Viaţa umană, în orice stadiu ar fi, pornind de la demnitatea şi valoarea ei inerentă, trebuie protejată din momentul concepţiei până în cel al morţii naturale. Civilizaţia modernă, o dată cu legalizarea avortului, a devenit mult mai permisivă faţă de păcatele şi crimele îndreptate împotriva demnităţii vieţii. Avortul, prin efectele sale, poate fi pus alături de alte fenomene, cum ar fi violul, abuzarea copiilor sau terorismul. Toate aceste atitudini antiumane alcătuiesc cadrul propice dezvoltării unei culturi a morţii, care se amplifică ameninţător. Societatea contemporană creează numeroase avantaje acestor atitudini nespecifice omului.

Avortul şi eutanasia s-au influenţat reciproc, ambele dezvoltându-se din lipsa de respect faţă de viaţa umană. Când a fost legalizat avortul, promotorii acestui sistem legislativ şi-au justificat atitudinea susţinând că la practica avortului se va apela ca la o ultimă soluţie. Treptat, peste tot în lume a fost adoptată o legislaţie tot mai liberală, iar metodele abortive s-au înmulţit. Astfel la metodele „clasice” se adaugă, an de an, altele noi, prin care embrionul este atacat încă din primele momente după concepţie.
Revoluţia sexuală, declanşată la începutul anilor ’60, a condus la o schimbare radicală a definirii persoanei umane. Separarea sexualităţii de fertilitate a avut ca efect desacralizarea actului de concepţie. S-au conturat astfel câteva modele privind înţelegerea concepţiei. Omul a devenit prizonierul plăcerii, iar etica hedonistă a propagat o cultură în care durerea şi suferinţa au devenit contravalori. Acest model etic face posibilă confuzia fericirii cu plăcerea fizică, cu satisfacţia simţurilor. Omul, pierzându-şi sensul religios, care constituie, de fapt, sensul lui fundamental, şi-a asumat o libertate nelimitată, devenind prizonierul unui subiectivism exacerbat, ceea ce a făcut să dispună întru totul de viaţa şi de moartea sa. Medicinii, ca instrument perfecţionat, i se cere să-i asigure omului integritatea fizică, psihică şi socială şi o moarte nedureroasă. Eutanasia este înţeleasă ca o cale de a înlătura durerea şi agonia. De fapt, de a înlătura un mister nepătruns, acela al suferinţei, care premerge morţii.
Într-un asemenea cadru de relativism moral, unde avortul a căpătat dimensiuni nemaiîntâlnite în istorie, se amplifică tendinţele, care decurg din mentalităţile abortive: cercetarea pe embrionii umani (alegerea sexului, schimbarea sexului, eugenia), clonarea şi eutanasia. Punctul de vedere consumist şi pragmatic domină asupra scopurilor şi mijloacelor vieţii. Cercetările pe embrionii umani au fost generate de conceptul de îmbunătăţire a „calităţii vieţii”, un concept fundamental al viziunii utilitariste. Graniţa dintre om şi natură a devenit tot mai subţire, iar ideile materialismului au impus acceptarea conceptului de evoluţie asupra naturii morale.
Dezbaterile din anii ’70-’80, care au dat răspunsuri incorecte asupra problemei avortului, au deschis şi calea ofensivei eutanasiei. Noţiunea de eutanasie a fost introdusă mai întâi în secolul al XVII-lea, însemnând „moarte uşoară” ( Seaudeau, Jacques (Mons.), „Le probleme de l’euthanasie, de l’avortement et de SIDA dans l’Europe de l’Est” în Congresul Internaţional „Familia şi viaţa la începutul unui mileniu creştin”, Bucureşti, 2001, p. 256-257). Ea s-a lărgit rapid, astfel încât, în secolul al XVIII-lea, desemna acţiunea de moarte blândă, iar în sec. al XIX-lea, „moarte din milă”. Actualmente, noţiunea şi-a adăugat noi semnificaţii, însemnând „a omorî din milă pentru a suprima suferinţele extreme sau a evita copiii anormali, dezvoltarea bolilor incurabile sau a maladiilor psihice, evitând o viaţă imposibil de suportat, ce implică greutăţi prea mari pentru familie sau societate” (Seaudeau, J., „Le probleme de l’euthanasie, de l’avortement et de SIDA dans l’Europe de l’Est”).
Au existat multe cazuri de eutanasie în istorie. În Sparta, de exemplu, copiii malformaţi erau expuşi şi omorâţi în public, fiind consideraţi o povară pentru societate. Puncte de vedere similare au fost susţinute de Aristotel şi Platon. În perioada modernă, există momente când eutanasia a fost practicată programat. Regimul nazist a eliminat, „prin privare de valoare vitală”, mii bătrâni, copii şi femei, în perioada 1939-1945. Eutanasia, în acest caz, a avut motive rasiste, eugeniste şi utilitariste (Seaudeau, J., „Le probleme de l’euthanasie, de l’avortement et de SIDA dans l’Europe de l’Est”).
Eutanasia, ca „moarte din milă”, a revenit în dezbaterea publică, în anii ’50. O dată cu legiferarea avortului, controversele s-au extins. În anul în care în Marea Britanie a fost legalizat avortul (1967), Euthanasia Society of America publică documentul „Testamentul vieţii” („The Living Will”, autor: Luis Kutner), care va sta la baza elaborării legii „privind autodeterminarea pacientului, prin care cetăţenii pot cere, prin testament, aplicarea procedurilor de eutanasie”. Acesta a fost semnat de aproape 15% dintre americani, iar efectele eutanasiei s-au resimţit în mod brutal: a crescut brusc numărul deceselor prin eutanasie directă sau prin suicid.
Prima ţară care a legalizat eutanasia a fost Olanda (decembrie 1993). Numărul cazurilor de „moarte blândă”, înregistrate în mod oficial, a crescut de la an la an. Astfel, de la o 1329 de cazuri în 1993, la 3600 în 1995, ceea ce reprezintă 2,6 % din numărul total al deceselor din această ţară. În acest moment, se estimează că, în Olanda, au loc, anual, peste 4000 de decese provocate la cerere. Neliniştile comunităţii mondiale cresc sub efectul unei asemenea legislaţii. În 1994, Australia a adoptat o lege privind „consimţământul tratamentului medical şi paliativ”, fapt ce a permis câteva cazuri de eutanasie voluntară. Un act legislativ similar a fost aprobat în statul Oregon, SUA. Dreptul de a muri, în cazul persoanelor care suferă de boli incurabile, a fost acceptat, printr-o hotărâre a Curţii Supreme a Statelor Unite, excluzând suicidul asistat. În Marea Britanie, în prezent, se duc dezbateri publice aprinse asupra proiectului de lege privind pacienţii „asistaţi să moară”.
Schimbările conceptului de eutanasie, determinate atât de dezbaterile publice din Occident în ultimii ani, cât şi de realităţile, care, de multe ori, o iau înaintea normelor, au scos în evidenţă relativitatea multor puncte de vedere. Astfel, noţiunea de „incurabilitate” a căpătat mai multe definiţii. De fapt, înţelesul ei depinde de mijloacele puse în joc, existând, în multe cazuri, riscuri crescute de eroare de diagnoză. Medicii, în general, preferă să judece mai mult ca specialişti şi mai puţin ca oameni capabili de compasiune.
Cei care justifică eutanasia prin milă riscă să arunce multă confuzie asupra acestui sentiment profund uman. Suferinţa unui bolnav nu presupune doar durere fizică, iar, pe de altă parte, durerea nu este proprie doar bolnavului, ci şi celor care asistă la suferinţa bolnavului. Deraparea noţiunii de milă apare în mod evident la acceptarea legislaţiei favorabile eutanasiei. În felul acesta, juriştii pot participa, cu sau fără vrerea lor, la „eliminarea” propriilor lor părinţi, în cazul unei eventuale moşteniri, sau la achitarea unor criminali adevăraţi.
Larisa Iftime
Publicat in Dosar Provita Media nr.31, septembrie 2003
©Provita Media 2003