Este timpul iertării

Autor: Larisa Iftime

Reflectii de dupa Marsul pentru Viata 2017

Pana nu demult, mass-media s-a caznit sa puna in dezbatere publica avortul, invocand numarul mare de avorturi din Romania. N-a reusit decat foarte putin. Societatea era muta si surda, intrucat mereu si mereu subiectul era legat de introducerea in scoli a orei obligatorii de educatie sexuala. Si daca nu a mers, inseamna ca la mijloc era ceva fortat, artificial.

Iata  ca Marsul pentru Viata 2017, desfasurat in anul acesta in ziua de Bunavestire, la care au participat peste o suta de mii de oameni din toata tara si din Republica Moldova, ne arata ca dezbaterea se poate face acum dinspre societate spre mass-media. Si ne arata ca oamenii, romanii au inceput sa constientizeze ce inseamna cu adevarat avortul. Iar avortul inseamna moarte. Oricum l-ai privi inseamna moarte – fie ca e doar a copilului, fie ca e a mamei si a copilului.

Cu alte cuvinte, crudul adevar, „care doare” – avortul este moarte –, in sfarsit, a inceput sa fie spus in gura mare. De aceea s-au infuriat  si multi opozanti, care nu au gasit mai cu cale sa-si exprime mania, decat prin mesaje obscene. A fost, de fapt, strigatul de durere al sufletului lor. Au vrut sa ne arate ca si ei sufera din cauza avortului. Pe de o parte. Pe de alta parte, e si strigatul nostru de durere. Nu suntem mai putin afectati si raniti decat cei care s-au opus marsului. Avortul afecteaza intreaga familie, ne afecteaza pe toti. Asa spun psihologii care au consiliat femeile ranite psihic si sufleteste de avort. Iar preotii stiu acest lucru si mai bine. Toata societatea noastra romaneasca este ranita de avort. Cum spunea Parintele Nicolae Tanase, „stam, ca popor, intr-o mare balta de sange”. Sa ne inchipuim acum cata durere, cata suferinta, cata frustrare a generat aceasta varsare de sange, la nivelul fiecarei familii, la nivel personal si la nivelul intregului neam.

Nu e de mirare ca toata societatea noastra e dezbinata, e rupta, unii sunt mai destepti, altii – mai fraieri, unii sunt spionii lui Putin, altii – spionii lui Soros. Unii sunt hoti, altii – ticalosi. Unii sunt desfranati si pacatosi, altii – virtuosii pamantului. Ne certam de dimineata pana seara, pe retelele de socializare, la TV, la radio, fara sa ne dam seama ca aceasta stare ne apasa sufletele si ne tine incatusati. Drept rezultat – suntem cu totii niste incrancenati. Cum putem creste, cum putem scapa de masti, cum putem merge mai departe, ca societate, cum ne putem gasi libertatea, ca oameni, daca avem sufletele impietrite si opace, incatusate in ganduri-clisee?

Iertarea – vindecare a sufletului

In miezul credintei noastre crestine sta iertarea. Iertarea vine daca imploram Mila Domnului, daca cerem lui Dumnezeu sa-i ierte pe cei care ne-au gresit noua si sa ne ierte pe noi, care le-am gresit lor. Nu vom gasi impacarea si pacea interioara atata timp cat nu ne vom cere iertare unii altora. Iertarea nu vine din aer, nu vine pur si simplu ca ne-am gandit la ea. Daca nu constientizam si daca nu spunem pe nume tuturor lucrurilor la care suntem partasi, e greu sa se instaleze linistea si pacea in sufletul nostru. Toti avem sufletele ranite si vulnerabile si toti tanjim dupa dragoste si caldura.

Cand spunem, in rugaciunea Tatal Nostru, „precum si noi iertam gresitilor nostri”, sa ne gandim si la o femeie din viata noastra care a facut avort – mama, sotie, fiica, sora, bunica…  Sa-i iertam si pe tatii care si-au impins sotiile la avort sau pe cei care nu s-au putut opune. Sotii sa-si ierte sotiile, iar sotiile sa-si ierte sotii. Sa spunem „Dumnezeu sa le ierte pe cele peste 10 mii de mame, care au murit prin avort, impreuna cu pruncii lor, pe vremea comunismului.”

Fara iertare, nu e posibil sa crestem, fiecare dintre noi personal si cu totii impreuna. Nu putem merge mai departe, nu putem fi impacati, nu ne putem limpezi. Sa avem speranta ca rugaciunea noastra catre Iisus Hristos Domnul va misca sufletul celui ranit de langa noi sau ranit de noi. „Iubiti pe vrajmasii vostri, faceti bine celor ce va urasc pe voi; Binecuvantati pe cei ce va blestema, rugati-va pentru cei ce va fac necazuri.” (Luca, 6:27-28)

Aceste ganduri mi-au fost prilejuite de lectura cartii lui Jean Vanier, „Becoming Human”. Jean Vanier (fiul fostului guvernator al Canadei) este fondatorul Caselor „Arca” – o retea internationala de comunitati pentru oamenii cu handicap mintal.  Dupa ce a studiat filozofia si teologia la Paris, a fost profesor de filozofie si teologie in Canada. In 1964, a cumparat o casa la Trosly-Breuil (Franta), in care a primit sa stea cu el doi oameni cu handicap mintal. A numit casa „l’Arche” (Arca, dupa Arca lui Noe), care a insemnat un loc de refugiu pentru niste oameni respinsi de societate si un loc pentru un nou inceput. Astazi locuieste tot la Trosly, in compania oamenilor cu dizabilitati.

Casele „Arca” reprezinta astazi o retea de peste o suta de comunitati de oameni cu handicap mintal si asistentii lor, existente in peste 30 de tari.  Scopul acestor comunitati este sa ofere oamenilor cu handicap demnitate si simtul comunitatii, care lipsesc intr-o institutie de stat.

Jean Vanier este, de asemenea, impreuna cu Marie-Hélène  Mathieu, co-fondator al centrelor „Credinta si Lumina”, care aduc impreuna, in intalniri regulate, oameni cu dizabilitati, parintii si prietenii acestora. Astazi exista peste 1.300 de asemenea comunitati  in 75 de tari ale lumii.

In romaneste, a fost tradusa o singura carte a lui Jean Vanier, „Izvorul lacrimilor”, Editura Sapientia, Iasi, 2014.

 

 

 

Leave a Reply