Autor: Grégor Puppinck, Sursa: Genethique.org, 30 noiembrie 2016
În încercarea de a defini natura embrionului, legea nu poate decât să își prezinte propria concepție despre lucruri și să disprețuiască realul. Analiza lui Gregor Puppinck, doctor în drept și director al Centrului European pentru Drept și Justiție (ECLJ).
„Din punct de vedere legal, embrionul este o persoană umană?” Pentru ce să punem o astfel de întrebare? Să întrebăm dacă, din punct de vedere juridic, un mormoloc este un batracian? Această întrebare relevă o confuzie larg răspândită între realitate și lege, între fapte și normă. Această confuzie rezultă din aprecierea realității, a cărei reprezentare socială sau normativă tinde să fie percepută imediat, în detrimentul primei realități, faptice.
Legea nu înseamnă realitatea
Legea se ocupă de subiecți, de fapte obiective ce îi sunt exterioare, dar când faptul este misterios, atunci când inteligența noastră înțelege cu greu o realitate – cum e embrionul sau fătul – care este dificil de văzut sau atins, ne facem o idee despre asta. Această idee, personală, reprezintă realitatea, dar o face să își piardă unicitatea și se fragmentează când este necesar să recunoaștem posibilitatea unei multitudini de astfel de idei. Legea, ca reprezentare a realității, impune o concepție comună, reunind această diversitate de puncte de vedere și astfel restabilește apariția unei realități accesibile, unite și împărtășite de toți, înlocuind realitatea. Dar, de fapt, legea nu face decât să se interpună între noi și realitate, este proiecția reprezentării noastre despre realitate. Astfel, suntem făcuți să credem ca legea ar avea puterea de a spune ce este embrionul, pentru ca, in fine, legea, norma socială, ar fi singura realitate umană. Este o pură iluzie! Cu cât este mai slabă percepția realității, ce face obiectul unei legi, cu atât mai mare va fi independența legii în ceea ce privește constrângerile realității.
Cu toate acestea, este adevărat că legea trebuie să se pronunțe cu privire la ceea ce se poate face cu un făt sau cu un embrion. În mod normal, aceasta îi este funcția: nu să spună ce este un embrion sau un făt, ci să determine relația corectă dintre persoane și lucruri. Cu toate acestea, pentru a califica din punct de vedere juridic un embrion și a decide ce se poate face cu el, trebuie să știm mai întâi ce este el în sine. Această întrebare este pre-juridică și, ca atare, este în mod normal tranșată nu de către juriști, ci de o autoritate competentă care nu își trage cunoașterea din lege. Dar dacă nici o știință superioară legii în ordinea cunoașterii (teologie, filozofie, știință) nu oferă nici o definiție a embrionului, atunci legea trebuie să decidă singură.
Legea nu ar trebui să fie judecător și parte în proces: nu ar trebui să poată defini atât norma, cât și obiectul său. Cu toate acestea, legea nu pretinde doar să reglementeze comportamentul oamenilor, ea pretinde, de asemenea, alături de, sau în locul științei, teologiei și filozofiei, să fie o formă de cunoaștere: o „cunoaștere democratică”, ce nu rezultă deloc din observarea realității ci din exprimarea voinței. Astfel, legea are capacitatea de a contrazice realitatea și, uneori, pretenția de a o înlocui. Ea o va înlocui cu atât mai ușor, cu cât realitatea va fi misterioasă sau va fi redată confuz și neinteligibil. Această nouă realitate, legală, dar totuși falsă, există numai prin voința instituționalizată a societății, această voință generală fiind, în mare parte, o ficțiune democratică.
Umanitate fără frontiere
Îndoiala cu privire la problema naturii embrionului nu este atât asupra aspectului de fapt al problemei (dezvoltarea prenatală a vieții este binecunoscută), ea poartă definiția de umanitate. Nu este prima dată când a apărut această întrebare: în diferite locuri și epoci, societatea a ezitat asupra delimitării frontierei umanității: ar trebui să-i excludem oare pe sălbatici, pe cei cu handicap; ar trebui să includem și niște animale aici, ca ursul sau maimuța? Anumite ființe sunt umane doar în parte? De fapt, societatea nu mai împărtășește criteriul obiectiv al umanității. Referirea la noțiunile de demnitate sau libertate este doar un mijloc extrem consensual, suficient de larg și de vag pentru a trage obloanele în fața orizontului nostru de întrebări. Ele sunt o descriere morală a omului, dar nu spun ce este omul. Orice criteriu moral (demnitate, capacitate, autonomie), pentru că umanitatea și-l acordă în mod necesar ei înseși, este arbitrar și permite excluderea anumitor categorii de ființe de la această umanitate.
Astfel, în absența unui criteriu biologic, numai un caracter supranatural care distinge omul de restul naturii poate da un criteriu al umanității în afara puterii noastre. Un astfel de criteriu există, este acela al însuflețirii: momentul unificării sufletului cu corpul. Un criteriu dificil de manevrat și care nu mai este acceptat pe scară largă în Occident. Dar fără revelație și teologie, omul nu poate să se uite din exterior la el însuși.
Faptul că problema umanității embrionului se pune în timpul nostru nu este, în sine, o expresie a regresului moral (în afară de problema avortului), ci o consecință a progresului cunoștințelor noastre științifice, care ne confruntă azi cu această realitate umană, precum odată ne confruntam cu sălbaticii. Acum, trebuie să recunoaștem, un embrion arată la vedere mai puțin ca o ființă umană decât un sălbatic amazonian. Se pare că această cale a biologiei este singura ce poate fi încă împrumutată astăzi de societatea noastră pentru a determina frontierele umanității. Aceasta conduce la necesitatea de a recunoaște că fiecare viață individuală este un continuum de la concepție până la moarte, indiferent de definiția legală a începutului vieții și a morții. Aceasta implică renunțarea la ideea morală a omenirii, definită a priori și condiționând ce este omul, pentru a nu păstra din această definiție decât descrierea calităților umane cu care fiecare individ nu este prevăzut în mod egal. Aceasta presupune pornirea de la realitate. Subiectul umanității poate exista deci independent de posesia calităților morale ce disting omul de restul naturii. Dacă umanitatea se supune unui criteriu biologic, atunci nu facem nici o taină din asta, e ceva ce ne obligă. A pretinde că nu știm ce este uman – neexistând un acord asupra conceptului de umanitate – ne permite să nu fim obligați să respectăm o ființă, pe care o putem respinge prin avort sau să o exploatăm prin utilizarea biotehnologiei.
Deci, „din punct de vedere juridic, embrionul este o persoană umană?”. Aceasta depinde de faptul dacă „cunoașterea democratică”, ce informează dreptul, este fidelă cunoștințelor științifice, filozofice sau teologice, sau dacă preferă să se îndepărteze de acestea, din motive politice, de exemplu, pentru a permite avortul.
About Post Author
One thought on “Este embrionul uman o persoană potrivit legii?”