Într-un document de presă recent al Ministerului Sănătăţii se precizează: “Toate produsele de concepţie indiferent de vârstă şi de gestaţie sunt înregistrate şi se întocmesc documente medicale...”. Am mai parcurs cu ochii sintagme din aceeaşi serie de mai multe ori. Şi, totuşi, reluarea ei îmi biciuie conştiinţa. Nu înţeleg – şi nici nu voi înţelege daca cine va cuteza sa manance mancarea vreodată – de ce un copil ar trebui să se numească „produs de concepţie”? Cât cenuşiu se aşterne pe imaginea generică de copil, folosind această expresie vagă şi opacă. Să înţeleg că dacă un făt s-a născut sub greutatea normală poate fi numit „produs de concepţie”, iar dacă s-a născut la termen, cu greutate normală, „nou-născut”, „bebeluş” sau „copil”? Trebuie să amintesc, încă o dată, dacă mai era nevoie, de lumina pe care o iradiază aceste cuvinte în sufletul oricărui om. În timpul comentariilor făcute pe marginea scandalului de la Ploieşti, am aflat, din articolele jurnaliştilor - care preiau fără discernământ expresiile funcţionarilor din Ministerul Sănătăţii -, că nefericitele fiinţe umane, moarte şi din cauza neglijenţei unor medici, mai pot fi numiţi şi „avortoni”. Cel puţin din această denumire diferenţiată, „produs de concepţie” şi „nou-născut”, iese la suprafaţă, în mod evident, discriminarea ce se face între copiii deja născuţi şi cei care urmează să se nască sau s-au născut înainte de termen.

  Nu cred că exagerez dacă văd în spatele termenului „produs de concepţie” – un termen  inventat de susţinătorii avortului şi ai contracepţiei – un act de violenţă îndreptat, pe de o parte, asupra femeii, şi, mai mult, orientat spre copiii nenăscuţi. Situându-ne pe poziţii normale, acest lucru ni se pare cu totul inacceptabil şi inuman să se petreacă într-o societate care acceptă, în mod declarativ, normele moralei creştine. În majoritatea sondajelor de opinie, încrederea în biserică înregistrează cota cea mai înaltă, adică peste 90%, în raport cu toate celelalte instituţii reprezentative.
Acest fapt, care ar trebui să biciuie conştiinţa fiecărui creştin, poate fi pus într-o relaţie directă cu problema avortului din România. Din păcate, din anumite considerente, care ţin în continuare de imagine politică, problema avorturilor, cu toate traumele pe care le implică, nu poate fi pusă în discuţie cu voce tare. Cei care o fac sunt traşi de mânecă imediat, fiind asociaţi cu cei care susţin perioada comunistă sau cea a dictaturii lui Ceauşescu. Chiar în aceste condiţii, nu înţeleg de ce reprezentanţii organizaţiilor care activează în zona societăţii civile nu au curajul să spargă acest fals tabu. Din comoditate sau din lipsă de fermitate morală, această problemă a avortului, care, repet, nu a primit din partea societăţii încă o soluţie, este mereu amânată. Marginalizarea ei a fost acceptată în mod tacit şi de reprezentanţii mass-media. Astfel că, în paginile ziarelor sau pe ecranele televizoarelor, se perpetuează un contrast înspăimântător. Pe de o parte, se vorbeşte în surdină despre soluţiile corecte, pentru înăbuşirea flagelului, iar, pe de altă parte, sunt prezentate, într-o atmosferă de extaz, de admiraţie paroxistică, cifrele, datele, care ilustrează dimensiunile la care a ajuns realitatea. Deja titluri de genul „România – ţara avortului” sau „ România, ţara cu cele mai multe avorturi din Europa” au devenit slogane, care fac parte din viaţa noastră cotidiană. Nimeni nu mai vrea să le cunoască semnificaţia adevărată. În 2000, de exemplu, în România s-au înregistrat, în mod oficial, 255.820 avorturi, iar în Marea Britanie (Anglia, Scoţia şi Ţara Galilor), cu o populaţie de 3 ori mai numeroasă decât a României, au fost înregistrate 195.216 de cazuri. Comparaţia este şi mai pronunţată, dacă ţinem seama şi de alte realităţi strâmbe. Conform unor reprezentanţi ai Ministerului Sănătăţii (dr. Horga, fost şef al Departamentului Mama şi Copilul), un sondaj de opinie efectuat în 2001 a arătat că 80.000 din avorturile efectuate în clinicile private din România, în anul 2000, nu au fost raportate.* Mai mult, prof.dr. Virgil Ancăr susţine că alte cazuri, în proporţie de 30%, sunt nesocotite pentru că reprezintă efecte ale contracepţiei hormonale.
Consecinţele avorturilor şi ale contracepţiei hormonale au dimensiuni asemănătoare adică apocaliptice. România deţine „supremaţia”  în Europa la decese materne prin avort şi la mortalitatea infantilă. Cu toată această imagine apocaliptică, societatea civilă continuă să rămână impasibilă la aceste violenţe evidente, care ţintesc copilul, în primul rând, şi apoi mamele. Nu este de mirare de ce violenţa a cucerit atât de uşor zonele cele mai sensibile ale vieţii noastre. E firesc, printr-o logică simplă, ca, dacă ne manifestăm violent asupra copiilor nenăscuţi, să extindem acest comportament şi asupra tuturor copiilor. Existenţa unui număr încă mare de copii, care nu-şi găsesc părinţii sau care sunt schingiuiţi de părinţi, poate fi înţeleasă şi ca o consecinţă a acestui comportament, care manifestă răceală sufletească şi, bineînţeles, violenţă.
Avortul, în viziunea medicilor, trebuie să-şi găsească soluţii, pornind din zona administraţiei sau a managementului. Simplificând algoritmul acestei strategii pur tehnice, avortul, spun ei, ar putea fi rezolvat fie prin adopţie, fie prin contracepţie. Adopţia în România, din datele pe care le avem, nu este încă acceptată la nivelul opiniei generale. Se înţelege atunci de ce cei care se ocupă de „managementul” avortului apasă la maximum pe pedala contracepţiei. Iar contracepţia modernă, de fapt, este o formă mascată a avortului.
Până la urmă, trebuie să acceptăm că avortul a fost şi rămâne o problemă morală. Ziaristul britanic Paul Johnson scria într-un articol din „The Spectator”: „Totuşi, avortul rămâne, în mod esenţial, o problemă morală, tot aşa cum a fost şi sclavia. Ambele se rotesc în jurul valorii vieţii umane. O întreagă civilizaţie s-a împăcat cu sclavia timp de secole, dar, în final, imoralitatea sa evidentă a trebuit să fie recunoscută, iar consecinţele sale politice acceptate cu orice preţ. Nu întâmplător avortul este unica şi cea mai fierbinte problemă în politica americană şi va rămâne astfel, până când va fi rezolvată.” **
Am încercat, prezentând aceste situaţii contrastante, să parcurgem câteva din traseele pe care le impune rezolvarea problemei avortului şi, implicit ale violenţei din societatea românească. Am încercat să apelăm la date reale, extrase din presă, şi la un mod de a gândi, care ţine de logica bunului simţ. La capătul unui asemenea parcurs, cred că este firesc să ne întrebăm încă o dată – de ce societatea civilă manifestă tăcere în problema avortului? Bineînţeles, aceeaşi întrebare ar trebui pusă şi mass-media în ansamblu, care manifestă obedienţă faţă de acest reflex bolnav al societăţii.

* Dr. Mihai Horga, „Contraception and Abortion in Romania”, Background paper for the strategic  assessment of policy, programme and research issues related to pregnancy termination in Romania – Oct. 2001
** Paul Johnson, “It is not true there are no good causes – ending abortion is one”, The Spectator, 17 august 1996
Larisa Iftime
Publicat in Dosar Provita Media nr.46, ianuarie 2004
© Provita Media 2004