Reflecții la 50 de ani de la legalizarea avortului în Marea Britanie

Autor: Marie Smith, PNCIUS.org, 27 octormbrie 2017

Astăzi în Marea Britanie, la 27 octombrie 2017, se împlinesc 50 de ani de la adoptarea Legii care a legalizat avortul în Anglia, Scoția și Țara Galilor. În acel moment, legea a fost prezentată doar ca fiind extremă și aplicată în circumstanțe rare, totuși, timpul în curând a demonstrat că panta alunecoasă a legalității avortului era mult mai mare și în curând avortul s-a transformat într-o industrie lucrativă. Se estimează că 20 de avorturi sunt efectuate în fiecare oră în Marea Britanie, aproximativ unul la trei minute.

În Marea Britanie, pe tot cuprinsul țării, susținătorii pro-life au evocat faptul că peste 8,8 milioane de vieți omenești au fost nimicite din cauza Legii avortului. Iar în Parlamentul britanic, parlamentarii s-au reunit, împreună cu membri ai mișcării pentru viață, pentru un  moment de reculegere.

Lordul David Alton, membru al Casei Lorzilor, a ținut un discurs întitulat, „Adevărul trebuie să vorbească Puterii”, reamintind momentul în care a fost legalizat avortul: „În urmă cu 50 de ani,  în dimineața zilei de vineri, 27 octombrie 1967, la ora 11:05, președintele Camerei Comunelor a declarat că s-a dat acordul regal de la Majestatea Sa Regina  pentru proiectul de lege a avortului al lui David Steel. Legea avortului 1967 intră în vigoare șase luni mai târziu, la 27 aprilie 1968. De atunci, 8.894.355 avorturi au fost făcute și cel puțin acest număr de copii nenăscuți și-au pierdut viața. Spun cel puțin, pentru că unele avorturi puteau însemna sarcini de gemeni, tripleți sau alte sarcini multiple.

Dacă privim din perspectivă istorică cele 8.894,355 avorturi, remarcă Lordul Alton, cel de-al Doilea Război mondial, cel mai rău și cel mai sângeros conflict care a existat vreodată în această țară, a luat 450.290 vieți britanice. Avortul a cauzat mai multe morți în Marea Britanie decât Germania nazistă și decât toate conflictele și tragediile din istoria noastră. Doar ciuma neagră a nimicit o proporție mai mare a națiunii noastre. Numărul înseamnă de trei ori populația Țării Galilor – ceea ce înseamnă o viață pierdută la fiecare 3 minute și 20 de vieți omorâte în fiecare oră. Și împotriva cui este îndreptată această violență, în fiecare zi? Împotriva nimănui altcuiva decât împotriva celor mai nevinovați și mai vulnerabili membri ai societății noastre: copiii din uter. Și aceasta se face prin cele mai barbare mijloace. Fie că sunt tăiați și scoși afară, bucată cu bucată, cu instrumente puternice de tip clești, cum se face prin metoda „dilatare și evacuare”,  fie că se face cu ajutorul unei aparat puternic de aspirație, prin „aspirație cu vacuum“, fie că sunt pur și simplu înfometați până la moarte prin avort spontan, provocat chimic, avortul este cel mai crud act de distrugere.

Această sălbăticie are loc, de fapt, în Marea Britanie în 2017. Într-un moment în care ne mândrim cu liberalismul nostru, cu umanitatea noastră, cu civilizația noastră, cu compasiunea noastră. Într-o epocă în care confortul uman al fiecărui britanic nu a fost nicicând mai facil, iar bunăstarea aproape a fiecărui individ a fost susținută cel puțin de existența unui stat al bunăstării și de o economie modernă, oricât de imperfecte în practică ar putea fi acestea.

Ceea ce marcăm astăzi, deci, nu este nimic altceva decât cea mai mare rușine a națiunii noastre. Faptul că neutralizăm protecția în legile noastre pentru cei mai mici dintre compatrioții noștri este o oroare și o rușine la scară mare”.

Lordul Alton a încheiat mesajul în felul următor: „Sunt în această luptă de decenii și e posibil să nu mai văd ziua când se va produce abolirea avortului. Dar știu că acea zi va veni, iar tinerei generații îi spun: nu vreau să deplângeți moartea a alte 8 milioane de vieți pierdute prin avort peste încă alte 50 de ani. Torța compasiunii și a progresului uman trece acum la voi. Trebuie să lucrăm să punem capăt acestei ucideri în timpul vieții voastre și putem face acest lucru numai dacă fiecare persoană își va lua în serios rolul pe care trebuie să-l joace ca să fie sigur că asta se va întâmpla. Cu curaj și cu integritate, cu pasiune pentru cele mai bune principii ale civilizației noastre, să ne dedicăm ca în momentul comemorării centenarului Legii Avortului, societatea noastră să fie una în care egalitatea și demnitatea umană sunt atât  respectate și protejate, încât violența avortului să fie acolo unde merită să fie orice abuz și cruzime împotriva omului: la coșul de gunoi al istoriei. Înaintașii noștri care au luptat contre sclaviei, contra muncii copiilor, precum și pentru abolirea refuzului drepturilor civile și politice minorităților vulnerabile, nu au cedat adversarilor uneori copleșitori și puternici. Nici noi nu vom ceda. De aceea suntem aici azi ca să arătăm  că nu vom tăcea atunci când nedreptatea apare și nu ne vom opri din muncă și educație, din campanii și din luptă, până când nu vom trăi într-o societate în care umanitatea, demnitatea și drepturile fiecărui membru al națiunii noastre sunt toate recunoscute”.

Numărul tragic de avorturi din Marea Britanie pălește, în comparație cu cel din Statele Unite, unde, într-o perioadă mai scurtă de timp, 44 de ani, peste 60 de milioane de avorturi au pus capăt vieții copiilor si au provocat traume fizice, emoționale, psihice și spirituale mamelor lor.

Citiți aici un interviu cu Lodrul Alton, realizat de Provita Media în anul 2004.

Impactul avortului asupra sănătății mintale și fizice a femeii – studii, constatări la 50 de ani de la adoptarea Legea avortului în Marea Britanie

Surse: SPUC, 27 octombrie 2017

Un studiu nou a dezvăluit impactul „dureros și oribil” al avortului asupra sănătății femeii.

Astăzi, la a 50-a aniversare a Legii avortului din 1967, din Marea Britanie, SPUC a lansat Raportul „Avortul și sănătatea femeilor” (Citiți raportul complet ), o cercetare bazată pe date pentru medicii profesioniști, care se referă la impactul avortului asupra femeilor.

Cercetarea, care conține referințe complete, se bazează pe cercetarea globală și enumeră un șir de probleme de sănătate fizică și psihică, legate de avorturi. Studiul a fost condus de dr. Gregory Pike, cercetător medical și director fondator al Centrului de Bioetică și Cultură din Adelaide, Australia, și va fi trimis medicilor generaliști de pe tot cuprinsul Marii Britanii.

Principalele constatări ale cercetării includ:

  • femeile sunt mai susceptibile să moară din orice cauză, după avort, comparativ cu nașterea;
  • sinuciderea este de șase ori mai mare după avort decât după naștere;
  • avortul este asociat cu rate semnificativ mai mari de deces comparativ cu femeile care au dat naștere;
  • femeile au descris că au avut o tristețe semnificativă la trei ani după avort;
  • există un risc crescut cu 30% de depresie și cu 25% risc crescut de anxietate după avort;
  • femeile care au avut avorturi au prezentat tulburări de sănătate mintală cu 30% mai des comparativ cu femeile care nu avuseseră un avort;
  • depresia, anxietatea și tulburarea de stres post-traumatic sunt, de asemenea, asociate cu sarcini ulterioare la femeile care au avut un avort;
  • femeile care au avut un avort au un risc mai mare de a fi spitalizate la psihiatrie, în comparație cu femeile care își păstrează copiii;
  • femeile care au avorturi medicale pot experimenta: transfuzii de sânge, tratament de urgență, administrarea de antibiotice IV și infecții.

La lansarea raportului, Antonia Tully a declarat: „Lobby-ul pentru avort și industria avortului, care fac milioane de lire sterline de la contribuabili pentru efectuarea avorturilor finanțate de stat, nu pare să le pese de impactul avortului asupra femeilor. Realitatea este că impactul este atât sfâșietor, cât și îngrozitor pentru atâtea femei.

Suntem îngrijorați că femeile care au o experiență de avort au probleme de sănătate mintală cu 30% mai des decât femeile care nasc. Pentru noi contează că riscul de sinucidere este de șase ori mai mare după un avort decât după nașterea copilului”.

Difuzarea acestui raport coincide, de asemenea, cu lobby-ul în circumscripții al SPUC. Membrii SPUC din întreaga Mare Britanie s-au întâlnit cu parlamentarii lor, îndemnându-i să se opună oricărei acțiuni de dezincriminare a avortului.

 

În cazul mamei-surogat, „nu poți înlocui suferința unui adult cu suferința unui copil”

Sursa: Gènéthique.org, 16 octombrie 2017

În cartea Un cri secret d’enfant (Strigătul ascuns al unui copil), Éditions Les acteurs du savoir, 2017, autoarea franceză Anne Schaub denunță, în chip sfâșietor, riscurile unor consecințe grave ale mamei-surogat [2] asupra construcției identitare și comportamentale a persoanei.

Observatoare și martoră, de o perioadă bună de vreme, a relațiilor dintre copii și părinți, Anne Schaub, psihoterapeut specializat de aproape douăzeci de ani în analiza și tratarea amintirilor prenatale și a traumelor timpurii ale vieții, a publicat, în acest an, cartea Un cri secret d’enfant. Ea descrie, în special, importanța atașamentului mamă-copil și importanța legăturilor relaționale de bază, care afectează viitorul copilului, precum și diferitele contexte de separare, ce pot marca profund memoria originară. Atât cunoștințele, susținute de rezultatele altor specialiști, care se ocupă de studiul copilăriei, cât și neuroștiințele, care pun în evidență realitatea violenței intime produsă unui copil născut de o mamă-surogat, lasă să se întrevadă riscurile generalizării unor astfel de practici. Anne Schaub răspunde întrebărilor adresate de publicația franceză Gènéthique.org

Gènéthique: De ce ați luat poziție față de chestiunea mamei-surogat?

Anne Schaub: Corpul este înțelept, nu minte. A forța natura sau a merge împotriva naturii umane, a „fabrica“ un copil, în detrimentul revărsării naturale a vieții sale în sânul unui cuplu bărbat-femeie, marchează în mod special „ființarea în lume“ a unui copilaș. Copilul va simți acest lucru într-un fel sau altul. Prin urmare, cu mama-surogat, aducem atingere principiului realului, principiului naturii umane. Și teribil este că încercăm să credem că acest lucru este fără de consecințe. Dar consecințele sunt complexe asupra copilului, asupra mamei-surogat, asupra „părinților de intenție”, asupra întregii societăți. Ca și piatra, care este aruncată în apă și a cărei unde se propagă în cercuri concentrice la suprafață. Deci pe lângă principala persoană care ne interesează – copilul – toți actorii din procesul mama-surogat sunt atinși, sunt afectați. În ceea ce privește dovezile, totul se întâmplă ca și când ochii nu mai văd, în fundal, mize financiare uriașe.

G: – În opinia dvs., care sunt măsurile de protecție care nu mai funcționează?

AS: – Pentru mine, cea mai mare responsabilitate îi aparține comunității medicale, care se presupune că știe ce face, pe cine consiliază și știe să lumineze pe cei care au nevoie. Un cuplu în suferință este vulnerabil. E ușor să faci ce vrei din suferința altora, ea este manipulabilă. Mă gândesc la acea femeie care a avut primul ei copil cu handicap cu un bărbat cu care nu mai trăiește. Voia încă un copil. „Singură“. Adică fără să vrea să trăiască cu un bărbat alături. Psihologul pe care l-a întâlnit i-a auzit dorința, dar proiectul era atât de extravagant încât el nu și-a închipuit pentru o secundă că pacienta sa va trece la acțiune. Între timp, pacienta face o cerere de spermă, embrionii sunt examinați cu ajutorul metodei diagnosticului de pre-implantare, i se implantează un embrion și … ea este lăsată gravidă. Consternat, psihologul întreabă un genetician, care îi explică faptul că „din momentul în care un lucru este posibil din punct de vedere medical, el este total fezabil”. Într-un astfel de context, este clar că comitetele de etică nu au nici un rol, arată ca niște scoici goale…

Pacienta, gravida, este copleșită de propria sa fantezie. Crescând singură un copil cu handicap, ea „îl așteaptă pe al doilea”, pentru a face față solitudinii și ca să-i dea fratelui său bolnav mai mare un frate „sănătos”, care să se ocupe de el, când ea va muri. Acest copil nou este un fel de copil medicament-paliativ, așa cum a fost programat înainte de naștere. Doar că, ajunsă gravidă, această femeie nu-și dă seama ce se întâmplă cu ea. Ea se află într-o stare similară unei negări a sarcinii. Ca orice fantasmă, care, în principiu, ține de irealitate, „visul” de a face un copil, singură, e destinat rămânerii în ireal. Realizarea concretă a acestei fantezii a făcut din real o psihoză. Realul nu există în femeie, iar sarcina ei rămâne ireală în experiența sa intimă. Corpul medical i-a împlinit fantezia, însă  n-a reușit să asculte suferința și anxietatea acestei mame. Pentru a o ajuta în mod autentic, era o chestiune de a-i pune o limită, un „nu”. Această femeie, care vede că corpul ei se schimbă, nu mai trăiește în corpul său. Nu înțelege ce i se întâmplă, nu înțelege că este însărcinată. Acum, copilul este acolo și psihologul va trebui să o ajute să integreze această realitate, cerându-i, de exemplu, să-și pună mâinile pe burtă, să vorbească cu copilul său…

Acest tip de experiență tinde să se înmulțească și această desprindere de realitate este deosebit de îngrijorătoare pentru generațiile viitoare, deoarece aduce nebunie și haos. Atunci când cineva amenință, pe de o parte, cu suveranitatea „tuturor dorințelor” și, pe de altă parte, cu „egalitatea pentru toți”, și una și cealaltă devin tiranice până în punctul de a dicta într-un mod atotputernic comportamentul din jurul procreării, iar bunul simț și inteligența de la bază se șterg. Pornind de la aceste  referințe individualiste, folosite în exces, tot ce este posibil devine permis. Indisponibilitatea corpului celuilalt, altădată strict un principiu de lege, nu mai este un centru de rezistență. În numele dreptului de a dispune de propriul trup, femeia exaltează o omnipotență a „sinelui”, ignorând viitorul rezervat copilului așteptat în astfel de condiții, „uitând” chiar uneori că îl poartă [în pântece].

G: – De ce ați scris această carte?

A.S.: – Această carte reflectă strigătul celor mici și al celor mari, pe care îl aud de aproape 20 de ani. Acest strigăt interior, de multe ori ascuns în subconștient, poate lua forma unui limbaj somatic sau comportamental, chiar spiritual. El mărturisește suferințele foarte intime ale copiilor și, prin urmare, ale părinților lor, care încearcă să-i înțeleagă originea. Mă bucur de fiecare dată când părinții înțeleg că sensul  „strigătului” copilului lor – care nu vrea să doarmă, care este hiperactiv, care  se irită din toate și din nimic, care intra în panică la cea mai mică separare – își are originea în povestea de viață foarte timpurie a copilului lor: din perioada in utero sau în jurul nașterii. Adesea, părinții încep să spună povestea evenimentului traumatic și am constatat că copilul nu a uitat. Se păstrează memoria senzorială, corporală, emoțională a evenimentelor care i-au punctat viața, strâns legată de cea a mamei sale, sprijinul sau nu al tatălui său, care, atunci când e acolo, permite o viață emoțională mai liniștită femeii gravide. Copilul este o ființă relațională încă din uter. Primul său atașament este mama. Momentul nașterii va fi pentru el cel al primei separări. Această separare trebuie să facă parte dintr-un sentiment de continuitate pentru copilul în căutare de repere consistente: el găsește vocea mamei sale, mirosul ei, atunci când e alăptat, găsește gusturi care-i vor aminti de gustul lichidului amniotic… El știe intuitiv și senzorial cine este mama lui! El o cunoaște deja de nouă luni. Atunci când separarea este brutală și, mai presus de toate, definitivă, ea stârnește în copil un strigăt sau un șoc, care pune pecetea unei suferințe psihice sau fizice.

Numeroase descoperiri vorbesc astăzi despre vulnerabilitatea copiilor mici. Multe șocuri sunt acum evitabile, ca copilul să-și poată desfășura întregul său potențial, fără a fi afectat în mod constant de suferință și lupte. Acestea sunt condiții de bun simț din jurul nașterii oricărui copil. Plecând de la cunoștințele dobândite în contextul concepțiilor naturale, se pot exprima rezerve serioase cu privire la valabilitatea gestației pentru altul (mamei-surogat). Gestația de către altul și pentru altul… Prin fabricarea copiilor, putem vedea situații de suferință umană care se înmulțesc, dar cu tot ceea ce știm astăzi despre psihicul copilului, ele ar putea fi evitate. În cazul gestației pentru altul, discursul mass-media este încântător: a aduce un copil pe lume pentru altul e caritativ, generos, un gest de altruism excepțional, un progres extraordinar al științei. Dar există o neînțelegere a problemelor fundamentale. Există o serie întreagă de consecințe ale gestației pentru altul, care sunt ocultate, ascunse, și asta este ceea ce e grav. Aceste consecințe potențiale asupra copiilor ieșiți din această explozie de viață comandată, sunt din toate punctele de vedere ale termenului: financiar, medical, în ce privește pântecele închiriat… Repercusiunile evidente, în special asupra personalității copilului și adultului viitor, sunt în mod serios de temut.

G: – Ce se întâmplă prin gestația pentru altul?

AS: – Gestația pentru altul atinge ceea ce este fundamental pentru ființa umană: legătura. Ființa umană este o ființă de legătură, de relație. Gestația pentru altul introduce o serie consecventă de rupturi, de separări în cadrul legăturii: pentru a produce embrionul, gameții ies din viața relației și din viața umană și „se nasc” într-o eprubetă. Apoi, scoatem copilul din echilibrul său, aducem atingere unui fapt esențial și vital pentru construcția sa psihică: el este separat de mama care îl naște. Înghețarea ovocitelor, spermatozoizilor sau a embrionilor nu sunt acestea întreruperi ale legăturii cu viața? Viața este produsă în afara ființei vii și reintrodusă în ființa vie. Atâtea șocuri! Ele vor forța copilul să-și reconstruiască rădăcinile pentru a scăpa de o formă de depersonalizare, dezidentificare. Aceste manipulări care creează „goluri” în povestea copilului ar trebui să ne pună pe gânduri: nu ne lipsește cumva umanitatea? Ce facem cu legătura cu viața și cu ființele care, de la început, au fondat, au construit sau, cel puțin, au influențat foarte mult echilibrul devenirii noastre? A face cât mai multe separări înainte de vreme nu poate rămâne fără consecințe asupra destinului uman. Mă gândesc la acei copii care s-au născut în India [Vezi documentarul Google-baby] înainte de termen, în mod automat, prin cezariană, astfel încât părinții de intenție să poată fi prezenți la naștere. Aceste separări programate reprezintă o violență insuportabilă pentru copil. Separările au sensul lor în viață, dar fiecare la vremea sa.

G: – Ce se întâmplă între mama surogat și copilul ei?

AS: – Mă gândesc la copilul născut dintr-o donație de ovocite și spermă care va crește în burta unei femei care nu va fi mama lui. Pentru a se dezvolta, ca orice embrion, el va trebui să se atașeze de mama-surogat, atât din punct de vedere fiziologic, cât și emoțional. Acest atașament este mai presus de toate senzorial și relațional. Drama acestui copil este că el va crește într-o atmosferă relațională încețoșată, confuză, ambivalentă. Într-adevăr, nimeni nu dorește să sufere în viață și o femeie care știe că va „pierde“, la naștere, copilul pe care îl poartă, o „mama“ care poartă un copil care nu va fi al ei după aceea, conștient sau inconștient, se protejează de un atașament de calitate. Din punct de vedere psihologic, ea nu investește intim și apropiat în sarcina care crește în pântecele ei. Ce vid emoțional suferă copilul în această perioadă inițială și crucială în dezvoltarea sa? Separarea la naștere, normală și constitutivă în viața copilului, ia forma abandonului. Acest sentiment duce la pierderea identității, deoarece copilul nu este încă conștient de existența sa ca ființă individuală. El este în contact cu simțurile și emoțiile sale. Iar simțurile pe care le-a reperat timp de nouă luni, care sunt mama lui, nu se găsesc acolo. Copilul astfel despărțit de mama lui la naștere pierde total reperele, ceea ce creează o angoasă majoră, aproape de panică. Amigdala, glanda mică din creier, care înregistrează permanent emoțiile în ultimele săptămâni ale sarcinii, va păstra pe toată durata vieții sale o urmă a acestei experiențe. Acest lucru îi va slăbi în viitor relațiile de atașare. Mă gândesc la acel tânăr, abandonat la câteva luni după naștere și adoptat de o familie iubitoare. În relațiile sale romantice, el suferea de o teamă perpetuă de pierdere. Chiar formând un cuplu stabil, el rămâne intr-o stare de hiper-vigilență sau chiar gelozie bolnavă. După cum judecă, știe că logodnica lui îi este fidelă. Dar starea lui este mai puternică decât el și el monitorizează, examinează și o suspectează de înșelăciune pe viitoarea sa soție, neîncetat. Se pare că repetă scenariul fricii de abandon într-o buclă, testează limitele partenerei lui, pentru a vedea dacă nu va fi din nou abandonat. Este o atitudine viscerală, care îi depășește rațiunea. Circuitele fricii „ard” sistematic la fiecare îndepărtare de ființa iubită. Dar apar și alte întrebări pentru copilul lipsit de rădăcinile lui originare: cu cine seamăn eu? De la cine moștenesc această trăsătură de caracter? Chiar trebuie să ascult de acești părinți care nu sunt ai mei? Cum știu ce vreau cu adevărat să devin, fără să știu cine sunt și ce au devenit propriii mei părinți?

G: – Se poate vindeca copilul, poate depăși aceste reacții necontrolate, poate găsi răspunsuri la aceste întrebări existențiale?

AS: – Pentru a se vindeca – dacă este posibil să se vindece de un atentat atât de profund, nu survenit din cauza întâmplărilor vieții, așa cum se întâmplă în adopție, dar organizat cu bună știință de adulți – înseamnă, între altele, să găsească trauma care stă la origine, să facă legătura cu starea generală de rău și cu povestea vieții așa cum s-a întâmplat. Este uneori dificil să găsești o emoție care l-a făcut să alunece într-o senzație de beznă mortală. Unele comportamente defensive apărute prea devreme în viață pot împiedica persoana pe tot parcursul vieții. „Vindecarea” sau „liniștirea” unei dureri originare, care generează, de exemplu, o opoziție sistematică, o panică ce apare seara și împiedică somnul, tot felul de compensații pentru golul simțit ca fiind abisal, …. , vor trece și mai presus de toate, prin faptul de a se recunoaște în dauna cauzată de o pierdere profundă existențială. Ce mă îngrijorează cel mai mult pe mine este: cine va recunoaște daunele în societate? Pentru că, pentru a ridica vălul negării curente în ceea ce privește realitatea unei daune, este inevitabil să punem la îndoială acest proces. În orice caz, unii dintre acești copii vor avea nevoie de ajutor pentru a vindeca ceea ce se poate vindeca, pentru a afla adevărul despre istoria lor, din care fac parte, chiar dacă numai pentru a-i calma și a îmblânzi întrebările privind originea lor. Dar stigmatele originii dureroase nu vor dispărea. Ca pentru toată lumea, „a te vindeca” este să alegi să faci ceva bun, bun pentru tine și pentru ceilalți. Înseamnă a te „face mai bun” în propria ta umanitate rănită.

G: – În cartea dvs., menționați un derapaj al societății?

AS: – Am impresia că suntem pe un vapor în derivă. Pe acest vapor, lobby-ul încearcă să îmbarce cât mai mulți oameni posibil. Oamenii se lasă orbiți de cuvinte frumoase de solidaritate …, fără să-și dea seama cum gestația pentru altul aduce umanitatea noastră la o schimbare de paradigmă. Gestația pentru altul încearcă să ne facă să credem că ceea ce a fost umanitatea profundă a oamenilor timp de mii de ani nu mai este adevărat. Că totul este echivalent cu tot. Mass-media caută să domolească gândirea populară cu discursuri mincinoase sau banale, care despart rațiunea de bunul simț când favorizează fie nașterea unui copil fericit, fie a unui copil vulnerabil, tulburat.

O altă imagine ar fi cea a copacului care ascunde o pădure plină de distrugeri într-o societate sfâșiată, schizofrenică. Ea oferă, pe de o parte, o îngrijire disproporționată unora, relevă concluziile foarte specifice cu privire la sensibilitatea fină a fătului … și fabrică, în același timp, copii care vor fi separați de mama lor, cu toate consecințele pe care le cunoaștem deja! Dacă cineva îi face rău copilului în timp ce se află încă în devenire, încă chemat să se dezvăluie, acel mic moment dureros va avea repercusiuni asupra unui infinit de lucruri în el. Repercusiunile se vor descoperi pe măsură ce copilul crește și până la maturitate.

Aceste manipulări ale omului semnalează și o ruptură a transmisiei. Transmiterea este ceea ce înseamnă bogăția unei ființe umane: „Eu vin de acolo”. Copilul născut cu ajutorul gestației pentru altul, din donatori externi, e „de nicăieri” în identitatea sa, chiar și până în filiația sa. Ce rătăcire umană tragică se pregătește pentru cei care nu-și pot „adopta” noua lor filiație? Cu gestația pentru altul, prin producerea de povești traumatice la bază, situațiile problematice din plan psihic se vor înmulți. Realizând cele mai sălbatice fantezii umane, societatea noastră se pregătește pentru mai multă nebunie.

Este de neconceput înlocuirea suferinței adulte cu suferința copilului. Este urgent să încercăm să vindecăm suferințele adulților prin alte mijloace, care respectă mai mult natura umană, în sine, atât de bine ordonată.

Gestația pentru altul, donarea de organe, sinuciderea – îmi aparține propriul meu corp?

Interviu cu Aude Mirkovic, sursa: Gènéthique.org, 20 ianuarie 2016

Aude Mirkovic este lector, specialist în drept privat. Autoare a volumelor: PMA-GPA. Quel respect pour les droits de l’enfant? (2016); PMA-GPA. Après le mariage pour tous, l’enfant pour tous ? (2014); Mariage des personnes de même sexe. La controverse juridique (2013); L’essentiel de la Bioéthique (2013); Droit des personnes et de la famille (2014).

Actualitatea din jurul gestației pentru altul (mamei-surogat) sau din jurul donării de organe aduc pe tapet o întrebare fundamentală: corpul meu este proprietatea mea? Sinuciderea este, de asemenea, o sursă de întrebări: pot face ce vreau cu corpul meu? Aude Mirkovic, lector în drept privat, răspunde la întrebările adresate de Gènéthique.org.

 

– Cum înțelege domeniul dreptului corpul uman?

Elemente precum corpul sau viața nu sunt concepte juridice, ci realități. Dreptul înțelege corpul cu propria sa logică și cu finalitatea sa proprie pentru a-l reglementa, fără a contrazice celelalte date privind cunoașterea umană.

În realitate și pentru drept corpul este un aspect al persoanei. Nu este toată persoana pentru că persoana nu este doar corpul. Uneori ne concentrăm pe luarea în considerare a aspectului corporal (viziunea materialistă) sau a aspectului spiritual (viziunea raționalistă). Bunul echilibru este greu de găsit între aceste două extreme, care nu sunt juste, nu doar pentru că nu corespund realității persoanei, pentru că persoana e foarte bogată ca sens și este nevoie de înțelegere de ansamblu. Este uneori folositor și convenabil să „tăiem”, să izolăm cele două fațete, să aplicăm cel mai potrivit regim. De exemplu, vom face distincție între nevoile fizice și nevoile psihice în medicină sau între vătămarea corporală și prejudiciul moral în domeniul dreptului, la un individ, ținând cont, în același timp, de unitatea necesară a persoanei.

Atunci când dreptul se referă la corp, el nu protejează corpul în sine ca pe un scop în sine sau ca pe un bun al persoanei, dar protejează persoana în corpul său. Pentru persoană, de fapt, corpul nu are legătură cu a avea, ci cu a exista. De asemenea, principiile inviolabilității[1] și indisponibilității, care guvernează problemele ce privesc corpul, au drept obiectiv protejarea persoanei în corpul său.

– Vorbiți despre indisponibilitatea corpului – ce vreți să spuneți?

Principiul indisponibilității nu este menționat în legislație ca atare. Curtea de Casație [din Franța – n.t.] l-a formulat într-o faimoasă decizie din 1991 cu referire la mamele-surogat. Inviolabilitatea corpului interzice atingerea corpului unei persoane, adică de a-i aduce atingere, fără consimțământul persoanei în cauză. În timp ce inviolabilitatea protejează persoana împotriva alteia, indisponibilitatea o protejează de ea însăși. Indisponibilitatea împiedică individul să „facă ce vrea cu corpul său”. Indisponibilitatea interzice persoanei să-și dea consimțământul valabil pentru fapte care înseamnă „dispunerea” de propriul corp. În acest fel, legea protejează persoana împotriva actelor nesocotite pe care le-ar putea face sau la care ar fi putut să-și dea consimțământul. Asta nu înseamnă că nu poate face nimic cu corpul său, dar principiul indisponibilității se opune actelor care angajează în mod grav corpul și amenință să-i provoace vătămări extrem de mari. Actele inofensive sunt legale atunci când persoana consimte, de exemplu, la tatuaje sau piercing-uri. De asemenea, este legitim să participi la anumite sporturi, cum ar fi boxul sau rugby-ul, care necesită consimțământul în avans pentru anumite atacuri asupra integrității fizice. În aceste situații, consimțământul acordat inițial exonerează pe cel care aduce atingere integrității fizice și nu se face vinovat de nici o infracțiune.

– Acest principiu mă protejează doar împotriva mea însămi?

– Indisponibilitatea mă protejează și împotriva altuia. Într-adevăr, dacă corpul meu nu este disponibil, e la fel și cu corpul celuilalt. Altul nu poate lua corpul meu ca pe un bun disponibil. Chiar dacă a existat un consimțământ din partea mea. Și nu pot să acționez asupra corpului altuia, dispunând de el, chiar și cu consimțământul lui.

– Ce se întâmplă atunci când corpul meu are nevoie de o intervenție? De exemplu, de îngrijire…

Indisponibilitatea nu împiedică actele care afectează în mod obiectiv organismul, atunci când interesul persoanei o justifică. Dacă o operație chirurgicală este în mod clar o atingere adusă integrității, ea se justifică prin scopul său terapeutic. Cu toate acestea, orice intervenție medicală, din cauza inviolabilității organismului, este supusă consimțământului persoanei. Totuși, aceste principii sunt în serviciul persoanei și sunt pur și simplu eliminate, în cazul în care menținerea lor se poate întoarce împotriva persoanei. Acest lucru se întâmplă într-o situație de urgență, atunci când persoana nu este în măsură să-și dea consimțământul.

Aceste derogări de la principiul indisponibilității nu sunt contradicții, ele sunt înțelese în funcție de obiectivul care se pune de a proteja persoana. În plus, este posibilă extinderea acestor excepții la indisponibilitatea organismului în interesul terapeutic al altora: acesta este cazul donării de organe, donării de elemente și produse ale corpului uman. Cu toate acestea, interesul altora nu justifică orice! Chiar și pentru o cauză bună, nu îți poți cauza prea mult rău ție și, eventual, să renunți la propria ta viață.

– Pot să vând o parte din corpul meu?

Nu confundați indisponibilitatea cu non-patrimonialitatea. Non-patrimonialitatea înseamnă că corpul uman, elementele sale și produsele sale nu pot face obiectul unui drept patrimonial, adică al unui act juridic cu titlu oneros: pot să donez sânge, dar nu-l pot vinde. Principiul indisponibilității este mai amplu decât non-patrimonialitatea. Când un act cade sub incidența indisponibilității, nu se poate face deloc, nici gratuit, nici cu titlu oneros. Atunci când un act intră doar sub incidența non-patrimonialității, el poate fi făcut gratuit, însă nu se poate face contra cost. Non-patrimonialitatea este un aspect al indisponibilității și interzice actele de dispunere cu titlu oneros.

– Poate o femeie să dispună de corpul ei și să încheie un contract de gestație pentru altul (mamă-surogat)? Dacă este dispusă, care este obstacolul în calea gestației pentru altul?

Principiul indisponibilității, însoțit de non-patrimonialitate, protejează persoana în corpul său și o protejează, în special, să fie considerată un produs. Pentru a dispune de corpul meu sau de corpul altuia, trebuie să mă consider sau să consider pe altul ca fiind un obiect, pe care să-l „transform într-o marfă”. Fie cu titlu gratuit [2], fie cu titlu oneros. Omul nu este un obiect și nici o ființă umană nu este proprietarul altei ființe umane. Cu toate acestea, având în vedere gestația pentru altul, corpul copilului este în mod clar obiectul unui act de dispunere; el este tratat ca un obiect, indiferent dacă este dat cu titlu gratuit sau cu titlu oneros. De fapt, nici nu putem vinde și chiar nici nu putem să dăm o ființă umană. În ceea ce privește femeia, consimțământul ei real sau presupus contează mai puțin de îndată ce gestația pentru altul îi angajează corpul într-un mod în care le conferă altora prerogative excesive. Faptul că acțiunea este gratuită sau remunerată nu contează aici. În ambele cazuri, această practică este interzisă prin lege, deoarece gestația pentru altul se încadrează în categoria indisponibilității.

În Franța, codul penal definește sclavul ca fiind persoana asupra căreia se exercită unul dintre atributele dreptului de proprietate. Aceste atribute ale proprietarului sunt usus, fructus, abusus. Prin usus, proprietarul poate folosi o persoană ca pe un bun al său; fructus îi permite să scoată profit din ea și abusus îi permite să dispună de ea (de exemplu, să o dea sau să o vândă). E suficient ca doar un atribut al dreptului de proprietate să fie exercitat asupra unei ființe umane pentru a caracteriza acest act drept sclavie. În contextul gestației pentru altul, nimeni nu dorește să scoată profit pe seama copilului: nu vrem azi ca copiii să lucreze în mine, vrem copii ca să-i răsfățăm, să îi iubim. Pe de altă parte, copilul este dat. Și chiar în majoritatea cazurilor, vândut. De fiecare dată, este o prerogativă a proprietarului: nu pot da sau vinde ceea ce nu-mi aparține. Intențiile bune, consimțământul indivizilor nu pot schimba calificarea reală a faptelor: în momentul în care corpul uman este considerat un obiect, o marfă, îi este negată umanitatea.

Astăzi, aceste forme de transformare a corpului în marfă sunt mascate cel mai adesea sub intențiile cele mai bune. Noi nu tratăm neapărat oamenii ca pe obiecte pentru a le face rău, dar nu înseamnă că le facem bine, în mod obiectiv.

Atunci când un act de dispunere de un corp,  de propriul trup sau de corpul altei persoană cade sub incidența indisponibilității, consimțământul dat, care este nul, nu exonerează persoana care adus atingerea în chestiune. Dacă doi oameni sunt de acord să se lupte în duel, cel care îl ucide pe celălalt, în ciuda consimțământului acordat în prealabil de oponentul său, se face vinovat de omucidere intenționată. Din punct de vedere material, îmi pot da întotdeauna consimțământul, dar din punct de vedere juridic, el nu are nici o valoare. E ca și cum nu ar exista.

– Pot face ce vreau cu corpul meu?

Nu. Indisponibilitatea îmi pune limite asupra corpului meu… Este dificil pentru mulți dintre contemporanii noștri și chiar uneori și pentru noi [sa intelegem]. Dar respectul celorlalți trece logic prin necesitatea de a ne respecta sinele, pe noi înșine.

În mod profund, această limită fixată de indisponibilitate poate fi înțeleasă de drept ca o modalitate de a exprima, de a transmite condiția noastră de a fi fost creați: nu m-am fabricat eu însămi, nu mi-am dat eu propriul meu mod de utilizare, nu eu mi-am dat natura mie. Și natura mea îmi dă limite.

Din această perspectivă, atacul asupra persoanei în corpul său nu poate fi justificat sub pretextul că ar fi făcut de persoană însăși. Legea nu se referă la această temelie transcendentă, dar pune în aplicare ideea că persoana nu-și aparține sieși până în punctul de a putea face ceea ce dorește cu sine. Luați în considerare cazurile de mutilare voluntară: ele nu sunt sancționate de lege, deoarece se consideră că autorul mutilărilor este cineva care trebuie ajutat mai degrabă decât sancționat, dar aceste mutilări voluntare sunt ilicite. Deși consimțite, ele constituie o infracțiune conform Codului Penal. Oricine spune mutilare voluntară spune, de asemenea, atentat asupra vieții sale, mai ales în caz de sinucidere: este acesta arhetipul libertății individuale? Actul de dispunere prin excelență? În acest caz, ar fi necesar să se trimită la închisoare medicul care resuscitează autorul unei încercări de sinucidere pentru încălcarea libertății individuale. Dimpotrivă, se pare că sinuciderea nu este considerată de legea franceză ca fiind un act de dispunere de sine, până în punctul în care cel care împiedică pe cineva să se sinucidă este lăudat, în timp ce, dacă nu împiedică sinuciderea, el e considerat vinovat de non-asistență a persoanei în pericol.

– Care este poziția Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO) privind disponibilitatea corpului uman?

– Curtea Europeană a Drepturilor Omului, spre deosebire de dreptul francez, are o viziune extrem de individualistă, și se poziționează nu din perspectiva indisponibilității  corpului uman, ci din perspectiva dreptului de a dispune de propriul corp, parte integrantă a noțiunii de autonomie personală.

În recursul formulat în 1997 pentru „atentatul la viața privată“ de către autorii condamnați pentru practici sadomasochiste, CEDO a constatat că urmărirea penală a fost justificată, chiar dacă ea a constituit o încălcare a vieții private. Demnitatea, sistemul central al indisponibilității, a justificat intervenția societății, inclusiv între adulții care consimt. Dar, în 2005, pentru același caz, CEDO a justificat urmărirea penală din alt motiv: consimțământul unei victime nu a fost dovedit. Înțelegeți că, dacă s-ar fi dovedit consimțământul tuturor victimelor, urmărirea penală ar fi fost nejustificată.

Această a doua decizie contravine legii franceze: înseamnă că adulții care își dau consimțământul ar putea să consimtă orice și la orice și chiar la pierderea vieții lor. Singura limită ar fi ca actele lor să nu fie accesibile publicului. Din 2005, CEDO nu a generalizat, din fericire, această decizie. Dar ea dă tonul: dreptul de a dispune de propriul corp.

Indisponibilitatea, deplânsă de unii ca fiind un obstacol în calea libertății, este în schimb o abordare a libertății protectoare a persoanei, ce o împiedică să utilizeze abuziv  libertatea sa și îi pune limite. Să luăm exemplul sinuciderii: cel care împiedică pe altul să-și facă rău nu aduce atingere libertății acestuia, ci îl împiedică să comită un abuz asupra propriei persoane.

În plus, cei care pretind că „nu cer nimic de la nimeni” și pretind că „îi lasă pe toți să facă ceea ce vor” nu pot fi complet autonomi față de ceilalți: ei vor cere ajutor la prima lor problemă! Mai mult, un act uman are consecințe, mari sau mici, directe sau indirecte asupra întregii societăți: atunci când cineva dispune de corpul altei persoane, consecințele se raportează la ansamblul corpului social. Indisponibilitatea este expresia juridică a unei forme de solidaritate și a naturii noastre sociale. Numai Robinson Crusoe ar putea, probabil, să pretindă autonomie totală și absența totală a răspunderii față de actele sale.

[1] Inviolabilitatea protejează o persoană împotriva alteia. Acest principiu interzice altuia să acționeze asupra corpului meu fără consimțământul meu (art. 16-1 din Codul civil francez).

[2] Donarea nu este incompatibilă cu transformarea obiectului donării în marfă.

 

Ministerul Sănătății din SUA recunoaște că „viața începe la concepție”

Sursa: Aleteia, John Burger,14 octombrie 2017

Și copiii nenăscuți sunt oameni, se spune într-un proiect nou elaborat al planului strategic  al Ministerului Sănătății și Serviciilor Umane (HHS) din SUA pentru 2018-2022.

„Scopul nostru final este de a îmbunătăți rezultatele asistenței medicale pentru toți oamenii, inclusiv a nenăscuților, în întreaga asistență medicală”, se afirmă în planul HHS.

Pe lângă aceasta, Ministerul pare să recunoască faptul că viața umană începe la concepție, fapt care a fost contestat sau ignorat, în special de cei care încearcă să justifice întreruperea deliberată a vieții nenăscute prin avortul legal.

In timp ce planul strategic actual al HHS, scris sub administrația Obama,  sublinia că „prin programe și inițiative, ce acoperă un spectru larg de activități, servind americanilor în fiecare etapă a vieții, se îndeplinește misiunea”, noul proiect adaugă cuvintele „începând de la concepție”, la sfârșitul documentului.

Noul document recunoaște ceea ce ne învață știința, a declarat Dawn Eskew, fondator al Personhood Education New York, organizație ce urmărește să protejeze toate ființele umane de la concepție la moarte naturală. Într-un interviu, Eskew a respins ideea că Ministerul Sănătății și Serviciilor Umane îmbrățișează limbajul „dreptului religios”.

„Nu, Ministerul în sfârșit se uită la știință și recunoaște știința, ceea ce se întâmplă a fi ceea ce au spus oamenii de la Personhood de la începutul procesului Roe v. Wade”.

Eskew a subliniat că geneticianul Jerome Lejeune, care a descoperit cauza cromozomială a sindromului Down, a spus: „Din momentul fertilizării, adică din primul moment al existenței biologice, ființa umană trăiește și se deosebește complet de mama, care îi oferă hrană și protecție”.

Așa cum a declarat târziu Nellie Gray (fondatoarea Marșului pentru viață): „Dacă nu avem legi, care să protejeze oamenii de momentul conceperii, nimeni nu este protejat”.

Cei care luptă împotriva sinuciderii asistate și a eutanasiei sunt prinși, de asemenea, în noul proiect, în special prin adăugarea cuvintelor „moartea naturală”, care se referă la sfârșitul vieții, sugerând că sfârșitul vieții nu ar trebui să fie grăbit de intervenția umană.

„O componentă esențială a misiunii HHS este să oferim tuturor americanilor  servicii umane eficiente, de la concepție pana la moartea naturală, dar mai ales oamenilor și populațiilor, care se confruntă cu un risc ridicat sau prezintă un risc ridicat în fața provocărilor economice și sociale”, sună în încheierea proiectului de plan strategic.

LiveAction, blogul activistei pro-life Lila Rose, a subliniat cel puțin doua influente numiri pro-life la HHS: „În timp ce fostul ministru al  Sănătății și Serviciilor Umane Tom Price a demisionat recent din funcție, dna Teresa Manning, cu atitudini pro-viață este ministru adjunct al afacerilor populației, care supraveghează finanțarea federală a programelor de planificare familială. Iar Charmaine Yoest, fostă președinte de la Americans United for Life, este ministru adjunct al afacerilor publice”.

De asemenea, publicația Vox a remarcat prezența unor avocaților promițători în Ministerul Sănătății,  în noua administrație, inclusiv Matthew Bowman, avocat care a lucrat anterior în cadrul grupului de avocați creștini Alliance Defending Freedom.

Proiectul de document este deschis publicului până pe 27 octombrie. Dacă va fi aprobat, acesta va înlocui planul precedent de cinci ani al administrației Obama.

Conservatorii din Marea Britanie cer guvernului britanic să sprijine familia și să renunțe la agenda corect politică din școli

Sursa: The Telegraph, 10 octombrie 2017

În Marea Britanie, Coaliția pentru Căsătorie (C4M) cere premierului Theresa May și guvernului pe care-l conduce să sprijine familia și să elimine agenda corect politică din școli. Aceștia se adresează premierului și guvernului britanic, într-o scrisoare, cerându-le să reanalizeze disciplina educația relațiilor (relationships education) în Anglia și „să respingă încercările de a stigmatiza căsătoria tradițională și de a folosi sistemul educațional pentru a promova un stil de viață alternativ”. Scrisoarea a fost lansată la Conferința Partidului Conservator, fiind semnată de parlamentari conservatori, activiști, profesori și medici proeminenți, membri ai Coaliției pentru Căsătorie și ai Societății pentru Protecția Copilului Nenăscut (Departamentul „Safe at School”(În siguranță la școală)).

În primul rând – părinții

În scrisoare se spune: „Părinții și tutorii trebuie să-și păstreze libertatea fundamentală de a-și crește copiii în conformitate cu credințele și valorile lor. Rolul statului în îngrijirea copiilor este strict auxiliar față de cel al părinților sau tutorilor. Decizia guvernului de a impune educația relațiilor fiecărui copil din Anglia de la vârsta de cinci ani subminează această libertate.

Părinților nu doar că li se va refuza dreptul de a-și retrage copiii de la orele de educația relațiilor, dar ministrul Educației deja a vorbit în favoarea introducerii unor concepte, cum ar fi homosexualitate și transgenderism,  unor copii de vârste foarte mici, la o vârstă la care aceste lucruri nu pot fi evaluate critic. Observăm că Secretarul de Stat nu a menționat nimic despre bunăstarea copiilor și despre beneficiile asociate cu creșterea și educarea lor de către părinții căsătoriți.

Educația relațiilor a fost votată în parlament pe motiv că ar ajuta la protejarea copiilor de relațiile care îi poate exploata și de atacatorii de pe internet. Mai curând, acest tip de educație va fi folosit pentru a stigmatiza căsătoria tradițională, pe de o parte, și pentru a promova un stil de viață alternativ copiilor, pe de altă parte, împotriva dorinței părinților.

Aceasta ar fi o măsură coercitivă și inutilă care ar afecta poziția tuturor părinților din Anglia. Îndemnăm participanții la Conferința Partidului Conservator să apere libertatea părinților și să solicite ca la viitoarea consultare privind educația relațiilor să pună drepturile părinților înaintea puterii statului”.

Printre semnatarii importanți se numără: Philip Davies, Steve Double, Martin Vickers, Michael Nazir-Ali, dr. Trevor G. Stammers, profesorul Philip Booth, profesorul David Paton, Rod Liddle ș.a. Scrisoarea a fost publicată în numărul de week-end al ziarului The Sunday Times.

Acestora li se alătură organizații precum Conservative Grassroots, The Christian Institute, Christian Concern, National Association for Jewish Orthodox Schools și Association of Christian Teachers.
Lista completă a semnatarilor este disponibilă aici.