Autori: Pecinikova E.Iu., Filippova G.G. ( Sursa: www.psyparents.ru)
Sarcină nedorită nu este un subiect uşor de abordat şi discutat. Iar uneori ascunde multă dificultate şi amărăciune. Subiectul e dificil întotdeauna, indiferent de decizia care se ia: de a se întrerupe sau de a se păstra. Discuţia noastră va face referire doar la cel de-al doilea caz, când o asemenea sarcină este păstrată. Şi, în primul rând, trebuie să înţelegem de ce este păstrată o sarcină nedorită. Doar, astăzi, orişice femeie poate face avort, dacă sarcină a apărut în afara dorinţelor sale, dacă nu este timpul potrivit sau chiar dacă „partenerul nu e cel pe care şi l-ar fi dorit” ş.a.m.d. Totuşi, în realitate, se întâmplă să existe multe motive ca să renunţi la gândul avortului.
Pentru început, cazurile păstrării unei sarcini nedorite se împart în 3 grupe:
- SARCINA ESTE, ÎN PRINCIPAL, DORITĂ, DAR, DIN ANUMITE MOTIVE, NU A VENIT CÂND TREBUIA SAU NU E „LA MOMENTUL POTRIVIT”.
În acest caz, femeia îşi doreşte copilul şi venirea sa pe lume în sine. Chiar dacă e neaşteptată, ea dă sens aducerii pe lume a unei noi vieţi şi unei noi fericiri pentru mamă. Însă piedicile din acest moment al vieţii mamei o împiedică să păstreze sarcina şi, drept rezultat, apare un conflict dureros, care se transformă în retrăiri sufleteşti chinuitoare. Ea se gândeşte în felul următor: să renunţi la maternitate, să întrerupi viaţa începută a copilului (anume astfel este evaluat avortul în această perioadă) sau să pierzi ceva foarte important în viaţă, să încalci sau chiar să rupi relaţiile cu oamenii apropiaţi?
Care sunt piedicile în calea păstrării sarcinii? Ele pot fi diverse. Unele o privesc direct pe femeie, planurile sale de viaţă şi aspiraţiile oamenilor importanţi de lângă ea. S-ar putea părea că primele (care o privesc în primul rând pe femeie), pe cât sunt ele de „egoiste” (studiile, cariera, „nu a petrecut destul” ş.a.), pe atât pun în balanţă dorinţa de a avea un copil şi de a deveni mamă. Totuşi, viaţa noastră de astăzi se deosebeşte mult faţă de cea care era acum o sută de ani. Femeia trebuie să aibă o educaţie, potenţialul său personal şi profesional trebuie utilizat şi realizat, altfel ea nu va fi mulţumită de viaţă (ceea ce poate influenţa bunăstarea familiei şi a copiilor) şi nu va putea să-şi educe copilul aşa cum se cere pentru o viaţă reuşită în societatea modernă (pur şi simplu nu va avea capacităţi pentru asta). De aceea este foarte greu să te hotărăşti să păstrezi sarcina în timpul studiilor (căci, cu un copil este foarte greu să continui sau să începi cursurile sau poţi să uiţi ceea ce ai acumulat). În special, este dificil atunci când viitoarea mamă este în pragul terminării studiilor, cu atât mai mult, când vrea să-şi susţină disertaţia. În acest caz, dacă nu există cineva care să-şi ia asupra sa îngrijirea copilului (precum şi asigurarea materială, căci mama, în această situaţie, nu poate să muncească), femeia se poate afla cu adevărat în faţa dilemei: ori-ori. Copii, poate, va mai naşte, dar nu se ştie dacă va mai avea ocazia să-şi termine studiile.
Nu mai puţin importantă este şi problema ocupaţiei profesionale. A rămas însărcinată în momentul în care a obţinut o slujbă bună, are perspective strălucite, pe care trebuie să le dezvolte şi să le întărească şi apoi să-şi ia o pauză, iar acum, pur şi simplu nu se poate. Nu de puţine ori, întreruperea serviciului înseamnă întreruperea practicii şi a exerciţiului, ceea ce face ca ea să piardă anumite deprinderi învăţate.
Poate apărea şi următoarea situaţie: sarcina este neaşteptată (chiar dacă au fost respectate toate măsurile de precauţie), condiţiile de viaţă sunt total necorespunzătoare pentru venirea pe lume a copilului, iar să întrerupi această sarcină e periculos, pentru că medicii spun că posibilităţile unei noi sarcini sunt egale cu zero, iar avortul nu poate fi făcut din alte motive, legate de sănătate. În principiu, toate asemenea condiţii sunt legate de pregătirea unui fundament sigur pentru viitoarea maternitate şi dereglarea acestui proces important, bineînţeles, îi îngreuiază tot viitorul. Nu e mai puţin important e şi faptul că, în asemenea situaţii, femeia recunoaşte foarte bine ce pierde ea, odată cu venirea pe lumea a copilului, dar are o impresie foarte vagă despre ceea ce câştigă. E bine dacă alături de ea se află o mamă iubitoare şi grijulie, un soţ iubitor şi săritor. Atunci, treptat, toate – copilul însuşi, tot binele legat de el – îşi ocupă locul stabil în viaţa mamei şi, pe la mijlocul sarcinii, toate „pierderile” nu vor mai părea chiar atât de grele, iar viitorul, nu chiar atât de sumbru şi fără speranţe. Dar dacă totul este lăsat doar pe umerii femeii? Atunci luarea unei decizii în favoarea copilului (ea nu poate să facă avort, e un copil doar!) este însoţită de retrăiri chinuitoare, de nelinişte, adesea de sentimentul de vină (şi-a permis să rămână însărcinată, a lăsat sarcina, iar acum, poftim, trebuie să se susţină şi pe ea, să-i asigure şi copilului viitorul?). Toată această situaţie este adâncită de mustrări de conştiinţă pentru că îndrăzneşte să se gândească la viitorul său copilul ca la o piedică şi înclină să creadă că dacă n-ar fi fost această sarcină…
O altă problemă este o sarcină de la un bărbat cu care nu are de gând să se căsătorească, cu atât mai puţin să nască copii de la el. Un caz extrem ar fi sarcina din viol, însă aceasta este o temă specială şi trebuie să vorbim despre ea separat. Dar dacă copilul pur şi simplu „nu este de la partenerul” pe care femeia şi-l doreşte ca soţ? Copilul, însă, aici, nu are nicio vină, de ce trebuie să plătească el cu viaţa pentru o greşeală de-a mamei? Păstrând sarcina, femeia ia asupra sa responsabilitatea fie de a-l lăsa pe copil fără tată (dacă ea nu este de acord pentru nimic în lume să-şi împartă viaţa cu acest om), fie se căsătoreşte cu un om pe care nu-l iubeşte. Nu ştim ce este mai dificil. În orice caz, ea nu va avea parte de comfort emoţional pe parcursul acestei sarcini. Şi toate chinurile vor fi asemănătoare cu cele descrise mai sus.
Dacă sarcina este dorită de femeie, iar cei din jurul ei nu sunt de acord, şi acesta este un motiv serios de conflict interior. Noi ne împărţim viaţa cu cei apropiaţi şi ceea ce îi priveşte pe toţi din jurul nostru (iar viaţa unui copil poate schimba nu numai viaţa mamei, ci şi a soţului, şi a părinţilor acestora, şi a celorlalţi copii din familie) trebuie împărţit între toţi. Este o problemă foarte serioasă păstrarea unei sarcini nedorite de cei apropiaţi. În acest caz, femeia îşi ia, automat, toată responsabilitatea asupra sa. Trebuie să fie gata ca, la apariţia greutăţilor, ei i se va cere socoteală, va trebui să aibă grijă ca asupra copilului să nu se răsfrângă atitudinea negativă a bunicii sau a tatălui. În afară de aceasta, în sarcină şi după naşterea copilului, mama are nevoie de ajutor şi, automat, va deveni dependentă dei cei apropiaţi şi atunci îi va fi foarte greu să le ceară acum ajutorul. Iar a păstra o asemenea sarcină înseamnă să pui în pericol sau chiar să rupi nişte relaţii. E nevoie de un curaj enorm ca să rezişti în faţa tuturor şi să iei asupra ta toată greutatea deciziilor. În asemenea cazuri, sarcina va fi însoţită de sentimente de îndoială, de conflicte cu sine însăşi şi cu rudele, de teamă şi nelinişte pentru viitor.
- SARCINA, ÎN PRINCIPIU, ESTE NEDORITĂ, DAR NU-I POSIBIL SĂ O ÎNTRERUPI
Cum de se întâmplă că o femeie nu poate să întrerupă o sarcină nedorită cu adevărat? În acest caz, vorbim de o sarcină la care femeia nu s-a gândit, n-a planificat-o, să spunem. O asemenea sarcină, de cele mai multe ori, este întâmplătoare, dar poate fi, de asemenea, şi firească. Să începem cu cea întâmplătoare. Putem numi câteva motive, pentru care o femeie păstrează o asemenea sarcină. De cele mai multe ori e vorba de relaţiile cu cei apropiaţi. Soţul visează la un copil şi nu ar accepta niciodată un avort. Mama are opinii aspre şi are metode cu ce să facă presiuni asupra fiicei: „Dacă faci avort, te blestem!” (acesta este un caz destul de întâlnit în practica medicilor şi a psihologilor). Propriile convingeri sau opiniile „autorităţilor” (tutorilor, preoţilor etc.) nu-i permit să se hotărască asupra avortului. Ce să mai vorbim de tinerele fete aici? E îngrozitor să vorbească despre asta mamei (şi în general, cui să-i spună?), încât tânăra se află într-o confuzie totală, nu poate întreprinde nimic, starea sa nu poate fi asemănată decât cu cea a unei victime, care aşteaptă să fie sacrificată. Voinţa ei este total paralizată, gândurile i se încurcă, încearcă să nu se mai gândească, să uite, să se preocupe de altceva. Iar când totul apare la suprafaţă şi se vede cu ochiul liber, e târziu, termenul a trecut demult. Şi, printre altele, se întâmplă (deşi rareori) o asemenea situaţie şi la femeile mature, din cauza dereglărilor hormonale, îmbolnăviri şi alte motive, ce atrag dereglarea ciclului, iar, drept urmare, sarcina este depistată destul de târziu şi trebuie păstrată automat. Desigur, există cazuri în care starea sănătăţii femeii pur şi simplu nu-i permite să facă avort, altfel, ea nu mai poate avea copii niciodată (când avortul poate însmna sterilitate pentru femeie). Se poate întâmpla şi cazul în care vârsta nu-ţi mai permite să faci avort, căci, dacă nu acum, atunci când să mai poţi face un copil? Şi dacă aşa s-a întâmplat…
E posibilă şi următoarea situaţie: femeia nu este pregătită să fie mamă (nu demult, mama unei tinere fete mi-a spus umrătoarele: „Dar sunt femei care sunt foarte fericite şi fără asta. Nu suntem în epoca de piatră, astăzi există o mulţime de alte meotode ca să devii fericită!”). De cele mai multe ori, asemenea femei cred că naşterea unui copil înseamnă sfârşitul vieţii şi a independenţei lor, ele nu-şi închipuie cum să se împartă între maternitate şi alte sfere ale vieţii. Pentru ele, totul s-a terminat: nu mai poate decât să stea la bucătărie, să schimbe scutece, să se degradezi total mental, sufleteşte şi fizic. Dar, ce să faci, viaţa e făcută aşa şi nu altfel, căsătoria înseamnă naştere de copii, iar singurătatea e mult mai grea. Într-un cuvânt, dai din lac în puţ. Dar altă ieşire nu există.
În toate aceste situaţii, femeia se află într-o capcană: sarcina o prinde pe nepregătite, dar nu are ce face. Cum va suporta ea această situaţie, depinde de multe lucruri. Ea poate ca timp de 9 luni să fie cuprinsă de tristeţe şi durere (sau chiar depresie), poate să plângă frecvent şi să-şi blesteme soarta, poate să fie iritată tot timpul, să se înrăiască, sau poate să încerce să nu ia în seamă sarcina sau să câştige avantaje din asta (cei din jur să aibă acum grijă de mine şi să-mi satisfacă toate capriciile). Însă, desigur, nu va avea bucura şi satisfacţia noii ei stări, nu va manifesta duioşie faţă de bebeluşul care vine şi nici nu va avea speranţa unui viitor luminos.
- SARCINA ESTE PLANIFICATĂ, ADICĂ PARCĂ AR FI DORITĂ, ÎNSĂ EA E NECESARĂ PENTRU CEVA ANUME ŞI NU E LEGATĂ DIRECT DE COPIL.
O asemenea sarcină pare a fi văzută din exterior drept dorită (doar s-au pregătit de ea dinainte, au aşteptat-o dinainte). Însă sarcina e necesară pentru diverse scopuri: ca să se întărească familia sau să se creeze o familie (după cum se ştie, metoda este aproape imbatabilă), uneori „chiar e timpul”, sau poate „pentru îmbunătăţirea sănătăţii” (chiar medicii au recomandat-o!). Sau în familie este o fetiţă (sau două!), iar soţul are nevoie de un „moştenitor”. Posibil ca mai târziu sau mai devreme viaţa a fost sau va fi îngreuiată de condiţii mai grele, iar acum, e tocmai timpul. Aşa că nu mai e nevoie să te mai gândeşti la sentimentele tale, trebuie să faci ceea ce „trebuie”. Şi, în general, trebuie să naşti un copil, ca să fii şi tu „în rând cu lumea”.
Motivele nu sunt puţine, despre unele din ele am mai vorbit în alte articole (Sarcină pentru şantaj). Însă e o chestiune general valabilă: copilul care apare pe lume va cere singur toate posibilităţile şi mijloacele familiei (în primul rând ale mamei) pentru educaţia sa. De mare importantă va fi lucrarea sufletului: copilul are nevoie de dragoste, şi nu numai de scutece şi de atâtea sticluţe cu lapte. Şi anume sufletul e cel mai greu de dat. Nu are importanţă că la origine a fost un calcul (dacă vine copilul, apoi…), mama are şi înţelegerea faptului cât din ea va putea să ofere copilului. Însă ea nu e pregătită întotdeauna pentru asta şi încearcă să-şi reducă „oferta” la minimum. Şi rezultatul este o discrepanţă între ceea ce doreşte ea şi posibilităţi, fapt care îi influenţează emoţiile în timpul sarcinii şi se exprimă prin nemulţumirile sale, prin nerăbdare, prin iritare, faţă de ceea ce-i îngrădeşte posibilităţile sale (în toate sferele vieţii), legat de sarcina şi naşterea copilului. „Extrema” o reprezintă copilul, desigur. El o leagă pe mamă de mâini şi de picioare şi îi aminteşte mereu de prezenţa sa (cu stări de greaţă dimineaţa, cu mişcările sale în uter, apoi cu plânsul său, după naştere, cu trebuinţele sale pentru atenţie, pentru participare şi blândeţe).
Motivele sarcinii nedorite se oglindesc în sentimentele, gândurile, fanteziile şi adesea în starea fizică a viitoarei mame. Apar două întrebări principale, care, probabil, le chinuie nu numai pe femei, ci şi pe medici, pe obstetricieni, pe oamenii de ştiinţă şi, în general, pe toţi: cum se manifestă retrăirile femeii, care poartă o sarcină nedorită (conştient sau nu) asupra femeii însăşi (asupra cursului sarcinii) şi asupra copilului (asupra dezvoltării sale în uterul mamei şi asupra sănătăţii sale fizice şi psihice, după naştere). Încercăm să răspundem la aceste întrebări, deşi încă foarte multe din aceste aspecte nu se cunosc.
CUM SE RĂSFRÂNGE O SARCINĂ NEDORITĂ ASUPRA CURSULUI SARCINII?
După cum am văzut, sarcina nedorită întotdeauna este însoţită de străi emoţionale negative. Desigur, fiecare femeie însăricnată, în special, în primul trimestru, are greţuri, ameţeli, oboseală frecventă, iritare. Însă, în cazul sarcinii nedorite, aceste stări sunt adâncite şi duc la înrăutăţirea sănătăţii şi a cursului sarcinii (ceea ce atestă şi medicii). În astfel de cazuri, stările noastre emoţionale (prezenţa permanentă a unui fond negativ de emoţii sau stresul puternic repetat) ne schimbă fiziologia şi menţin aceste schimbări, ceea ce duce la eventuale dereglări. Nu uitaţi că trăirile înnăbuşite şi reprimate profund, care creează un focar activ în permanenţă, „care ne fierb la foc mic”, sunt mai periculoase decât ieşirile de scurtă durată, chiar dacă acestea sunt destul de furtunoase, dar care alternează cu perioade lungi de „comfort emoţional”. Dacă în primele săptămâni de sarcină aveaţi îndoieli asupra păstrării sarcinii, aţi retrăit explicaţii contradictorii cu rudele sau manifestări de tristeţe (dar care nu au dus la dereglări grave ale sănătăţii dvs), iar la începutul celui de-al doilea trimestru de sarcină toate acestea au dispărut, uitaţi de aceste stări şi nu le mai aduceţi în memorie. Ele nu vor influenţa nicicum sănătatea dvs sau a copilului dvs. Însă dacă starea de neplăcere nu trece pe tot parcursul sarcinii, nu vă puteţi concentra, nu mai aveţi bucuria vieţii, vă chinuie vise îngrozitoare şi coşmaruri, aveţi de ce vă îngrijora. În acest caz, căutaţi sprijin şi ajutor. Nu uitaţi că emoţiile şi retrăirile privind sănătatea şi cursul sarcinii „fac parte din acelaşi cuplet”, organismul le evaluează tot ca fiind un semnal al stării proaste şi se declanşează o reacţie în lanţ. În asemenea cazuri, sunt de ajutor activităţile (în special de grup), pentru reglarea stărilor emoţionale (care, de obicei, se aplică în centrele şi la cursurile de pregătire a părinţilor). Şi, desigur, întâlnirile cu un psiholog profesionist, cel mai bine cu unul care nu numai că dispune de experienţă şi metodele psihologiei generale, ci este specializat în psihiologia sarcinii şi a modului în care evoluează psihicul mamei (şi influenţa asupra ei a psihologului), a stării viitorului copilului în dezvoltare.
CUM INFLUENŢEAZĂ SARCINA NEDORITĂ ASUPRA COPILULUI?
Aici există încă multe lucruri necunoscute ştiinţei, deşi, în ştiinţa populară, se ştie că retrăirile mamei se răsfrâng asupra copilului. În fiecare cultură, şi în toate timpurile, în general, au existat un cod de reguli de raportare la o femeie însărcinată şi chiar la ceea ce ea trebiuie să simtă, să gândească (după cum se ştie, o gravidă trebuie să se uite la lucruri frumoase, nu la cele urâte ş.a.m.d.). Înţelepciunea populară nu poate greşi. Ştiinţa a dovedit acest lucru de multe ori. Şi aici trebuie să distingem două aspecte ale implicaţiilor stărilor mamei asupra copilului în dezvoltare şi asupra sănătăţii sale viitoare.
CUM INFLUENŢEAZĂ STAREA MAMEI DEZVOLTAREA FIZICĂ A COPILULUI ÎN UTER?
Din cele spuse mai sus, este limpede că există o influenţă a stării emoţionale a mamei asupra copilului din uter. Prin starea de nelinişte, de stres, are loc dereglarea circulaţiei sanguine a mamei, pe lângă asta, anumite părţi din organismul nostru sunt incluse în acest proces cu o intensitate diferită. Anume neliniştea prelungită, care apare în prezenţa cauzelor constante, profund ascunse sau la gândul neevitării unor urmări neplăcute (şi anume acest spectru al retrăirilor este caracteristic sarcinii nedorite) se „localizează” în zona bazinului şi în partea de jos a abdomenului. Drept rezultat, anume în această zonă se dereglează circulaţia sângelui şi se înrăutăţeşte alimentarea cu oxigen şi cu substanţe hrănitoare a copilului.
Dacă acestea sunt episoade scurte, iar între ele sunt perioade largi de uşurare, pericolul nu e mare. Dacă stările sunt permanente sau destul de dese, cu siguranţă, dereglările în dezvoltarea copilului sunt destul de probabile. Drept urmare, copilul este slăbit, nu este bine dezvoltat fizic la naştere. Iar în cazul străilor permanente şi prelungite de stres şi depresie ale mamei în a doua parte a sarcinii, copilul se poate naşte chiar mai devreme. În afară de aceasta, stresul scade imunitatea, iar mama, împreună cu bebeluşul sunt expuşi infecţiilor şi altor influenţe periculoase. Desigur, un astfel de copil, după naştere, are mai multe probleme şi aduce mai puţine bucurii părinţilor. Iar dacă n-a fost tocmai dorit de la bun început, este limpede că în continuare îi va fi şi mai rău. În ceea ce priveşte dezvoltarea fizică a bebeluşului, este limpede cum stau lucrurile. Mai complicată este, din acest punct de vedere, dezvoltarea sa psihică.
CUM SE MANIFESTĂ RETRĂIRILE MAMEI ASUPRA STĂRII EMOŢIONALE ALE COPILULUI NENĂSCUT ŞI ALE DEZVOLTĂRII SALE EMOŢIONALE ULTERIOARE?
Pentru a răspunde la o asemenea întrebare, trebuie să clarificăm ce simte copilul nenăscut în diverse etape de dezvoltare şi cum se manifestă acest lucru în viaţa sa de după naştere. În primul trimestru de viaţă intrauterină, apar organele simţurilor, secţiuni ale sistemului nervos şi reglementarea hormonală, cu ajutorul cărora poate simţi şi retrăi stările emoţionale, la fel ca şi la adulţi, le poate corela cu evenimente concrete (cu stările organismului matern, cu retrăirile mamei şi cu anumite influenţe din afară, de exemplu cu sunete). Până când toate acestea nu sunt formate pe deplin, copilul încă nu e în stare să reacţioneze concret la stimuli separaţi, cu atât mai mult, nu poate reacţiona la simţămintele şi gândurile mamei.
Însă starea sa fiziologică depinde întrutotul de cea a mamei, de aceea, îi va fi oricum rău (dacă mamei îi este rău). După cum s-a spus mai sus, retrăirile negative persistente duc la schimbări negative constante în organismul mamei şi influenţează asupra stării fiziologice a copilului. Iar dacă mama îşi poate îndrepta aceste stări (cu cât mai repede, cu atât mai bine) sau dacă gândurile şi emoţiile sale nu au influenţă la nivel fiziologic (dacă aceste stări nu sunt de lungă durată şi sunt „eliberate”, mama poate compensa cu perioade prelungite de emoţii pozitive), ele nu vor avea urmări asupra vieţii ulterioare a copilului. Important este ca mama să nu se mai întoarcă la aceste stări. Şi nu credeţi celor care vă sugerează că dacă aţi avut gândul avortului în primele săptămâni de sarcină, deja aţi stricat viaţa copilului dvs. Nu există asemenea dovezi nici în ştiinţă, nici în practică. Iar dacă copilul va rămâne nedorit (iar mama nu se va putea elibera de gândul acesta niciodată în viaţă, aşa şi va rămâne), evident că acest lucru va avea o influenţă negativă asupra psihicului său. Copiii nedoriţi (deci neiubiţi) nu sunt acei asupra cărora s-a decis că „vor fi născuţi şi iubiţi” (chiar dacă asta s-a hotărât după meditaţii chinuitoare), ci aceia părinţii cărora au decis să-i nască, dar n-au reuşit să-i iubească. Aşa că principala problemă a dvs. este să învăţaţi să iubiţi copilul, dacă simţiţi că acest lucru nu vă iese. Şi, din nou, există specialişti care pot să vă ajute (psihologi, centre şi cursuri de pregătire a părinţilor) şi, desigur, chiar copilul. El va reuşi să vă înveţe să-l iubiţi, pentru că aşa este el creat de natură.
Să vedem ce se întâmplă atunci când organele copilului sunt deja dezvoltate, sistemele neuro-humorale deja funcţionează pe deplin, adică bebeluşul deja simte (după 14-16 săptămâni, adică în trimestrul al doilea). Astăzi se cunosc mai multe din acest domeniu.
Bebeluşul receptează destul de bine, poate corela particularităţile implicaţiilor materne asupra sa (schimbarea bătăilor inimii, zgomotul circulaţiei sângelui, încordarea muşchilor, modul de mişcare, respiraţia, vocea) cu ceea ce se întâmplă în jur şi cu ceea ce se întâmplă cu ei amândoi: „acompanimentul” stimulilor mamei + insuficienţa oxigenului şi poziţia incomodă a corpului mamei (mama s-a întins, muşchii săi s-au încordat, sângele circulă prost prin cordonul ombilical) + hormonii mamei, care pur şi simplu provoacă o stare de nelinişte copilului, ce coincide cu circulaţia sângelui în creierul copilului + vocea aspră a tatălui (sau alte reacţii din afară). Dar dacă tot acest complex de reacţii la bebeluş apare ca răspuns nu la impactul exterior, ci la atingerea pereţilor „căsuţei” lui? Reiese că acesta e răspunsul la propria sa existenţă, la propria sa atingere de mama, atingere care mamei îi este neplăcută (îi este frică, o încurcă, o nelinişteşte ş.a.). Cred că mamele deja au înţeles că neliniştea din cauza mişcărilor copilului (de ce se mişcă el atât?, poate nu se simte bine acolo?) poate fi percepută de copil însuşi tot ca un semnal de alarmă, legat de el însuşi sau, în general, de viaţă. Dacă asemenea situaţii sunt permanente, copilul îşi poate forma o imagine constantă despre lume (desigur, imaginea va apărea mult mai târziu, deocamdată nu este decât o senzaţie de răspuns): acolo e rău, nelinişte, trebuie să caut apărare sau să încerc să mă apăr. Iar acest lucru poate influenţa şi asupra relaţiei sale viitoare cu viaţa, dacă, desigur, şi după naştere, se vor confirma şi se vor adânci aceste reacţii ale mamei. Aici sunt importante nu atât evenimentele legate de sarcină, cât dacă ele mai constinuă după naşterea copilului. Totuşi, nu uitaţi că bebeluşul, chiar din uter, devine selectiv faţă de anumite influenţe determinate ale mamei, el are deja un prognostic şi o aşteptare a urmărilor. De aceea, născându-se, el deja reacţionează absolut în mod determinat la situaţii cunoscute (neliniştea mamei din anumite cauze, supărarea sa, relaţiile mamei la activitatea sa, reacţia mamei la apropiaţi ş.a.m.d.), astfel, uneori, chiar provocându-i anumite sentimente deja obişnuite şi exprimarea lor, dar nefolositoare pentru ei amândoi. Este limpede că una se leagă de cealaltă. Cine poate opri acest proces anormal, ca să-l pună la loc, în albia sa? Desigur, numai mama, copilul încă nu poate face asta. Anume acest lucru trebuie pregătit încă din perioada sarcinii şi aceste calităţi trebiuie să-şi dezvolte mama, dacă are probleme. Atunci şi mamei îi va scădea neliniştea în mod automat, dacă se va gândi la viitor, căci ea ştie să-şi controleze emoţiile, ştie cum influenţează emoţiile sale asupra bebeluşului, încă din uter, deci, poate face asta şi după naştere.
Altfel, complicaţiile relaţiilor dintre mamă şi copil în timpul sarcinii, în primul rând, vor pregăti terenul pentru deteriorarea lor după naştere, ceea ce va conduce la dereglarea dezvoltării psihicului copilului.
Concluzia noastră este următoarea: emoţiile negative puternice şi constante ale mamei, care poartă o sarcină nedorită (de ea sau de apropiaţi), care se răsfrâng asupra stării sale fizice (gestozele) influenţează asupra dezvoltării fiziologice ale copilului, putând constitui motive pentru dereglarea dezvoltării fiziologice şi psihice a copilului în uter. Acest lucru este important pe parcursul sarcinii, iar efectul depinde de perioada de dezvoltare a copilului (ce anume va fi dereglat) şi de intensitatea dereglării stării mamei (cât de profund va fi afectată). Dereglările dezvoltării intrauterine complică stabilirea unor relaţii între ea şi copil, după naştere, tensionând procesul naşterii copilului nedorit, care nu este un proces atât de simplu.
Emoţiile şi gândurile mamei în legătură cu copilul şi cu cei din jur influenţează psihicul acestuia, fie prin intermediul proceselor fiziologice, fie, în a doua parte a sarcinii, poate crea terenul pentru relaţiile complicate de după naştere, ceea ce duce la dereglărea dezvoltării psihice a copilului după naştere (unde au loc şi procesele intelectuale). În ultimul caz, la copil deja în uter se formează reacţii împotriva stabilirii unei interacţiuni între reacţiile mamei şi exprimările sale emoţionale şi situaţiile „cunoscute” de viaţă. În acest fel, lucrurile nu stau bine deloc, iar dificultăţile se pot înmulţi.
Întrebarea principală este: CUM PROCEDĂM ÎN ASEMENEA SITUAŢII?
La întrebarea aceasta nu este uşor de dat un răspuns. Indiferent de faptul că emoţiile femeilor cu sarcină nedorită se aseamănă în multe privinţe, influenţa lor asupra cursului sarcinii şi asupra dezvoltării fătului sunt la fel asemănătoare, însă motivele vor fi diferite. Iar, în asemenea cazuri, a „trata” simptomele este practic inutil, trebuie de detectat motivele şi de lucrat asupra lor. Cu ajutorul celor mai noi metode (medicamentaţie şi psiholog) femeii însărcinate i se poate ameliora starea (la urma urmei, chiar cu ajutorul hipnozei!), însă nu se poate face nimic cu însăşi situaţia ei de viaţă, din cauza căreia a apărut această stare la femeia însărcinată. Statutul copilului, chiar printr-o sarcină uşoară şi o naştere la fel, în cadrul vieţii mamei şi a familiei nu se va schimba (sau, dimpotrivă, bebeluşul care a suferit în burtă poate deveni mai drag părinţilor decât cel „dorit”). Desigur, trebuie schimbată atitudinea mamei faţă de sarcina sa, de copil şi de toate condiţiile de viaţă în care se află, trebuie găsite căi unice de rezolvare a problemelor, potrivit situaţiei sale. Nu există reţete şi opinii universale! Adesea (şi chiar întotdeauna!) trebuie inclusă în această muncă toată familia, deşi nu este atât de simplu! Trebuie găsite ajutoare, cel mai bine ca aceştia să fie de specialitate, psihologi, care cunosc tehnicile şi metodele muncii psihologului, însă cunosc şi particularităţile stării psihice a femeii însărcinate şi a influenţei acestei stări (a schimbărilor prin interacţiunea cu psihologul!) asupra prezentului şi viitorului copilului. Dacă această posibilitate nu există, căutaţi ajutor la oamenii apropiaţi, vorbiţi-le despre starea dvs., discutaţi despre ea cu cei în care aveţi încredere. Nu ţineţi totul în interiorul dvs., e mai bine să aveţi mai multe păreri. Pentru starea dvs. şi a copilului este utilă o jumătate de oră (sau chiar o oră!) de lacrimi amare, decât săptămâni întregi de suferinţă şi iritări. Bebeluşul va înţelege şi vă va ajuta, el întotdeauna este de partea mamei, numai să-i daţi această posibilitate. Susţineţi-i iniţiativa: primiţi cu bucurie bătăile mai uşoare sau mai insistente din interior, explicaţi-i ce se întâmplă, închipuiţi-vă cum stă şi ascultă, ce poate gândi, cum vă poate răspunde (ce-aţi crede şi simţi în locul lui, dacă vi s-ar fi adresat cineva la fel). Nu are importanţă că nu este la fel ca adulţii, dar simte, înţelege, percepe. Puteţi să-l simţiţi, îi puteţi transmite bucurie, tristeţe, nelinişte, îl puteţi linişti sau chiar înveseli. Cel mai important este să găsiţi limbă comună cu bebeluşul, să găsiţi metode de a vă menţine „la înălţime” (în sens direct – la înălţimea stărilor pozitive emoţionale şi fizice) şi să vă pregătiţi pentru viaţa de viitor. Şi în acest viitor trebuie să căutaţi (depunând nu puţine eforturi) binele şi va veni negreşit. Copilul înseamnă întotdeauna mult bine, trebuie doar să discerneţi şi să reţineţi (altfel, el creşte şi se schimbă foarte repede!), şi să căutaţi căi de depăşire a greutăţilor. Şi asta trebuie s-o faceţi în mod activ, căci sub piatra stătătoare nu curge apă. Adesea ajutorul poate veni din grupul de pregătire pentru maternitate, numai să nu uitaţi că pentru femeile cu sarcină „nedorită”, e mai important nu să se pregătească de naştere, ci de viitor – de maternitatea propriu-zisă, de ceea ce va urma după, când cele nouă luni lungi de sarcină şi câteva ore de naştere au trecut… Iar viaţa pentru bebeluş abia începe!
Şi, probabil, cel mai important! NU TREBUIE SĂ VĂ UITAŢI MEREU ÎN URMĂ! Viaţa merge mereu înainte şi drumul îl ajută doar pe cel ce merge. Dacă consideraţi că, în trecut, aţi făcut multe greşeli (starea din timpul sarcinii e departe de a fi ideală), neliniştile din această pricină nu face decât să vă înrăutăţească situaţia. Greşelile nu sunt decât o sursă de învăţăminte, nu pentru a te învinui şi de a te condamna. Copilul creşte şi uită uşor (sau pur şi simplu nu ştie?) trecutul, doar dacă dvs. nu-i veţi povesti mereu despre acest lucru. În schimb el este foarte atent cum vă raportaţi la el în acest moment. Iar acum (aici, în acest moment) el are nevoie de dragostea dvs, de grija, bucuria şi relaţia cu el, de încredere în viitor. Acestea sunt cele mai bune medicamente şi ajutoare. Priviţi numai înainte şi totul vă va ieşi cum nu se mai poate de bine!
Sarcina©Asociaţia Provita Media 2009
About Post Author
