Autor: Larisa Iftime
Scriu acest editorial pornind de la provocatorul film al lui Christian Mungiu, “4 luni, 3 saptamani si 2 zile”, si din impulsul pe care mi-l trezeste una din multele aprecieri si ciudate, si comune, in acelasi timp, de pe forumul de discutii Provita Yahoo. Un sustinator pro-avort, se pare, spune ca “filmul nu face altceva decat sa dovedeasca si sa intareasca prejudecatile traditionale (…)”. Si continua un sir de invective la adresa femeii. Sa reproduc asemenea formulari, care, de altfel, se regasesc in cel mai comun repertoriu, ma face sa cred ca urma acestor cuvinte nu s-ar sterge usor. Mai mult, imi dau seama ca ne aflam in fata unei ispite otravitoare si perverse, care ne provoaca sa distingem si in aceasta formula adevarul… Ca sa-mi spal ochii si mana, voi relua un gand de-al lui Paul Evdokimov. Femeia este fiinta care “umanizeaza lumea prin calitatea ei de mama”, care “vegheaza asupra oricarei fiinte omenesti ca asupra propriului sau copil”.
Interpretarea filmului, dupa cum imi dau seama, da orizontul si optiunile celui care o face. Comentatorul de sus – fara nume si adresa – vine din zona sustinatorilor avortului, poate dintre cei mai comuni, carora asemenea formulari, in cuvinte tari, ni-l face cu un profil insuportabil, iritabil, cel putin. Poate aceasta iritare ma face sa revin la filmul lui Cristian Mungiu.
Sunt de acord si cu faptul ca filmul “4, 3, 2” a fost facut sa trezeasca dezbateri, sa suscite discutii despre avort in sine. Incerc astfel sa urmaresc intentiile autorului, care mereu a spus ca acesta a fost unul din scopurile alegerii acestei teme. Discutiile, insa, au intarziat sa apara, atat in mass-media seculara, cat in cea crestina. Prin urmare, filmul nu si-a atins acest scop.
A discuta despre calitatea artistica a acestui film, care a fost atat de mult apreciata de juriul de la Cannes, mi se pare un loc comun. Majoritatea comentatorilor a ramas intepenita in aceasta perspectiva. Si, din acest punct de vedere, chiar foarte putini au cantarit efectele acestei estetici negre, a uratului si a oribilului, si “beneficiile” alegerii unei realitati atat de necunoscute, de problematice, ca cea a avortului, folosita in pozitia unei realitati fictive, cum presupune orice opera de arta. Si chiar daca ar fi plecat de la un caz real, autorul, bineinteles, in cursul elaborarii artistice, l-a simplificat sau l-a incarcat cu alte detalii. Astfel incat sa nu mai distingem realitatea lui. Cazul a devenit o urata fictiune. Numai dl Cristian Mungiu ne-ar putea marturisi avatarurile sufletului sau tavalit prin asemenea murdarii. Avortul e un fapt oribil, oricum l-ai privi, ca o crima dintre cele prezente in ziarele de scandal. Lev Tolstoi, marele prozator rus, spunea ca artistul isi alege temele care dau masura spiritului lui. Autorul filmului, pana la urma, a vrut sa beneficieze de acest scandal.
Revenind la dezbateri, remarc faptul ca, pana acum, nici o parte, nici cealalta, nu a detasat problema avortului de politic. N-au facut-o nici macar comentatorii care si-au afirmat pozitia ca fiind sustinatorii viziunii crestine. Si unii, si altii, deci, au vorbit doar despre consecintele interzicerii avortului in Romania comunista.
Cristian Mungiu n-a facut decat un film despre opresiunea comunista in Romania lui Ceausescu. Si a luat drept exemplu avortul, care-i asigura scandal, oroare si notorietate, bineinteles. El pune in scena niste personaje adaptate la regim, care organizeaza si finanteaza un avort clandestin in Romania comunista. Si atat. Cu alte cuvinte dl Mungiu impinge si mai mult avortul in sfera politicului.
Poate, in comunism, majoritatea oamenilor erau bulversati de teroare si nu mai aveau perspectiva urateniei avortului. Instinctele bune, s-ar spune, i-au parasit in acele conditii pe oameni. Aceasta interpretare se desprinde din reactiile de automatism ale personajelor, care merg tinta spre ce si-au propus. Actiunea merge inainte simplu, mecanic, fara nici o complicatie psihologica, ca-ntr-o poveste neagra, halucinanta. Personajele nu au nici o boare de traire psihologica. Ele sunt de tabla, parghii de otel sau de piatra, ca oamenii de comanda din umbra dictaturii. Dezumanizarea e o boala mortala, prezenta la tinerele studente si la cei maturi, care fac orice, ca sa supravietuiasca in vizuinile oraselor comuniste. intelegem din aceste simplificari pana unde pot ajunge efectele comunismului. Ni se ofera o realitate oribila ca sa ne tratam de obsesia comunismului.
Dupa atatia ani de la caderea unei asemenea politici, a unei asemenea realitati, cred ca am putea avea luciditatea sa privim si relele actualelor politici. Oricum, majoritatea se bazeaza pe liberalizare si cresterea viziunii materialiste si pozitiviste. De-abia acum am putea vedea drama avortului. in filmul cu pricina, toata murdaria cade in seama comunismului. Efectul filmului, oribilul, ne ajuta sa ne vindecam memoria. Memoria colectiva, memoria care tine de practica politicului.
Ce se intampla cu viata omului, dincolo de spatiul politic? Si in discutiile despre comunism, s-a vorbit de alterarea intimitatii omului, a relatiilor cu cei mai apropiati, cu familia. Acum, cand am avut asemenea exercitii de meditatie, nu putem vorbi, cu mintea si inima, despre avort? Oare avortul, prin natura realitatii problematice si urate, nu face acelasi lucru ca si comunismul altadata? El este lipit, in primul rand, de partea cea mai sensibila a intimitatii umane. E prezent acolo unde se decid relatiile dintre oameni, in realitatea iubirii, a familiei. El merge, se insinueaza pe toata reteaua afectivitatii. Biciuind doar comunismul, ca sa ne tratam de consecintele lui multiple, ne cultivam doar ignoranta si orbirea. Toata murdaria lui cade in seama politicului. Omul omite sa-si faca ordine in viata personala.
Filmul ne cere – prin reactia raului – sa ne dispensam de memoria comunismului, dar nu ne cere sa fim prezenti in faptele vietii reale, unde, cu libertatea pe care ne-am cucerit-o, decidem pentru noi insine. Astazi, omul, in raport cu situatia sa, nu stie cum sa-si foloseasca libertatea. Un personaj ca-n filmul lui Cristian Mungiu il gasim si astazi. Unul fara identitate, fara o orientare, care-si pierde sufletul la fel de usor. Personajele din film sunt urate, ca toate lucrurile din jur. in nici un moment nu simtim pozitia autorului filmului. Acesta se foloseste de tema avortului, ca de o disputa obisnuita din cartierele cenusii ale oraselor comuniste. Rolul constiintei, existenta unei norme interioare sau exercitiul libertatii individului in raport cu natura avortului in sine nu-l preocupa nici pe unul dintre personaje si, bineinteles, nici pe autor.
Din acest punct de vedere, avortul este legat in film de raul comunismului, scotandu-se din el raul pe care-l contine ca atitudine general umana. Avortul, atunci ca si acum, este inteles ca o chestiune doar medicala, care tine de libera practica a unui serviciu, din multele servicii la care are dreptul cetateanul libertatii. Filmul in cauza nu pune in discutie avortul, decat in masura in care pune in discutie comunismul, dar nu redeschide problema lui, asa cum era firesc – si cum a promis, de altfel, autorul -, ci mai degraba o ingroapa.
Oare de ce avortul nu este inteles in toata realitatea lui, ca o drama, care sa intalneste in orice realitate? El tine mai mult de felul cum isi gestioneaza omul libertatea, oferita intr-un sistem liberalist. Curentul pro-choice (pentru alegere) discuta mai ales despre avortul politizat. Simplifica grosolan problema, reducand-o la una de “reproducere” sau de practicare a unui serviciu medical. Nu spune nimic despre nelinistile pe care le trezeste in intimitate, acolo unde politica nu-l mai poate ajuta pe om. Problema avortului trebuie legata de problema morala, de viata spirituala, de relatia cu cei apropiati si, de ce nu?, de viata afectiva opresanta, otravita de o realitate, care se aglomereaza cu lucruri inutile, realitate in care politicul creeaza presiuni imposibile asupra omului. Si asta n-o spun filozofii crestini sau teologii, ci majoritatea marilor artisti moderni. Tot secolul XX este plin de asemenea proteste ale artei. Dl Mungiu stie sau ar trebui sa stie, ca artist, ca omul politic nu poate gasi remedii la aceste probleme, singur si fara presiunea artei, culturii. Nu vorbesc de religie, caci as deschide alta tema, uitata de societatea secularizata. Intr-un fel, omul politic actual, ca si cei care-l sustin, este la fel de turmentat si pornit, ca si liderii comunisti. Ingropat intr-o realitate la fel de cenusie.
Societatea moderna nu are loc pentru trairea religioasa, lasa aceasta latura descoperita. Ea nu accepta Biserica, care se ocupa de latura afectiva, morala si spirituala a omului. O conceptie, in care credinta joaca un rol important, face ca viziunea despre om sa aiba si un caracter rational, dar si unul afectiv. Omul cu credinta are un potential de libertate mult mai mare, o libertate veritabila, atat de necesara in determinismul social. Viata lui nu este determinata doar de relatiile pur rationale cu ceilalti sau cu institutiile, cum se intampla actualmente in societatea secularizata. Ramane, deci, in continuare, o zona necunoscuta inca, aceea a vietii personale a omului, a libertatii omului dincolo de social si politic.
About Post Author
