Ioana, 24 ani (2013-03-23)

Am ramas insarcinata la 25 de ani, nu eram maritata si-mi faceam actele pentru o bursa de masterat la Queen’s University Belfast. Fusesem acceptata, dar trebuia sa completez si formularul pentru bursa ca si suma de bani. Era evident ca nu aveam nici un plan sa ma marit si nicidecum sa fac copii. Aveam toata viata inainte, cum se spune, luptasem pentru bursa asta, era exact ceea ce asteapta orice student, mai ales unul la Litere. Pana-ntr-o zi cand mi s-au taiat picioarele cand am facut testul de sarcina. Erau doua liniute si picase cerul pe mine. Cu atat mai mult cu cat luasem chiar si pastilele de a doua zi. Nu eram o ignoranta, imi monitorizam cu foarte mare grija zilele in care ovulam. Chiar ma pazeam, as fi facut orice sa nu raman insarcinata, chiar si sa renunt la a mai face sex, deci la prieten. Ma iubeam pe mine prea mult. Nu eram genul care sa spun “Nu mi se poate intampla mie” sau “Hai ca poate nu se intampla nimic”. Dar cand e sa se intample, pur si simplu se intampla. Nu te intreaba nimeni daca vrei, daca esti pregatita fizic sau psihic, daca ai, poate, alte planuri, daca chiar vrei sa fii mama. Asta nu era atunci o prioritate pentru mine. Cu toate astea gandul de a face un avort numai nu-mi intra in cap, parca mintea mea refuza sa-l primeasca. Gandeam la rece, de felul meu, stiam ca orice femeie are variante, erau alegerile ei, si ma enervam ca lucrul asta nu mi se aplica si mie. Eu nu puteam sa iau in calcul varianta avortului. Mi-am facut programare la un medic care sa-mi confirme sarcina, si care m-a si programat “vinerea viitoare” sa fac avort, daca vreau, chiar daca eu nu spusesem nimic legat de pastrarea sau nu a sarcinei. Partenerul meu de atunci   mi-a zis ca va fi alaturi de mine indiferent de decizia pe care o voi lua, dar daca ar fi sa aleaga el, ar alege varianta cea mai simpla – avortul. Atata ca eu n-am ales varianta cea mai simpla, n-as fi putut, era mai presus de mine. Mi-am zis ca, desi facusem totul sa nu raman insarcinata, copilul asta s-a incapatanat sa vina, sa traiasca, poate va fi special, iar daca eu nu voi fi in stare sa-l cresc, cineva se va indura de el. Dar era usor, proveneam dintr-o familie care chiar isi permitea sa creasca un copil, nu l-ar fi abandonat nimeni, daca eu chiar as fi facut-o. Tatal meu ar fi vrut chiar sa-l infieze. Asa ca … il cheama Stefan si are 8 ani, si este foarte special. Cu toate astea, ma gandesc adesea cum ar fi fost daca plecam la Belfast, si ma macina uneori nostalgia lucrului furat, nefacut. 

In viata, trebuie sa inveti de mic un lucru. Garabet Ibraileanu spunea ca “daca apucand pe un drum ti-ai rupt un picior, nu regreta ca n-ai apucat pe un altul, caci nu stii daca nu ti le rupeai pe amandoua.” Oricat de greu ne-ar fi sa ne acceptam destinul suntem nevoiti sa o facem, e singura noastra sansa la fericire. Nu traim mereu viata pe care ne-o alegem, de cele mai multe ori alegerile noastre sunt facute in situatii pe care nu noi le-am cerut. am gasit si un citat de Arthur Schopenhauer, care te invata sa-ti accepti destinu: “Fericirea noastra depinde de ceea ce suntem, de individualitatea noastra si nu de ceea ce destinul ne impune”. 

Cu toate astea, chiar daca eu n-am putut sa renunt la sarcina, nu inseamna ca sunt impotriva avortului. Tine doar de fiecare, de alegerile fiecaruia, de viata si destinul fiecaruia dintre noi. Totul are un pret, orice alegere are un plus si un minus, atata doar ca trebuie sa fii responsabil de alegerea ta, sa poti trai cu ea. 

Leave a Reply