Mai multe asociații de psihologi și psihiatri de copii din Franța, asociații de părinți ș.a. se pronunță împotriva imposturii „drepturilor sexuale”, care se insinuează astăzi în societate sub forma de drepturi pentru homosexuali, pentru sănătate sau pentru apărarea femeilor. Mai mulți profesioniști psihologi francezi denunță așa numita materie „educație sexuală”, care a intrat în școlile franceze, cu ajutorul ministerelor Educației și Sănătății. Această materie, care se impune în școlile și chiar în grădinițele franceze, începând cu grupa mare, se bazează pe un document periculos, întitulat „Declarația drepturilor sexuale”, elaborat în 2008, de către Federația Internațională de Planificare Familială sau IPPF, și susținut de OMS și ONU.
Asociațiile franceze au creat site-ul „Les professionnels contre «l’éducation sexuelle» et les «droits sexuels»” și au inițiat o petiție , solicitând părinților și specialiștilor să se pronunțe în această chestiune și să semneze petiția.
Redăm mai jos analiza făcută de un grup de psihologi și oameni de specialitate francezi a situației din Franța și a „Declarației drepturilor sexuale”, pe care se bazează noua disciplină, numită „educația sexuală” în Franța. Printre semnatari se află: Maurice Berger, psihiatru de copii, Ariane Bilheran, psiholog clinician, Agnès Bonnet, psiholog clinician, profesor la Universitatea Lyon 2, Pierre Levy-Soussan, psihiatru, psihanalist, profesor la Universitatea Denis-Diderot, Eric Gholzan, psiholog clinician, psihanalist ș.a., vedeți lista întreagă.
Părinții și specialiștii din România, care se opun „educației sexuale” în școlile noastre, trebuie să știe că nu sunt singuri, îngrijorările lor sunt perfect justificate și trebuie să-și apere cu fermitate copiii de această nouă impostură.
„DREPTURILE SEXUALE” și „EDUCAȚIA pentru SEXUALITATE”: ISTORIA UNEI IMPOSTURI PERICULOASE
(Analiză realizată de un grup de psihologi profesioniști și psihiatri de copii)
La 30 martie 2017, guvernul francez, prin intermediul Ministerului Sănătății, al planului întitulat „Strategia națională pentru sănătatea sexuală”, și al Ministerului Educației, a lansat noul său program „Educație pentru sexualitate”, care este acum „integrat în obiectivele prioritare ale educației pentru sănătate, pus în aplicare în cadrul educației naționale”, la „toate nivelele, de la grădiniță la liceu”.
Pe de o parte, strategia propusă se axează pe aspectul sănătății și prevenirii, căruia îi recunoaștem relevanța, iar pe de altă parte, ea este în concordanță cu Organizația Mondială a Sănătății și cu „Declarația drepturilor sexuale” a Federației Internaționale de Planificare Familială sau IPPF. Este necesar să descriem aici istoria acestor texte de referință pe care se bazează ministerele franceze, pentru a ne da seama care este miza.
Analiza noastră se axează succesiv pe „educația sexualității” în sine, apoi pe textul „Declarației drepturilor sexuale”. Vom relua pe scurt conținutul, dar sugerăm cititorului să-și facă propria părere, citind aceste texte în întregime.
- „EDUCAȚIA PENTRU SEXUALITATE” și „DREPTURILE SEXUALE”
- a) ALFRED KINSEY în anii 1930 și în anii următori
Ideologia privind sexualitatea și „educația sexuală” datează din anii 1930, odată cu pseudo-studiile efectuate de Alfred Kinsey, studii care, vom vedea, vor constitui referința mai mult sau mai puțin directă a tuturor acestor texte.
În anii 1930, Alfred Kinsey, de formație entomolog, a început să studieze comportamentul sexual al societății americane. El falsifică eșantioanele prin recrutarea de infractori din închisoare și sugerează că rezultatele lui se bazează pe populația generală.
Dar mult mai grave vor fi experimentele sexuale ce vor fi înregistrate la sugari, copii și adolescenți. Datorăm aceste informații în special studiilor profesoarei Judith Reisman, anchetei investigative a studioului de televiziune britanic British Yorkshire Television, precum și producătorului și regizorului britanic Tim Tate, premiat de UNESCO și Amnesty International pentru filmul său documentar de investigație „Secret Stories: Kinsey’s Paedophiles” , difuzat în Marea Britanie pe 10 august 1998. În filmul său el a investigat pedofilii care îi furnizau informații lui Kinsey. Astfel, a fost posibilă publicarea identității unora dintre ei, inclusiv:
– a doctorului Fritz Von Balluseck, un molestator de copii nazist, condamnat în 1957 pentru violul a sute de copii, unul dintre numeroșii asistenți pedofili în serie, ai lui Kinsey. În timpul procesului său, au fost găsite scrisorile lui Kinsey, prin care acesta îl încuraja să-și „continue cercetările”.
– Rex King, numit „Mister X”, plătit de Kinsey pentru a efectua „experimente”, a fost unul dintre cei mai mari pedofili, condamnați pentru 800 de capete de acuzare de viol al copiilor. Își filma victimele.
– Cinci directori de școală din Princeton, New Jersey, printre alții.
Nenumărați pedofili i-au furnizat informații și filme despre agresiunile lor sexuale asupra copiilor. Victimele de atunci ale pedofilului criminal Kinsey au mărturisit. Una dintre ele spune că a fost violată în timpul copilăriei de către tatăl și bunicul său. Acesta îi relata lui Kinsey despre agresiunile sale sexuale, transmițându-i numărul de „orgasme” pe care le număra, în comparație cu ale ei. Pedofili au raportat observațiile lor lui Kinsey, i-au trimis filmele lor. Echipa lui Kinsey a mărturisit că a asistat la „orgasme” cu fete, inclusiv copii sub vârsta de un an, cu câteva experimente cu copiii, ce au avut loc în laboratoarele lor. Înregistrările violurilor a 23 de fete sunt menționate în cartea lui Kinsey.
Kinsey alcătuiește „tabele privind orgasmele la băieții preadolescenți”, în urma „stimulărilor prelungite, variate și repetate” (Tabelul 30-34). Tabelul 34 descrie exemple de orgasme multiple la acești preadolescenți de la vârsta de 5 luni. Conform acestei „cercetări”, un copil de 11 luni ar fi avut 14 orgasme în 38 de minute. Un alt copil, în vârstă de 4 ani, 26 de orgasme în 24 de ore (prin urmare, nu a dormit). Datele de la sute de copii agresați sexual au fost înregistrate și analizate (317 băieți în Tabelul 1). Iată cum Kinsey descria orgasmul la copii „el conduce la mișcări spasmodice adesea însoțite de scuturarea violentă a brațelor și picioarelor, și, uneori, la plânsete în momentele de paroxism”.
În cartea intitulată „Female Report”, capitolul 4, „Dezvoltarea sexuală la pre-adolescente”, Kinsey scrie că „este sigur (…) că există copii, bărbați și femei, care sunt destul de capabili de un răspuns sexual real”. La pagina 115, el afirmă că: „Unele dintre contactele sexuale cu pre-adolescenți au oferit satisfacții emoționale ce au condiționat femeia să accepte activitățile sexuale ulterioare”. Câteva pagini mai încolo, Kinsey și colaboratorii explică faptul că intenționează să învețe publicul să accepte ideea că adulții pot folosi copiii ca „parteneri” sexuali: „Există, desigur, cazuri de adulți care au provocat vătămări corporale copiilor cu care au încercat contactul sexual… Dar aceste cazuri sunt o minoritate și publicul ar trebui să învețe să distingă aceste contacte dăunătoare de alte contacte cu adulții, care nu sunt de natură să dăuneze copilului, dacă părinții copilului nu sunt îngrijorați… Am avut un singur caz clar de vătămare gravă a copilului și foarte puține cazuri de sângerare vaginală, care, cu toate acestea, nu părea să provoace o vătămare apreciabilă(…) Este greu de înțeles de ce un copil, cu excepția condiționării sale culturale, ar trebui să fie deranjat de atingerea organelor sale genitale sau să fie tulburat de contacte sexuale specifice”. În plus, „contactele adulților sunt o sursă de plăcere pentru unii copii și uneori pot să-i trezească din punct de vedere erotic pe aceștia”.
- b) CE RELAȚIE EXISTĂ ÎNTRE KINSEY ȘI IPPF?
Revoluția educației sexuale a început într-adevăr puțin mai târziu, în anii 1960, când discipolii lui Kinsey au reușit să se unească în comitete universitare și să acrediteze „educatorii sexuali”. Datele din studiile lui Kinsey, în ciuda aspectelor părtinitoare și inexacte, devin referința pentru educația sexuală a copiilor. Prin urmare, accentul este pus pe „sexul fără risc” și pe folosirea sexului pentru a obține plăcere individuală. Înainte de aceasta, educația sexuală constat în predarea biologiei și reproducerii umane, a igienei și căsătoriei. În urma publicațiilor lui Kinsey, mai multe grupuri au început să predea copiilor idei precum că ei sunt „ființe sexuale” de la naștere și că trebuie să fie conștienți de existența tuturor tipurilor de comportament sexual.
Consiliul de Educație și Informare Sexuală din Statele Unite (SIECUS, acum Consiliul SUA pentru Educație și Informare Sexuală) și Planned Parenthood (organizația de planning familial din SUA)) au devenit lideri în crearea acestor programe de educație sexuală. IPPF este Federația Internațională de Planificare Familială.
Trebuie să înțelegem că Institutul „Alfred Kinsey” a creat SIECUS în 1964, cu scopul explicit de a integra filozofia lui Kinsey în disciplina „educație sexuală” pentru copii. Dr. Mary Calderone, director medical al organizației Planned Parenthood (PP), a devenit primul președinte al SIECUS. Wardell Pomeroy, co-autor al cărților lui Kinsey despre sexualitatea bărbaților și femeilor, face parte din comitetul fondator al acestui grup. Cu SIECUS condus de ei, ideologia lui Kinsey a început să circule în programele de educație sexuală promovate de planificarea familială. SIECUS și Planned Parenthood (PP) au lucrat împreună pentru a dezvolta programe inspirate de „cercetările” lui Kinsey pentru sistemul școlar. La sfârșitul anilor 1990, SIECUS a fost desemnat chiar de guvernul federal ca evaluator-șef al tuturor programelor de educație sexuală din Statele Unite. Însă un raport realizat de „American Legislative Exchange Council”, în aprilie 2004, ilustra în mod clar legătura dintre Kinsey, SIECUS și PP și denunța „studiile” Kinsey ca fiind „studii false”, ce sunt „predate copiilor americani prin educația sexuală”.
Să ne întoarcem acum la principiile stabilite în textele IPPF, OMS și HCE (Haut Conseil à l’Égalité) din Franța.
- c) „DECLARAȚIA DREPTURILOR SEXUALE”, IPPF, 2008
IPPF s-a reunit în mai multe comisii cu diferite organizații, în anii 2007-2008, pentru a elabora această „Declarații a drepturilor sexuale”. IPPF a invitat să participe la elaborarea ei asociații, printre care și unii „experți” în homosexualitate și transsexualitate, precum președintele european al Asociației internaționale a homosexualilor și lesbienelor (ILGA). Dacă am punctat acest lucru este doar pentru a localiza aceste grupuri de influență, ce și-au asumat respectiva „declarație a drepturilor sexuale”, și pentru a distinge mai bine problemele.
Analiza conținutului acestei declarații ajută la identificarea pericolelor grave asupra copiilor, ce pornesc de aici.
Astfel, în ceea ce privește „drepturile sexuale“, IPPF afirmă că „orice persoană are dreptul de a avea acces la informații cu privire la drepturile sexuale, la orientarea sexuală, la sexualitate și identitate de gen” (articolul 7 ). E vorba deci de copii, fără limită de vârstă, dar aceștia sunt, de asemenea, implicați în articolul 8, privind „dreptul la educație și la informații pentru toți”: „Toată lumea, fără a ține cont de granițele naționale, trebuie să aibă acces la informații tradiționale, netradiționale, nerestricționate care pun în valoare sexualitatea, drepturile sexuale și sănătatea sexuală; în special, tinerii au nevoie de acces la informații despre sex și stilul de viață, care nu sunt conforme cu stereotipurile de gen”.
În fața unui text atât de vag, suntem nevoiți să ne punem un anumit număr de întrebări. – La ce stiluri de viață ce nu sunt conforme cu stereotipurile și sexualitatea de gen ar trebui să aibă acces tinerii?
– Este vorba de deconstrucția modelului heterosexual considerat a fi „stereotip”?
– Este vorba aici de a promova toate „orientările sexuale” la „tineri”, de toate „identitățile sexuale”?
– De la ce vârstă?
– Este vorba de a prezenta „tinerilor” toate aceste stiluri de viață ca fiind echivalente?
– Este o încercare de a anula toate diferențele sexuale pentru a promova nediferențierea sexuală, astfel încât să nu existe nici o diferență de natură sexuală între oameni?
– Și în ce scop?
– Sau aceasta ar avea scopul ca un anume grup să nu se simtă „discriminat” din cauza diferenței sale, care îl împiedică să se simtă acceptat și să-și găsească locul său în cadrul societății?
– Toate acestea ar fi necesare atunci pentru a combate discriminarea și violența de gen?
– Pe ce ideologii se bazează aceste afirmații, care sunt referințele lor?
Recunoaștem, desigur, că aceste ideologii se inspiră de-a dreptul din „teoriile de gen“, care nu au nici o valabilitate științifică și sunt simple constructe intelectuale. Psihologia clinică și psihopatologia nu pot recunoaște valabilitatea acestor cereri, care sunt radical opuse teoriilor de dezvoltare a copilului și care sunt concepții ce elimină dimensiunea psihică în acțiune în alegerea identității.
– Nu este acesta un aspect pur totalitar care impune un tip de reprezentări despre lume, reprezentări care nu sunt decât foarte singulare?
Să mergem mai departe în analiza textului IPPF despre drepturile sexuale.
Articolul 5 prevede: „Dreptul la autonomie și recunoaștere în fața legii: fiecare are dreptul de a fi recunoscut în fața legii și are dreptul la libertate sexuală. Acest lucru implică pentru toată lumea posibilitatea de a-și controla sexualitatea, de a decide liber cu privire la sexualitatea lui, de a-și alege partenerii sexuali, de a-și explora potențialul și de a experimenta plăcerea, aceasta într-un context de nediscriminare și ținând pe deplin seama de drepturile altora și de capacitățile în evoluție ale copilului”.
Desigur, acest articol are scopul de a proteja „minoritățile sexuale”, persecutate în unele țări. Dar, în ceea ce privește „capacitățile în dezvoltare ale copilului”, nu este indicată o vârstă minimă. Cu alte cuvinte, copilul nu are nici o interdicție sexuală, imaturitatea sa sexuală nu este luată în considerare și doar „capacitățile sale în dezvoltare” vor fi apreciate. Dar de cine? În funcție de ce criterii? Conform căror referințe? Adică despre un copil, victimă a abuzului sexual de către un adult, se va spune că el/ea a „consimțit”, că nu a existat nici o constrângere și că el/ea a avut „capacități în dezvoltare” pentru actul sexual?
Dar IPPF merge mai departe, afirmând că copilul are dreptul să se căsătorească sau să intre în cuplu, fără ca discriminarea de vârstă să i se opună în vreun fel: „Toată lumea are dreptul să se angajeze liber și cu consimțământul său complet în căsătorie sau în orice altă formă de parteneriat civil disponibil tuturor în context nediscriminatoriu și ținând pe deplin seama de capacitățile în dezvoltare ale copilului”. Articolul 9, p. 50, din „Declarația drepturilor sexuale” a IPPF, Ghid de buzunar.
Mai mult decât atât, „Toți copiii și adolescenții au dreptul de a fi protejați împotriva tuturor formelor de exploatare, și anume: protecția împotriva exploatării sexuale, împotriva prostituției infantile și împotriva tuturor celorlalte forme de abuz, violență și hărțuirea sexuală, cum ar fi constrângerea unui copil de a se angaja într-o activitate sau o practică sexuală și folosirea copiilor în spectacole sau publicații cu caracter pornografic” (Principiul 5).
Deci, în mod clar, copiii nu vor fi protejați, decât în cazul în care abuzul este făcut cu constrângere, în timp ce noi știm că majoritatea abuzurilor sexuale sunt făcute prin seducție sau prin abuz de autoritate, fără nici o constrângere, iar șocul psihic din cauza traumei abuzului sexual împiedică majoritatea victimelor să se opună. Mai mult decât atât, un astfel de text nu propune oare legitimizarea căsătoriilor fetițelor într-o manieră generalizată, așa cum se întâmplă în anumite țări?
IPPF prevede, de asemenea, că aceste „drepturi sexuale” sunt supuse doar „anumitor limitări garantate de lege pentru a asigura recunoașterea și respectarea drepturilor și libertăților fiecăruia, bunăstarea generală, sănătatea și ordinea publică, într-o societate democratică”(Principiul 6).
Dar abuzul sexual prin seducție asupra minorilor nu se poate încadra doar în acele limitări ale legii recunoscute de această declarație, așa cum vom arăta:
– [Potrivit textelor citate] Ele [abuzurile] nu pot fi considerate drept obstacole în calea libertăților minorilor; iar textul indică chiar opusul, adică un drept inalienabil?
– Nici nu pot fi considerate ca obstacol în calea drepturilor altora, în măsura în care copilul e considerat că ar consimți (fără violență, fără coerciție) și, mai rău, ar pretinde un astfel de drept.
– Nu sunt un obstacol în calea bunăstării într-o societate democratică, dacă urmăm logica pedofilului, care susține că obstacolul este de ordin moral și că copiii au dreptul să se bucure de o sexualitate ca orice altă ființă umană… Mai ales că articolul 5, după cum am văzut, a arătat clar că copilul ar avea „drepturi sexuale”, dreptul să-și „aleagă partenerii săi sexuali”, să „caute să-și exploreze potențialul și să experimenteze plăcerea sexuală”, ținând pe deplin cont de „capacitățile sale de dezvoltare”.
– Cum poate abuzul sexual asupra minorilor să constituie un obstacol în calea sănătății, dacă „educația sexuală a minorilor” este recunoscută ca o promovare a sănătății sexuale și validată ca atare de către OMS și autorități, cum ar fi ministerul nostru[francez] de sănătate, care s-au aliniat la aceste drepturi?
– În cele din urmă, abuzul sexual asupra minorilor aduce încălcare ordinii publice? De acum încolo, nu. El este de ordin privat.
Astfel, nici una dintre aceste limitări impuse de lege – care, în trecere, se văd brusc restrânse în aplicările sale, fără ca legiuitorul să aibă vreun cuvânt de spus în mod democratic – nu s-ar putea opune unui abuz sexual asupra unui minor…
Conceptele minorității sexuale, agresiunile sexuale asupra minorilor, incestul, toate acestea nu mai pot fi recunoscute sau invocate în instanță… Deoarece într-adevăr: „Obligația respectului cere statelor să se abțină de la orice interferență, directă sau indirectă, în exercitarea unor drepturi particulare, în acest caz a drepturilor sexuale. Obligația de protecție impune statelor să ia măsuri, care să interzică oricărei terțe părți să compromită garanțiile inerente drepturilor omului. Obligația de satisfacere impune statelor să adopte măsuri legislative, administrative, bugetare, judiciare, de promovare și alte măsuri adecvate, ce vizează exercitarea deplină a acestor drepturi”(Principiul 7).
Dacă se consideră că minorul poate „consimte”, cu alte cuvinte, nici o formă de violență sau de constrângere nu a fost dovedită, nimeni, dar absolut nimeni, nu-l poate da în judecată pe pedofil, adică nimeni nu poate împiedica „drepturile sale sexuale” și ale celor suspectați de copil, și deci copilul nu poate fi protejat. Și acest lucru e valabil, dacă seducția este exercitată de un minor asupra altui minor mai mic, cazuri care sunt comune. Iar părinții și statele nu trebuie decât să se alinieze.
Pentru a distinge în mod clar lobby-urile pedofililor, întrebăm de ce persoanele care au redactat declarația acestor „drepturi sexuale” nu au recunoscut imaturitatea sexuală inerentă copilului, o limită de vârstă, un avertisment privind prezentarea la o autoritate, chestiune inerentă statutului său de dependență, care face din copil o ființă manipulabilă? De ce nu își amintesc cei care au redactat textul, în nici un moment, de statutul de „minor din punct de vedere sexual”?
În această etapă a lecturii, s-ar putea crede că aceste scrieri sunt în cele din urmă doar niște texte, ce nu au fost încă aplicate și că, dacă imprecizia redacțională predomină în ceea ce privește interdicțiile sexuale ale copiilor, aceasta poate fi doar o neglijență de redactare neintenționată… Surprinzător este, totuși, faptul că oameni atât de atenți la „violența de gen” și la violență în general au omis să precizeze o limită de vârstă pentru accesul la sexualitate și au scris cu atâta grijă despre drepturi de acces la informații privind sexualitatea ca sursă de „plăcere”, fără să se gândească, totuși, să limiteze accesul minorilor. Ne gândim aici la filme interzise copiilor sub șaisprezece ani și la casete clasificate cu X, rezervate doar adulților.
Dar Standardele educației sexuale din Europa sunt „din fericire” unde sunt, pentru a clarifica erorile de redactare, lăsate de redactorii IPPF. Și aceste Standarde, departe de a asigura vreo protecție minorilor, ne aruncă într-o altă dimensiune, o realitate îngrijorătoare, care nu lasă loc ambiguității și posibilităților noastre de negare.
- d) OMS și „STANDARDE PENTRU EDUCAȚIA SEXUALĂ ÎN EUROPA”, 2010
În primul rând, trebuie de remarcat faptul că, la începutul anului 2014, Institutul „Alfred Kinsey” din SUA a obținut un statut consultativ special în cadrul Consiliului Economic și Social al Națiunilor Unite, unul dintre cele șase organisme principale ale Națiunilor Unite.
În 2008 și 2009, un grup de lucru, Centrul Federal German pentru Educație Sănătate (BZgA), redactează la Köln „Standardele pentru Educație Sexualității în Europa”, care sunt publicate sub egida OMS, în 2010. Aceste standarde sunt, de fapt, inspirate direct de declarația IPPF privind drepturile sexuale, după cum se arată la pagina 19:
„IPPF, organizație internațională, lider în domeniul sănătății sexuale și reproductive, a lansat recent o Declarație a Drepturilor Sexuale. Această declarație se bazează pe drepturile omului, e recunoscută pe scară largă pe plan internațional și are o structură similară cu Carta IPPF privind drepturile de reproducere și sexuale, publicată în 1994, de asemenea, pe larg acceptată (IPPF 1993). Această declarație include și dreptul la educație și informare (IPPF 2008)”.
Iată ce este scris în capitolul „Dezvoltarea psiho-sexuală a copilului”:
„Acest capitol prezintă argumente pentru inițierea timpurie a educației sexuale și explică de ce o astfel de temă este introdusă la o asemenea vârstă. Două organizații bine cunoscute în domeniul educației sexuale, SENSOA din Belgia și Grupul Rutgers Nisso din Olanda, au oferit cu amabilitate prezentări generale concise și ușor adaptate”: „Psihologia, în special psihologia dezvoltării, arată că copiii se nasc sexuali și că sexualitatea lor se dezvoltă în etape, în funcție de evoluția lor în general și de sarcinile lor de dezvoltare, corespunzătoare, în particular. Etapele dezvoltării sexuale sunt discutate în detaliu pentru a explica importanța inițierii educației sexuale cât mai curând posibil și pentru a oferi conținut/informații specifice, abilități și atitudini în legătură cu dezvoltarea copilului. În mod ideal, diferite subiecte sunt introduse înainte ca copilul să ajungă la stadiul corespunzător de dezvoltare, să se pregătească pentru schimbările care vor avea loc (de exemplu, o fată va fi informată despre menstruație înainte de primul ei ciclu)”. De reținut acest exemplu al regulilor ce sunt date în cazul unei fete, pentru comparație.
„Când vorbim despre comportamentul sexual al copiilor și al tinerilor, este important să rețineți că sexualitatea copiilor este diferită de cea a adulților și că este greșit să analizăm comportamentul sexual al copiilor și tinerilor din punctul de vedere al sexualității adulților. Adulții dau un înțeles sexual anumitor comportamente pe baza experiențelor lor adulte și câteodată le este greu să vadă lucrurile din punctul de vedere al copiilor”.
Un text puțin criticabil, în ansamblu, până acum, cu excepția faptului că problema sexului copilului este confundată cu dezvoltarea lui emoțională, inclusiv cu sentimentele legate de sexualitate, ceea ce este cu totul altceva. Un copil poate avea fantezii despre modul în care adulții fac copii, fără a avea de-a face cu nevoia de a-și dezvolta sexualitatea și fără un impact violent asupra sa, ca prezentarea realității unei nașteri, de exemplu. Și, în afară de aceasta, recomandările pe care le vom vedea aici sunt clar infiltrate de punctul de vedere al adulților care le-au dezvoltat, ceea ce îi determină să infiltreze sexualitatea adultului la copii; altfel de ce ar vorbi despre ejaculare la un copil de 6 ani (vezi mai jos)?
Cercetarea celor două asociații, menționate aici ca fiind „bine cunoscute”, care au ajutat la elaborarea capitolului privind dezvoltarea psiho-sexuală a copiilor ne face conștienți de lipsa totală a legitimității științifice a acestui text. Într-adevăr, se pare că organizația SENSOA din Belgia este o entitate militantă pentru „drepturile sexuale”, iar Grupul Nisso Rutgers este o organizație națională de planificare familiala din Olanda. Cu alte cuvinte, OMS citează planificarea familială ca sursă științifică. Asociațiile menționate mai sus nu au nimic științific, în mod evident, și nu au nici o legitimitate să vorbească despre „dezvoltarea psiho-sexuală a copilului”. Vorbim despre psihologia copilului? Ne aflăm în fața unui procedeu clasic de activism și lobby ideologic militant, care se auto-validează, făcând apel la referințe pseudo-științifice, mizând pe lipsa de curiozitate a cititorului cu privire la originea surselor citate. Trebuie de asemenea înțeles că aceste standarde se bazează pe documentele SIECUS, așa cum este menționat în secțiunea „Curricula și documentația pedagogică”, p. 61.
După cum am văzut, SIECUS a fost creat de Institutul „Kinsey”, în 1964, pentru a promova ideologia lui Kinsey despre sexualitate și educație. Această redundanță este semnul personalităților perverse care încearcă să încalce sau să modifice legile existente.
Deci, să recapitulăm:
INSTITUTUL KINSEY
IPPF: DECLARAȚIA DREPTURILOR SEXUALE, 2008
OMS care depinde de ONU: STANDARDELE PENTRU EDUCAȚIA SEXUALĂ ÎN EUROPA, 2010
Un sentiment de mare neliniște te poate cuprinde, ca cititor, atunci când descoperi că toate aceste programe, ce sunt în curs de dezvoltare [în Franța], se bazează pe „Standardele europene” și sunt deosebit de clare în termeni de propagandă pro-pedofilie.
În ceea ce privește fertilitatea și reproducerea, aceste standarde prevăd vârsta de 0-4 ani, când copiilor li se pot oferi „cunoștințe de bază despre reproducerea umană (de unde vin copiii), moduri diferite de a face parte dintr-o familie (de exemplu, adopția, faptul că unii au copii și alții, nu).
La aceeași vârstă, în materie de „sexualitate“, lor li se va vorbi despre „plăcerea și satisfacția legată de atingerea propriului corp, de masturbarea infantilă, de descoperirea corpului lor și a organelor genitale, de faptul că plăcerea legată de contactul fizic este un aspect normal al vieții, al tandreței și al contactului fizic ca expresie a iubirii și a afecțiunii”.
Competențele vor viza ca ei să „devină conștienți de identitatea lor sexuală, să vorbească de senzații (ne)plăcute în propriul lor corp, de a-și exprima propriile nevoi, dorințe și limitări, cum ar fi „joaca de-a doctorul””.
Dar, de asemenea, despre „sexualitate, sănătate și bunăstare”, educatorii îi vor informa pe copii despre „experiențe bune și rele ale corpului lor: ceea ce provoacă un sentiment bun/senzație? (ascultă corpul său), dreptul de a refuza dacă experiența sau sentimentul nu este plăcut, să ai încredere în instinctul tău”.
Deci, nu vom interzice accesul copiilor la sexualitate, ci doar să-i învățăm să spună „nu”, dacă senzațiile nu sunt plăcute.
Ceea ce urmează este la fel de explicit: copii de la 0 la 4 ani vor fi informați despre „dreptul de a pune întrebări despre sexualitate, dreptul de a-și explora identitatea sexuală, dreptul de a explora nuditatea și corpul, de „a fi curios””. Ei bine, dacă intenționăm să le sugerăm ideile noastre sexuale de adulți, descoperim că curiozitatea unui copil de 3 ani este, de obicei, de natură diferită și, după ce copilul a cunoscut o femeie însărcinată, să-și întrebe „mama”, „Am fost și eu în burtică?”, atât și nimic mai mult.
Toate acestea, în cadrul unor cunoștințe lăudabile, cum ar fi „distanța socială față de diferite persoane, standardele nudității, a face diferența dintre comportamentul în public în privat, respectarea normelor sociale și culturale și comportarea în mod adecvat contextului”. Vom comenta, subliniind că „trucul” acestui text, pe care-l cităm aici este amestecarea propunerilor coerente cu sugestiile periculoase.
De la 4-6 ani, se merge mai departe cu „fertilitatea și reproducerea”. Copiii vor fi informați despre miturile legate de reproducere (de exemplu, în unele țări, copiilor li se spune că bebelușii sunt aduși de barză), apoi viața: sarcina, nașterea și bebelușii; sfârșitul vieții, cunoștințele de bază ale reproducerii umane, și competențele vor viza „discuția pe aceste subiecte pentru a asigura un vocabular adecvat”.
Ce are a face aici sfârșitul vieții, dacă nu e o încercare de a distrage cititorul de restul conținutului? Sau este același proces ca și în cazul sexualității: copiilor li se dau explicații cu privire la moarte înainte ca ei să fie gata să le ceară, astfel încât există, de asemenea, riscul de a provoca traume, mai ales dacă el încă nu crede că părinții lui ar putea muri într-o bună zi?
Referitor la „sexualitate”, între 4 și 6 ani, temele anterioare sunt reluate, adăugându-li-se „semnificație și exprimarea sexualității (de ex., exprimarea sentimentelor de iubire), limbajul sexual adecvat, sentimente legate de sexualitate (proximitate, plăcere, emoție), ce fac parte din gama de sentimente umane (ele trebuie să fie pozitive, să nu includă nici o constrângere și să nu facă rău).”
Toate aceste date de instruire sunt, de asemenea, retranscrise în interiorul unor proiecte destul de onorabile, cum ar fi „gestionarea nevoii voastre și a altora de confidențialitate (viață privată), denumirea corespunzătoare a propriilor emoții și sentimente”. Aici, din nou, aceste recomandări antinomice sunt caracteristice discursurilor cu limbaj dublu, paradoxal, al perversiunilor.
Apoi găsim aceleași informații ca cele oferite copiilor de 0-4 ani cu privire la sexualitate, sănătate și bunăstare „experiențe bune și rele ale corpului/ce provoacă un sentiment bun/senzație? (ascultă corpul tău), dreptul de a refuza, dacă experiența sau sentimentul nu este plăcut, să reușească să simtă bunăstarea, conștiința de a putea alege”.
Despre sexualitate, drepturi și abuz: „Există oameni care nu sunt buni; ei pretind a fi binevoitori, dar pot fi violenți”.
Standardele drepturilor sexuale revendicate de către IPPF, și anume lipsa interdicției sexualității la copii, cu excepția cazului în care această sexualitate este violentă sau constrângătoare, sunt redate aici fără ambiguitate, aceasta în timp ce, repetăm, marea majoritate a abuzurilor sexuale asupra minorilor are loc fără violență.
Un pedofil nonviolent, care apelează la seducție este un om bun sau rău? „Copil de la 4 la 6 ani, răspunde la această întrebare, te rog: Acum, că am deconstruit toate reperele pe care a trebuit să le identifici, cele bune și rele, ce e bine și ce e rău, ce este legal și ce nu, interdicții fundamentale etc. Acum încearcă să alegi și spune-mi dacă domnul, tatăl tău (sau alt adult sau tutore) care ți-a făcut asta noaptea trecută, jucându-te cu tine de-a doctorul, a fost bine intenționat sau a fost rău intenționat? Amintește-ți, cel rău este acela care îți face rău, care este violent. A fost violent tatăl tău? Nu, tatăl tău este un tată bun, e bine intenționat cu tine”.
Iată, rolul a fost jucat, iar copilul este programat să nu mai poată să se plângă de abuzul sexual. Cine ar fi crezut că e atât de simplu?
Legea este deturnată, și-a pierdut sensul primar. Atacul sexual asupra unui minor nu mai este identificat ca atare. Starea copilului este negată, iar autoritatea adulților, care au caracterizat abuzul sexual asupra minorului, este eliminată. Cu măiestrie.
Între 6 și 9 ani: Despre corpul și dezvoltarea umană, informațiile furnizate vor fi despre „schimbările fizice, menstruație, ejaculare, variații individuale în dezvoltare, diferențele (biologice) între bărbați și femei (interne și externe)”.
„Examinați-vă propriul corp și aveți grijă de el”; cu privire la fertilitate și reproducere, copiii vor fi informați despre „alegerile posibile în materie de parentalitate, sarcină, infertilitate, adopție, cunoștințe de bază privind contracepția (putem să planificăm și să decidem dacă să avem sau nu o familie), diferitele metode de contracepție, cunoștințele de bază ale ciclului de fertilitate, să înțelegem că putem avea o influență asupra fertilității proprii”. Dar totuși: în ceea ce privește „dragostea și sexul, a fi îndrăgostit și tandrețea”, copiii vor fi informați despre „plăcerea și satisfacția în legătură cu atingerea propriului corp (masturbare, auto-stimulare), limbajul sexual adecvat, actul sexual, să învețe să facă față sexului din mass-media (inclusiv pe Internet), să folosească limbajul sexual într-un mod neagresiv”. Copilul va fi ajutat să „înțeleagă conceptul de „sexualitate acceptabilă” (consimțită reciproc, voluntară, egalitară, adaptată vârstei, specifică contextului și cu respectul de sine).
Din nou, ca să fie lucrurile clare, ne-am întrebat dacă nu a existat o eroare involuntară cu privire la vârstă la elaborarea acestor tabele. Dar nu. Răspunsul la această întrebare este la pagina 22, în care ni se spune că această „educație sexuală” este „anticipativă”, adică este „introdusă ideal” înainte ca copilul să atingă maturitatea psihică pentru a înțelege: a fost exemplul regulilor pentru fete. „În mod ideal, înainte ca copilul să ajungă la stadiul corespunzător al dezvoltării, le sunt prezentate diferite subiecte” (p.22). Veți vedea la ce exemplu au fost deturnate regulile. Într-adevăr, nu este vorba de a informa o fată de 11 ani cu privire la ciclu, cum se explică într-un mod părtinitor în textul de la început. Nu. Fiica dvs. va fi informată despre asta la vârsta de 6 ani. Copilul dvs. de 6 ani va învăța în același timp ce este ejacularea și masturbarea, toate acestea vor fi prezentate foarte pozitiv. Destul pentru el ca să vrea să încerce rapid acest nou joc promițător de plăceri infinite. Și fiica dvs. de 6 ani va ști totul despre contracepție, cum să evite sarcina (etc.). Este adevărat putem spune că, la vârsta ei, are absolută nevoie de asta… Și, de asemenea, ea va afla totul despre actul sexual, din punct de vedere tehnic, fără îndoială, și mai ales i se va explica foarte bine „plăcerea”, pe care i-o procură acesta și va experimenta, de asemenea, cu siguranță, toți acești stimuli sexuali și stimulente ale adulților, poate chiar și la școală, de ce nu?
– Cu alte cuvinte, aceste noțiuni sunt introduse precoce „în mod ideal”, dar în cele din urmă, ÎN CE SCOP? Ar însemna, în principal, ca să pregătim psihologic copiii ca ei să nu fie abuzați sexual, nefiind capabili să se apere? Cu siguranță copiii vor fi traumatizați de încălcarea voluntară și deliberată a ritmului lor de dezvoltare cu noțiuni de sexualitate adultă, care sunt eminamente intruzive și traumatizante pentru vârsta lor.
– „IDEAL” PENTRU CINE? Știm că un copil traumatizat devine un copil supus și controlul său este mult mai ușor. Cine profită de aceste traume psihologice ale copilului? Pentru cine reprezintă „idealul” învățarea precoce a acestor informații? Care sunt intențiile din spatele acestei propagande sexuale pedofile și traumatice pentru copii? Care este scopul dorinței de a dezvolta sexualitatea timpurie la copii?
Reamintim că lobby-urile pedofililor au susținut întotdeauna să fie recunoscut dreptul copilului la sexualitate, astfel încât adulții să-i poată învăța accesul la sexualitate, și ei susțin că pedofilia nu este decât o „orientare sexuală” printre multe altele și nu ar trebui să fie condamnabilă. Amintiți-vă ce a scris Kinsey în anii 1930. Avem de a face cu déjà vu. Se va repeta istoria? Dar astăzi s-a mers mult prea departe. Aceste lobby-uri și rețele au reușit să obțină puterea necesară pentru a impune norme-standard pentru educația sexuală a copiilor și au obținut recunoașterea de către organismele noastre naționale și internaționale.
Suntem puși în fața faptului împlinit și datoria noastră este să denunțăm atât „Declarația drepturilor sexuale”, cât și aceste „Standarde pentru Educația Sexualității în Europa”, aprobate de OMS, ce normalizează abuzul sexual al minorilor și care a fundamentat chiar un program școlar și educațional sexual inițiator și criminal de la vârsta de 0 ani, deci… de la naștere.
Și la aceasta vor fi supuși din ce în ce mai mult toți copiii din Franța și Europa dacă nu vom face nimic, mai ales dacă comunitatea noastră profesională nu se mobilizează masiv.
- e) ADOPTAREA UNUI RAPORT la 26 SEPTEMBRIE 2013 PRIVIND SĂNĂTATEA ȘI DREPTURILE SEXUALE ȘI REPRODUCTIVE (2013-2040 (INI))
La 18 septembrie 2013, pe baza numeroaselor rapoarte și texte ratificate și, în special, a standardelor Oficiului Regional pentru Europa al OMS și a Centrului federal german pentru educație pentru sănătate (BZgA), despre care am amintit, ONU a adoptat un nou raport „privind sănătatea și drepturile sexuale și reproductive” (2013-2040 (INI)). Acest raport privind „educația sexuală și serviciile prietenoase tinerilor” reafirmă principiile „drepturilor sexuale” și „educației sexualității”, așa cum am relatat, și validează o „învățare a educației sexuale obligatorii pentru toți elevii din școlile primare și secundare”.
- CE SE ÎNTÂMPLĂ CU INSTANȚELE NOASTRE FRANCEZE?
Ce prevăd instituțiile franceze, HCE (Le Haut conseil à l’égalité entre les hommes et les femmes), Ministerele Sănătății și Educației Naționale pentru „educația sexuală” a copiilor?
- a) 7 februarie 2013: Parteneriatul interministerial convențional pentru „educația sexuală” publicat în Buletinul Oficial.
Acest acord, semnat între mai multe ministere, inclusiv al Educației Naționale, Ministerul responsabil de reușita școlară și Ministerul pentru drepturile femeii … a omologat un parteneriat, destinat garantării că „educația sexuală în toate dimensiunile sale să fie asigurată pentru fete și băieți”. Acest parteneriat își propune să promoveze cunoașterea și cercetarea în domeniul genului („cunoștințe științifice din domeniul cercetării egalității de șanse între femei și bărbați”) și să combată „stereotipurile”, „discriminarea pe motive de orientare sexuală sau identitate de gen”. El prevede să-i instruiască pe toți educatorii și profesorii de nivel 1 și 2 în aceste teorii privind „egalitatea și deconstrucția stereotipurilor sexiste”. Și în cele din urmă propune dezvoltarea „instrumentelor de implementare, în special pentru școala primară”.
Educația sexuală din primele zile care abordează teoriile de gen și deconstrucția stereotipurilor a fost aprobată în mod clar de toate ministerele franceze, menționate mai sus, începând cu 2013.
- b) HCE (Le Haut conseil à l’égalité entre les hommes et les femmes), 13 iunie 2016
Înaltul Consiliu pentru Egalitate între Bărbați și Femei a publicat pe 13 iunie 2016 un raport privind educația sexuală intitulat „Îndeplinirea așteptărilor tinerilor, construirea unei societăți de egalitate între femei și bărbați”.
Deși putem observa că unele obiective ale acestui plan și ale acestui raport pot fi de interes și pot impune prevenția, nu este mai puțin adevărat că ele promovează, de asemenea, aspecte deviate, în spatele unor intenții pioase, proiecte la care noi nu putem adera, în calitate de profesioniști, preocupați de protecția psihică a copilului. De ce?
În primul rând HCE se înscrie în mod clar în cadrul recomandării OMS cu privire la drepturile sexuale, pe care le-am analizat, recomandări deosebit de problematice: „Pentru a satisface nevoile tinerilor, și ca să ne bazăm pe recomandările organismelor ONU (UNESCO, Organizația Mondială a Sănătății, UN Women etc.), HCE a solicitat autoritățile să construiască o politică interministerială de educație sexuală, urmărită, monitorizată, evaluată și prevăzută cu resurse adecvate, împreună cu asociațiile și actorii care activează pe teren”.
Raportul HCE propune implementarea unei „educații sexuale” eficiente de la o vârstă fragedă, bazată pe obligațiile legale ale legii din 4 iulie 2001 privind avortul, căreia dorește să-i extindă prerogativele, prin educația pentru sexualitate, care depășește cu mult prevenția și sănătatea, deoarece este prezentată ca o invitație, o inițiere a plăcerii sexuale, pregătită încă de la o vârstă fragedă.
HCE „solicită autorităților să adopte de urgență un plan național de acțiune pentru educația sexuală”.
Educația sexuală este astfel definită: „Educația sexualității este o modalitate de abordare a învățării sexualității și a relațiilor interpersonale care sunt:
– bazate pe egalitatea sexelor și a sexualității,
– adaptate vârstei,
– pe baza informațiilor științifice, fără judecată de valoare”.
„Educația sexuală urmărește să furnizeze tinerilor cunoștințe, aptitudini și competențe de care au nevoie pentru o viață sexuală și emoțională satisfăcătoare. Această educație face parte dintr-o concepție holistică a sănătății și este un instrument esențial pentru obținerea egalității între bărbați și femei”.
Ce fel de informații științifice sunt acestea? Nu cumva este vorba despre teoriile de gen de care este pătruns întregul raport? În ce mod aceste „teoretizări”, ce sunt ideologii ale unei mici comunități, constituie un model științific?
Adaptarea la vârstă ne dă de gândit, căci câteva rânduri mai jos descoperim ceea ce spune HCE: „Sexualitatea și relațiile intime și afective sunt o descoperire și o experiență, care, la toate vârstele vieții, dar în special la tineri, suscită multe întrebări și nevoi” (p.5).
Dar care sunt întrebările și nevoile puse de copii prin sexualitatea lor, la care e imperios să răspundem cu o educație despre sexualitate? Subtitlul acestui raport afirmă: „Să răspundem așteptărilor tinerilor, să construim o societate a egalității de gen”. Dar ce știu aceste instituții despre așteptările tinerilor? Unde sunt proiecțiile proprii? Pentru că, în calitate de profesioniști, constatăm un decalaj uriaș între realitatea de pe teren și recomandările acestor instituții. În profesiile noastre, care se concentrează pe intimitate și viață psihică, tinerii, pe care îi întâlnim în fiecare zi, mărturisesc tocmai o așteptare contrară a ceea ce se propune. Ei spun că își bat joc de aceste cursuri de educație sexuală, că le consideră profund „jenante”, „deranjante” și că nu înțeleg că se poate „vorbi despre acele lucruri private în clasă”. Ei ne spun că sunt „sătui până în gât” să fie „forțați să participe” și că găsesc acest lucru profund nenatural și chiar grav pentru unii. Ei spun că „nimănui nu-i place să meargă la aceste cursuri” și că „dacă nu erau obligatorii nimeni nu participa”, fapt pentru care HCE trebuie să se întrebe clar care este interesul acestor cursuri – un interes al adulților mai mult decât al tinerilor, contrar titlului acestui raport. Se pare că tinerii înșiși mărturisesc că nu au nici o trebuință pentru astfel de cursuri cel puțin.
În plus, în absența oricărei audieri din partea unor profesioniști specializați în psihologia copilului, după cum se poate observa din audierile și mulțumirile adresate în raportul HCE, acest organism nu poate pretinde sincer că are cunoștințe cu privire la nevoile și problemele ce privesc sexualitatea copiilor, care necesită o educație specifică. Aceste întrebări și nevoi sunt rezultatul proiecțiilor adulților incapabili de a lua în considerare diferența de natură între statutul copiilor și cel al adulților.
Cum se face că designerii acestor planuri nu i-au întrebat și pe profesioniștii care se ocupă de psihicul copiilor și de traumele lor psihice? Probabil acești profesioniști s-ar fi opus, fără îndoială, acestor inepții care se propun copiilor. Dacă ar fi fost întrebați profesioniștii din domeniul copiilor, promotorii acestei „educații pentru sexualitate” ar fi înțeles că prima prevenție a riscului de abuz sexual este de a respecta intimitatea copilului și de a interzice orice imixtiune a sexualității adulților în viața copilului, necesitatea absolută de a menține copilul departe de problemele din jurul sexualității adulților, deci cu siguranță adulții să nu propage în rândul copiilor noțiuni despre sexualitatea adultă și „plăcerea” asociată cu ea, așa cum se preconizează în aceste planuri.
- c) „STRATEGIA NAȚIONALĂ PENTRU SĂNĂTATEA SEXUALĂ” A MINISTERULUI SĂNĂTĂȚII DIN FRANȚA DIN 30 MARTIE 2017
Câteva luni mai târziu, raportul HCE este preluat de Ministerul Sănătății în planul „Strategiei naționale pentru sănătatea sexuală”.
Acest plan ministerial de educare a copiilor despre sexualitate pentru următorii 13 ani (2017-2030) se aliniază, de asemenea, la „Declarația drepturilor sexuale”. Acesta stipulează că „pentru a atinge și a menține o bună sănătate sexuală, drepturile omului și drepturile sexuale ale tuturor persoanelor trebuie respectate, protejate și realizate”(p. 7).
El se referă în mod specific la recomandarea nr. 20 a HCE, care promovează utilizarea platformei pentru profesori, în rețeaua de educație națională Canopé, pentru diseminarea „instrumentelor de „educație sexuală” (pag. 11 din raportul HCE). Or, pe site-ul Canopé găsim referirea la „Standardele pentru educația sexuală în Europa”, unde acestea sunt promovate și care poate fi descărcate de pe site-ul însuși. Despre aceste standarde este scris: „Documentul răspunde acestei cereri prin propunerea unui set de specificații pentru o educație sexuală, cu un cadru și cerințe de bază. El prezintă într-un mod foarte structurat etapele dezvoltării psiho-sexuale și oferă o descriere, pentru fiecare grup de vârstă, a informațiilor, abilităților și atitudinilor ce trebuie dobândite”.
Astfel, indirect și fără a le numi, planul guvernului privind sănătatea sexuală se referă, de fapt, la „Standardele pentru educația sexuală în Europa”.
În partea 1, acest plan proiectează educația sexuală a tinerilor.
În cea de-a doua parte, el oferă o deconstrucție a reprezentărilor de gen și identităților sexuale de la o vârstă fragedă, ceea ce ridică numeroase semne de întrebare cu privire la consecințele psihologice pe care le implică acest lucru. Acest model de analiză a „genurilor” ar trebui, potrivit Ministerului Educației, să fie evaluat și prezentat copiilor: „Dezvoltarea abilităților de gândire critică, inclusiv analiza modelelor și rolurilor sociale (stereotipurilor) (17) vehiculate de mass-media și rețelele sociale trebuie aplicate”.
„Educația sexuală” ar trebui să se „concentreze asupra îmbunătățirii nivelului de cunoaștere a indivizilor, dar și asupra schimbării atitudinilor, comportamentelor și abilităților. Conținutul ar trebui să se concentreze cu prioritate pe promovarea egalității între bărbați și femei, a respectului de sine și a altora, pe lupta împotriva prejudecăților și discriminării împotriva persoanelor lesbiene, homosexuale, bisexuale, transsexuale și intersexuale (LGBTI)”. „Să acționăm împotriva dezinformării în materie de sănătate sexuală și a reprezentărilor normative privind sexul, orientarea sexuală și sexualitatea vehiculate în mass-media și în rețelele sociale”.
Site-ul „onsexprime.fr” recomandă: „site-ul onsexprime.fr pentru tineri, dezvoltat de Agenția Națională de Sănătate Publică (ANSP), oferă conținut interactiv și educațional, precum și instrumente pentru a ajuta la gestionarea sănătății sexuale (pp. 16 și 17)”. Cu toate acestea, conținutul pe care vă invităm să îl parcurgeți ridică multe semne de întrebare. Putem găsi, pentru elevii de clasa a 5-a (de la 12 ani), descrieri detaliate despre 6 poziții de penetrare vaginală, 7 poziții de penetrare anală și 3 poziții de sex oral. Care este ideea de a furniza astfel de detalii unui copil de 12 ani sau mai mari și, astfel, de rupere a sexualității de partea emoțională cu care se află în strânsă legătură? Care este scopul de a cere unui copil în vârstă de 12 ani și mai mare să se exhibe, povestindu-și „debutul său sexual” pe acest site, sub supravegherea ministerului? Și care e interesul ca alți copii să citească detaliile „debutului sexual” al altor adolescenți sexuali minori?
În funcție de întrebările tinerilor, site-ul îi direcționează către două asociații, ce se ocupă de sănătatea tinerilor, alcătuit din medici și psihologi, sau linia Azur, care este o organizație de consiliere și luptă împotriva homofobiei și prevenirii suicidului, ce se adresează persoanelor LGBT, din care fac parte „profesioniști formați prin consiliere (abordare centrată pe persoană)”. Aceste linii directoare cu siguranță necesare în unele cazuri, cu toate acestea, au unele limite ce pot suscita întrebări. De ce sunt privilegiate asociațiile intermediare spre care sunt îndreptați tineri, în loc să se încerce contactarea unei instituții de sănătate, socială sau educațională din școala sa? Nu este preferabil, atunci când este posibil, să promovezi o legătură, o relație de încredere cu un profesionist non-virtual, dintr-un mediu apropiat de tânăr? Acest lucru ar permite, în plus, o evaluare mai apropiată de realitatea suferinței, exprimate de tânăr și ar oferi sprijin mai adaptat, în special în ceea ce privește prevenirea sinuciderii.
Despre ce vorbim în cele din urmă, despre sănătate sau despre lobby-uri în chestiune de gen? Nu există în Franța o autoritate parentală în materie de îngrijire și educare a minorilor? De ce nu sunt respectate aici – când trebuie să vorbim despre „sănătatea sexuală” – recomandările din domeniul prevenirii sănătății? În ceea ce privește autoritatea părintească, aceste informații despre sănătatea sexuală, această„educație sexuală” se încadrează în domeniul educației sau al sănătății? Ministerul Sănătății o sprijină; prin urmare, ea se încadrează bine într-un program ministerial de sănătate, dar se desfășoară în cadrul Educației Naționale de către asociații, ce nu sunt calificate în domeniul sănătății.
Toate acestea relevă, cel puțin, o mare confuzie în ceea ce privește rolul și locul fiecăruia. Aceste acțiuni ar trebui să fie efectuate în mod imperativ de către un personal medical instruit și împuternicit să se ocupe de aceste probleme cu copiii și cu respectarea deplină a acordului părinților (autoritatea părintească), având în vedere că ele implică date privind sănătatea.
- d) Ministerul francez al Educației Naționale
În ceea ce privește Ministerul Educației naționale, de exemplu, acesta oferă sfaturi pentru videoclipuri cu conținut complet inadecvat pentru o „educație sexuală” în licee. Este vorba de videoclipurile despre „educația sexuală”, publicate pe „Matilda”, o platformă educațională video, dedicată egalității de gen, recomandată și sprijinită de Ministerul Educației naționale. Această platformă oferă videoclipuri și instrumente de colaborare pentru profesori pentru a promova teoriile de gen și o formă de „educație sexuală” în rândul tinerilor. Două videoclipuri sunt în mod special ilustrative: „sexualitate și plăcere” și „sexualități”. Primul videoclip face elogiul unei sexualități pur tehnice, ca instrument de plăcere, o plăcere ruptă de sentimente, ce are promisiuni pentru femei de recuperare a puterii din mâna bărbaților. Elevilor de liceu li se explică despre sexualitate că: „Nu este doar o chestiune de intimitate. Nu este ceva realizat în forul tău privat și de aceea școala și familia au un rol de jucat la acest nivel. Deoarece, așa cum spun sloganurile mari feministe, sexul este politic și plăcerea este politică”.
Ne putem îndoi atât de realizarea acestor fantasme, cât și de promovarea respectului bărbaților față de femei cu astfel de învățături paradoxale, care, sub masca luptei împotriva inegalității, consolidează ideea că celălalt este doar un instrument de plăcere și un „obiect”. Puteți judeca singuri impactul acestor videoclipuri, descărcând transcrierea lor de pe site-ul menționat. Acest tip de educație riscă să fie opusul scopului vizat și poate intensifica periculos violența sexuală în loc să lupte împotriva ei.
III. DECONSTRUCȚIILE STEREOTIPURILOR ȘI TEORIA GENULUI
Site-ul planificării familiale franceze din Haut Rhin ne luminează asupra pretențiilor care derivă din această declarație a drepturilor sexuale. În secțiunea „Nu există sexualitate „naturală”, ci sexualități!”, în capitolul „O educație sexuală ce rămâne de gen și hetero-normativă” se spune: „Omiterea sau ocultarea faptului că dimensiunile afective și relaționale ale sexualității, ca și hegemonia normei heterosexuale și impactul atribuirii rolurilor sociale femeilor și bărbaților, perpetuează inegalitățile de gen și stigmatizarea homosexualității”. Soluția de a lupta împotriva realității de grup a „hegemoniei normei heterosexuale” este prin urmare să o deconstruim.
Astfel, potrivit planificării familiale, pentru a lupta împotriva inegalităților, este necesar ca nimeni să nu fie diferit și ca nici un subgrup să nu poată domina pe altul, nimeni nu poate avea majoritatea, ca să construiască o normă împotriva altuia. Anume asta apără teoria de gen. Prin urmare, trebuie să formăm oamenii astfel încât să nu mai poată construi o diferență pentru a nu „discrimina” anumite subgrupe. Astfel o luptă justificată împotriva excluziunii și discriminării este transformată în revendicări quasi-totalitare. Deci, în mod clar, planificarea familială afirmă soluția sa radicală, cea pătrunsă de teoria genului: „Pentru o deconstrucție feministă a hetero-normativității”, care este o „deconstrucție a sistemului cis-hetero-patriarhal, ce implică o luptă împotriva sexismului și a LGBTQI-fobiilor ”.
Pentru aceasta, este vorba despre deconstruirea și chiar demonizarea referinței heterosexuale pentru care identitatea de gen este în conformitate cu sexul biologic.
Principiul deconstrucției pătruns de toate aceste texte este destul de simplu: este vorba de a „deconstrui stereotipurile de gen”, care sunt „determinanții sociali și culturali ai sexualității”, ce ar trebui să elibereze copiii, deoarece acești determinanți sunt responsabili de discriminarea și violența de gen (bărbați-femei și LGTBI).
Dar logica utilizată constă în a încerca să demonstrezi că identificările sexuale și practicile sexuale sunt toate relative și, prin urmare, e necesar ca copilul să fie elibert de cătușele familiei, ale societății, căci el este prizonierul, care trebuie lăsat să-și exprime„propria sa alegere”. De fapt, scopul este de a arăta că conceptele de gen sunt relative, în funcție de societăți și de familii, ceea ce justifică deconstruirea identificărilor familiale și filiația în curs la copil, „relativizându-le”.
Conceptele egalității sexelor și sexualităților, printr-o deplasare semantică, vin să înlocuiască egalitatea drepturilor fundamentale între sexe (cu excepția pedofiliei) și sexualităților în ceea ce privește respectul față de persoană, care este un ideal umanist pe care îl urmăm, bineînțeles. Deși definită în mod clar ca egalitate de drepturi, egalitatea de gen (potrivit IPPF) ne arată clar aplicațiile diferite pe care intenționează să le introducă copiilor, și anume sub pretextul egalității, o anihilare a valorilor ce ar permite copiilor să se dezvolte în propria lor construcție identitară.
Aceste constructe, cum ar fi înlocuirea stereotipurilor sexiste, lăudabilă în sine, cu alte stereotipuri (egalitatea de gen și sexualități, teorii de gen), care nu sunt decât ideologii, sunt extrem de discutabile . Este vorba de ideologii, deoarece sunt alcătuite din afirmații peremptorii, erijate în certitudini și dogme, aflate în total decalaj cu realitatea (un om nu este, prin definiție, egal cu o femeie, tot așa cum heterosexualitatea nu este echivalentă homosexualității) și care nu fac obiectul nici unei recunoașteri științifice, ci dimpotrivă. Deși sunt susținute de unele grupuri militante, acestea sunt contestate de marea majoritate a grupurilor de psihologi pentru copii.
Teoria genului operează astfel o dublă manevră între egal și identic. Egalitatea nu este o negare a diferenței, pentru a fi egal, trebuie să fii diferit. În caz contrar, suntem identici, asemănători, ne suprapunem, interschimbabili și, prin urmare, de nedeslușit, iar conceptul de egalitate nu mai e necesar.
Al doilea truc constă în a echivala diferența cu superioritatea și inferioritatea. Poți fi diferit fără a fi mai bun, superior sau mai puțin bun, inferior. Diferența nu este o scară de valoare, este chiar baza toleranței. Teoria genului neagă diferența identităților masculine și feminine și recurge la amalgamări intelectuale necinstite, la sofisme.
Această ideologie, care pledează pentru o egalitate dar nu între toți (în tratamentul și accesul la drepturile fundamentale), dar a tuturor, prin urmare, nu egali în drepturi, ci o egalitate de fapt, o egalitate de ființe, deschide calea, prin voința sa de a standardiza comportamentele și de a conforma ansamblul tuturor ființelor umane, celor mai nebunești proiecte totalitare, așa cum ne-a arătat deja istoria.
Pornind de la aceste alunecări semantice și schimbări de paradigmă, bazate pe sofisme manipulatoare ale echivalenței și egalității, au fost justificate aceste ideologii și programe de „educație sexuală” a minorilor.
De ce căutăm să deconstruim modelele de transmitere intra-familiale, care înscriu copilul în filiație, și să-i oferim modele „neutre”, transmise de către factorii de decizie instituționali și de teorii ale genului? În ce scop un guvern pretinde să lase un copil să creadă că are posibilitatea de a-și alege identitatea sexuală în afara modelelor familiale, ceea ce îl ține într-o poziție de putere și omnipotență sexuală (sunt băiat și sunt fată, sunt totul și nu am renunțat la un sex), care este în sine gravă pentru dezvoltarea psihică a copiilor. Filiația și familia transmit deja o educație ca modele și valori. Și sprijină fundamental dezvoltarea copilului în vederea accesului la diferența dintre sexe și generații. Nimic nu ar trebui să încerce să contrazică astfel de modele de identificare pe care copilul a reușit, adesea cu dificultate, să le construiască și aceasta în respectul față de dezvoltarea sa personală.
Prin urmare toate învățăturile teoriilor de gen pentru copii ar trebui respinse, deoarece această învățătură vizează deconstrucția propriilor lor valori de referință, prin „integrarea libertății de a alege modele de identificare” (sexuală, vă amintim).
Nu este nevoie să înveți aceste teorii controversate pentru a dezvolta la copil respectul față de diferențele pe care trebuie să le integreze mai mult decât problemele identității sexuale, care sunt doar o mică parte. Nu e oare un paradox să vrei să impui societății, în mod totalitar, reprezentările particulare și destul de singulare, așa cum este cazul teoriei de gen, sub pretextul fals al luptei împotriva dominației care, în același timp, se impune în toată splendoarea sa?
Să amintim că toate sistemele totalitare încearcă să exercite o influență asupra psihicului copiilor prin reducerea sau abolirea modalităților de transmitere intrafamiliale pentru a le înlocui cu teorii predate în mod oficial.
- APLICAȚII ÎN FRANȚA
Academiile de acum încolo încearcă să insufle copiilor de la grupa mare de grădiniță teoriile de gen, permițându-le să facă cunoștință cu „stereotipurile de gen”, definite ca „act sau model cu care un individ se crede conform”(citat din programul Academiei din Grenoble). Cu toate acestea, este bine ca în relația părinte-copil, copilul să fie educat și îndrumat într-o anumită direcție, încât familia să dea impulsul în funcție de originile sale, de istoria sa unică, de genealogia sa și să-i transmită orientări morale, etice, culturale, religioase sau spirituale. Această educație în teoria genului aduce un grav atentat asupra muncii de filiație, de rudenie și origine, care are loc în familii. Se încearcă impulsionarea ca referință normativă a relațiilor umane, în favoarea ideologiei de gen, rod nu al cercetării asupra dezvoltării copilului, ci al unui militantism sociologic și ideologic.
Astfel, în acest document de „educație sexuală”, se explică faptul că „răspunsurile copiilor din recunoașterea imaginilor la întrebarea, „Prin ce recunoașteți că este un domn sau o doamnă?” fac posibil ca „copilul să fie conștient de existența mai multor modele de identificare ”( sexuale NDLR). Scopul este „să se integreze libertatea de alegere a modelelor de identificare, inclusiv prin joc și jucării”. Acestea sunt teorii de gen, promovate la copiii de la grupa mare de grădiniță și CP, cu referire la „Francoise Heritier”, prezentată în bibliografia acestui program.
Copiii francezi au început deja să experimenteze intruziuni forțate de aceste noi forme de „educație sexuală”.
Programele sunt în vigoare de mai mulți ani, iar conținutul lor se dezvoltă în legătură cu aceste planuri și strategii naționale și internaționale. Planificarea familială în Franța, așa cum am văzut, se aliniază la instanța sa superioară IPPF, care colportează ideologiile sale de gen, „drepturile sexuale“ și „Standarde pentru Educație sexuală în Europa” la elaborarea cărora a participat.
Planificarea familială intervine în școala primară cu următorul obiectiv pentru planificarea din Haut-Rhin: „În CM2, sesiunile de educație sexuală se adresează în principal pubertății, transformărilor corpului, iubirii, reproducerii. Vor încerca întotdeauna să răspundem la întrebările tinerilor despre sexualitate, la care nimeni nu le-a răspuns. Acest lucru este făcut cu respectul fiecăruia.”
Într-un reportaj realizat în Périgord se arată un mod de intervenție al planificării familiale. Într-o clasă primară, unul dintre profesori îi învață pe copii despre pubertate, păr, erecție, spermă și ejaculare, un program în care noi, profesioniștii din domeniul psihologiei copilului, de obicei, măsuram dimensiunea șocului psihic și potențialul psihotraumatic. Următoarea lor sesiune se va concentra pe „cum se fac copiii”.
În concluzie, vom aminti legăturile clare între toate aceste ideologii și invităm cititorul să reflecteze asupra problemelor grave ce apar și să ia atitudine împotriva acestor planuri periculoase sau chiar distructive pentru psihicul copiilor.
INSTITUTUL KINSEY
IPPF: DECLARAȚIA DREPTURILOR SEXUALE, 2008
OMS care depinde de ONU: STANDARDE PENTRU EDUCAȚIA SEXUALĂ ÎN EUROPA, 2010
Raportul ONU (2013) și Franța: semnarea Convenției și parteneriatul interministerial 2013
HCE: Raport privind educația sexuală, 2016
Ministerele Sănătății din Franța (Strategia de Sănătate Sexuală, martie 2017) și Ministerul Educației Naționale
Solicităm tuturor comunităților profesionale în cauză să se mobilizeze masiv și rapid prin semnarea petiției.
Anexă: Tabelul 34 din cartea lui kinsey „Sexual Behavior in Human Male”
Kinsey publică cu seninătate „concluziile” despre „orgasme” la sugari și copii, în tabelele 30-34, pag. 175-180, din volumul „Sexual Behavior in the Human Male”. Table 34 este reprodus mai jos:
About Post Author
