„Sacrificarea științifică a tatălui este o ultimă formă de abuz asupra copiilor” – Pierre Levy-Soussan, medic psihiatru de copii din Franța

Comentariu Provita Media: Guvernul francez a declarat, la sfârșitul lunii iunie, că va urma recomandările Comitetului Consiltativ Național de Etică (CCNE), în favoarea femeilor singure și a cuplurilor de lesbiene de a avea un copil prin reproducere asistată medical. Purtătorul de cuvânt al guvernului francez Christophe Castaner a declarat că nu s-a stabilit exact data când va avea loc schimbarea. CCNE, care a început studierea acestei chestiuni încă din 2013, și-a dat aprobarea la 27 iunie a.c. Reproducerea asistată medical este astăzi permisă în Franța doar pentru cuplurile infertile heterosexuale. Castaner a declarat că guvernul nu intenționează să permită procedura mamei-surogat, care este interzisă în Franța, în prezent. Legea din 2013, care a permis căsătoria homosexualilor, a arătat că Franța este foarte divizată în această chestiune, existând proteste de amploare pro și contra acestei legi. Redăm mai jos opinia cunoscutului psihiatru de copii din Franța, Pierre Levy-Soussan, publicată de revista LePoint. Levy-Soussan este complet împotriva deschiderii procedurii procreării asistate medical pentru femeile singure sau pentru cuplurile de lesbiene.

Autor:  Pierre Levy-Soussan, Sursa: LePoint.fr, 3 iulie 2017

Avizul Comitetului Consultativ Național de Etică din Franța (CCNE), ce propune deschiderea procreării asistate medical, fără a ține cont de condiția de infertilitate sau de cuplu, tuturor femeilor, este un regres pe mai multe planuri: un regres al dialogului democratic, un regres al locului tatălui sau al bărbatului, un regres al drepturilor copilului și al concepției umaniste asupra medicinii.

În primul rând, putem pune la îndoială tipul de „expertiză“ invocată de CCNE, căci constatăm că nici o societate științifică, nici o organizație specializată în domeniul protecției copiilor nu a fost audiată? De ce să eliminăm pur și simplu studiile – care există – și care demonstrează că copiii crescuți de cuplurile de același sex o duc mai rău, iar nu „nici mai bine, nici mai rău” decât alții? Pentru a fi corecți întrutotul trebuie să spunem că, atunci când CCNE ia în calcul  studiile ce îi contrazic argumentele (de exemplu, cele care arată că copiii femeilor singure prezintă o supra-morbiditate de tulburări psihice) o face pentru a elimina din nou, dintr-o lovitură, această contradicție în favoarea dreptului la „emancipare”, a dreptului la „autonomie” a individului, pentru a afirma, indiferent de orice, superioritatea „dorinței de a avea un copil”  asupra inegalității acelor copii, pe care îi vom priva în mod științific de tată.

„Eradicarea din punct de vedere „științific” a tatălui este o utilizare deosebit de perversă a științei”

Transformarea unui copil al „științei” în copilul tău nu merge de la sine, aceasta însemnând să faci apel la toate resursele psihice, simbolice, emoționale ale cuplului și, uneori, în zadar, căci această exigență a muncii psihice este înrădăcinată într-o traiectorie personală complicată în care fiecare rămâne mamă sau tată din motive inconștiente, familiale, ancestrale. Cât de multe femei care merg în străinătate pentru a fi „inseminate” descoperă, spre surprinderea lor, dificultățile legate de singurătate, de epuizare fizică și psihică, determinate de venirea copilului pe lume, câte dintre ele nu se simt foarte curând dezarmate în  fața unor întrebări scormonitoare ale copilului. Răspunsurile de-a gata nu sunt suficiente niciodată ( „mai sunt și alți copii fără tată“, „este mai bine să fii singur decât însoțit de cine nu trebuie“, „Am suficientă dragoste pentru tine” …), până când această problemă plonjează în intimitatea femeii și într-o istorie personală adesea foarte complexă. Copilul e încărcat cu această istorie, uneori prea grea pentru el, într-o relație duală, o dispută pe care nimeni nu o va putea limita, întrerupe, tempera.

Eradicarea tatălui din punct de vedere științific este o utilizare deosebit de perversă a științei, deoarece folosește o tehnică pură – grație „furnizorilor de resursă biologică” (CCNE dixit) –, necesară și suficientă pentru a crea un copil. Dar cu ce preț? Cu prețul unui determinism ireversibil, care îl va urmări pe copil toată viața: acela de a fi apatrid, cuvânt care, din punct de vedere etimologic ar însemna „fără țara tatălui”. Trebuie să avem curajul de a spune acest lucru. Chiar și în cazul cuplurilor infertile, care recurg la donare de spermă, unii copii suferă din cauza că trebuie să rămână „străini pentru familiile lor”: ei își vor exprima acest disconfort, de exemplu, prin „imposibilitatea de a-și cunoaște originile lor biologice”. Prin urmare, a ne imagina că o ridicare a anonimatului asupra donației [de spermă] ar putea atenua privarea de genealogie paternă este o altă capcană: un tată nu este niciodată reductibil la sperma sa, la donator, la „furnizor”, ci este o ficțiune, dacă e să ne exprimăm ca James Joyce, necesară unui copil și în care copilul „crede”.

Libertatea unor oameni, adulți, care, de multe ori, au toate motivele, conștiente și inconștiente,  de a se împotrivi să fie tați și, în consecință, bărbați, nu ar trebui să se exercite în detrimentul altora, respectiv, al copiilor, pe care societatea trebuie să-i protejeze de această atotputernicie parentală. Sacrificarea științifică a tatălui este o formă finală de abuz asupra copilului. Într-o zi sau alta, va trebui să plătim pentru asta.

Leave a Reply