihologică, cursuri de creștere personală, de atingere a succesului etc. Ce părere aveți despre această tendință?
– Astăzi, într-adevăr, pe piața serviciilor psihologice, există o mulțime de șarlatani și metode destul de periculoase. Psihologia, în general, este un lucru foarte periculos. Prin urmare, aș sfătui pe toți să fie foarte selectivi înainte de a contacta un psiholog. În primul rând, ar trebui să se uite la educația lui, la formarea practică. Este bine, desigur, să alegeți un psiholog cu recomandări.
– Pe lângă conceptul de „psihologie creștină”, există o expresie asemănătoare ca cea a „psihologiei ortodoxe”. Care este diferența?
– Evit conceptul de „psihologie ortodoxă”, deoarece până acum nimeni nu poate formula prin ce se distinge psihologia creștină de cea ortodoxă. După cum arată practica, învățătura antropologică în ortodoxie, catolicism și protestantism nu diferă prea mult. Cel puțin, aceste diferențe pentru un specialist nu sunt semnificative. Diferențele se referă în principal la soteriologie (doctrina mântuirii – n.r.), la ascetism, dar nu propriu-zis la învățătura antropologică despre om.
– Cum se împacă, în general, științele umaniste cu creștinismul?
– Foarte bine. Se poate spune că creștinismul a dat un impuls dezvoltării acestor științe.
– Perspectiva creștină pune accentul pe persoană. Pornind de aici, nu este această perspectivă incomodată, de exemplu, de „statisticile medii” sociologice?
– Da, este incomodată, pentru că în astfel de abordări personalitatea, individualitatea se pierde. Prin urmare, ori de câte ori ne referim la experiența științelor umaniste, care se bucură de o gamă largă de generalizări, vom atrage atenția separat la modul în care, în anumite studii, se iau în considerare caracteristicile individuale ale unei persoane. Dar dacă vorbim despre științele sociologice, atunci este inevitabil, dar în ce măsură acest lucru poate fi evitat în psihologie este o întrebare. Dar, chiar folosind statisticile sociologice, este important să nu pierdem abordarea personală.
– Cum vă raportați la popularitatea din ce în ce mai mare a psihologiei transpersonale, care studiază stările schimbate ale conștiinței?
– Cu prudență.
– Pentru că flirtează cu cultele orientale?
– Inclusiv și din acest motiv. Se preocupă nu se știe de ce. Stanislav Grof însuși, fondatorul psihologiei transpersonale, a spus că subiectul investigației noastre există în mod real, dar nu îi cunoaștem natura. Aș spune că nu are prea mult de-a face cu psihologia. Entuziasmul pentru Orient nu a început de azi, ci încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Aceasta este o tendință culturologică. În mod direct, psihologia sau antropologia nu sunt atinse de această tendință. Europa e demult fascinată de Orient. Pentru unii, acest lucru este încă relevant, pentru alții, această boală a trecut.
– Credeți că în viitor, psihologia va intra mai adânc în irațional?
Sper că psihologia modernă va scăpa treptat de ateism. Aceasta nu înseamnă că ar trebui să devină religioasă, dar cel puțin va scăpa de o respingere deschisă și unilaterală a conceptului vieții sufletești, spirituale și mistice, a conștiinței, a lui Dumnezeu. Deoarece majoritatea omenirii este religioasă. Atât un psiholog cât și un psihoterapeut trebuie să se ocupe întotdeauna de acest lucru. Prin urmare, sper că în viitor psihologia va scăpa de această prejudecată ateistă copilărească. Un psiholog sau psihoterapeut competent nu va exclude niciodată conștiința religioasă a pacientului său sau necesitatea sa religioasă.
– Și cum poate un psiholog, care nu are experiență religioasă, să ajute un credincios?
– Ei bine, de exemplu, la mine, ca psiholog creștin, vine o femeie musulmană. Mai întâi de toate, am respect pentru persoana ei și pentru valorile sale. Acest lucru cred că este universal. Dar dacă o persoană este atee, care nu are respect pentru valorile religioase, atunci asta este nenorocirea ei. Mi se pare o relicvă. Chiar și Jung a scris că, în practica sa medicală, poate atinge o anumită limită, dar apoi îl trimite pe om la preot. Și așa spun mulți psihologi, în special, în acele cazuri când se pune problema confesiunii.
About Post Author
